Ce duci în spate, omule?

Într-un sãtuc de munte din Ardeal trãia un om cocoşat care-şi dorea mai mult ca orice pe lume sã poatã privi în sus, spre cer. Sã poatã vedea cerurile – locuinţa lui Dumnezeu, sã poatã admira stelele, luna şi soarele – creaţia lui Dumnezeu. Însã din pãcate el putea privi doar în jos, în pãmânt. Pânã într-o noapte când se întâmplã cu el o minune: întorcându-se acasã, cam pe la miezul nopţii, trebuia sã treacã prin cimitirul satului. Deodatã în faţa lui apãru un înger care-l întrebã :

— Ce duci în spate omule?.
— Neputinţa mea de a privi spre cer – o cocoaşã, oftã omul cu tristeţe.
— Dã-o încoace şi priveşte spre cer! – porunci îngerul întinzând mâna dupã cocoaşa omului, astfel cã acesta se întoarse acasã drept ca o lumânare.

A doua zi întreg satul vorbea, mirându-se despre ce i s-a întâmplat omului cocoşat. Auzind de cele întâmplate, un om care era şchiop din naştere, şi care-şi dorea mai mult ca orice pe lume sã poatã alerga dupã plãcerile nebune ale acestei lumi, sã poatã dansa şi mai ales sã poatã ţine pasul alãturi de tovarãşii sãi de rele, se duse şi el la miezul nopţii în cimitir cu speranţa cã cã-l va întâlni pe înger, şi culmea când se fãcu miezul nopţii în faţã-i apãru îngerul, care-l întrebã:

— Ce duci în spate omule?..
— În spate nu duc nimic, eu sunt şchiop şi te-aş ruga foarte mult dacã ai vrea sã mã vindeci de neputinţa mea, ca sã pot merge şi eu la dans şi pe la chefuri alãturi de prietenii mei!
— Si în spate zici cã nu duci nimic? – se mirã îngerul.
— Nu! – rãspunse hotãrât omul şchiop.
— Atunci ţine cocoaşa aceasta! – spuse îngerul, şi îi puse omului şchiop în spate o cocoaşã, încât acesta se întoarse acasã şi cocoşat pe deasupra.

Din punct de vedere spiritual toţi oameni sunt cocoşaţi, pe toţi ne împiedicã câte un lucru pãmântesc de nu putem privi în sus spre ceruri. Mulţi poartã-n spate povara poftelor firii pãmânteşti, alţii poartã povara gândurilor lumeşti, alţii îngrijorãrile acestui veac, alţii sunt cocoşaţi de urã, de neînţelegere, de tot felul de dorinţe. Unii nu au timp şi nici nu simt nevoia de a privi în sus.
În Evanghelia dupã Luca, avem un minunat exemplu cu o femeie cocoşatã, pe care Domnul Isus o vindecã de neputinţa ei:

„Isus învãţa pe norod într-o sinagogã în ziua sabatului. Si acolo era o femeie stãpânitã de optsprezece ani de neputinţã; era gârbovã şi nu putea nicidecum sa-şi îndrepte spatele. Când a vãzut-o Isus a chemat-o şi i-a zis: „ femeie, eşti dezlegatã de neputinţa ta.” Si-a întins mâinile peste ea: îndatã s-a îndreptat, şi slãvea pe Dumnezeu.”

Ce lucru îmbucurãtor putem citi în acest text biblic: „Când a vãzut-o Isus a chemat-o…” Da, Isus cheamã la fel şi astãzi pe toţi cei ce doresc sa-şi ridice privirea spre cer şi nu pot. ªi aceastã femeie dorea sa-şi ridice capul şi nu putea. Isus Mântuitorul lumii observã acest lucru şi-i spune: „Femeie eşti dezlegatã de neputinţa ta!”

Acelaşi Isus are aceiaşi putere şi azi şi dacã ne spune: „Eşti dezlegat de neputinţa ta!” atunci înseamnã cã suntem liberi dezlegaţi de tot ce ne leagã şi putem privi spre cer. Dar dacã nu ne recunoaştem neputinţele, dacã spunem cã în spate nu ducem nimic, dacã ignorãm povara de pãcate din spatele nostru şi pe deasupra dorim sã alergãm dupã plãcerile nebune ale acestei lumi, s-ar putea ca Isus sã ne întoarcã spatele, iar cel rãu sã ne împovãreze şi mai mult.

9 decembrie 2003
Rona de Sus, Maramureş
Mihai TRAISTÃ