Categoria: Parabolele lui Isus
Luca 13,6-9
O contradicție biblică?
Într-unul dintre proverbele sale, înțeleptul Solomon afirmă că „cine îngrijește de un smochin, va mânca din rodul lui” (Proverbele 27,18). Și este cât se poate de firesc să te bucuri de rodul muncii tale. Dar ce se întâmplă când muncești și nu te poți bucura de niciun rod al muncii tale?
La aproape un mileniu distanță de vremea lui Solomon, Domnul Christos afirmă un lucru care pare să îl contrazică pe acesta. Știți în ce împrejurare s-a întâmplat acest lucru? Este vorba de Pilda smochinului neroditor, relatată doar de evanghelistul Luca în capitolul 13 al Evangheliei sale:
„El a spus și pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, și n-a găsit. Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă pământul degeaba?”
„Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l și anul acesta; am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia” (Luca 13,6‑9).
Iată un smochin sădit într-un loc cu multă lumină, îngrijit mulți ani la rând, dar care refuză să-l răsplătească pe cel care l-a sădit și îngrijit cu altceva decât cu frunze. Este o contradicție biblică? Nicidecum!
Într-unul dintre articolele sale, în care tema este blestemarea smochinului de către Iisus cu puțin timp înainte de crucificarea Sa, preotul și publicistul Nicolae Steinhardt ridică o problemă: Cum a putut Iisus să blesteme un biet smochin nevinovat, mai ales că nu era vremea smochinelor, după cum precizează chiar Biblia?
Încercând să rezolve dilema, Steinhardt amintește de așa-numita „teorie a nivelurilor”. Potrivit acestei teorii, aceeași formulare poate fi exactă la un nivel de gândire (și percepere a realității) și inexactă la un alt nivel de gândire (și percepere a realității). De aceea, pentru a nu greși și a ajunge la concluzii absurde, este necesar ca fiecare afirmație să fie înțeleasă în contextul nivelului respectiv.
Întorcându-ne la cele două afirmații: cea făcută de Solomon în „Proverbele” și cea făcută de Mântuitorul în Pilda smochinului neroditor, înțelegem că ele aparțin unor niveluri diferite. În timp ce Solomon se referă la smochinul-pom, care, dacă este îngrijit, nu se poate să nu rodească, Mântuitorul se referă la smochinul-om, care, în pofida grijii ce i se acordă, uneori nu găsești pe ramurile lui nimic altceva decât frunze. Dacă afirmația lui Solomon se referă la realitatea fizică, cea a Mântuitorului face parte dintr-o alegorie. Deci nivelurile sunt diferite, iar ambele afirmații sunt corecte, dar fiecare la nivelul corespunzător.
Așadar, nu există nicio contradicție în Biblie, dacă așezăm fiecare afirmație la nivelul corespunzător. În cazul de față, nivelul la care trebuie să ne raportăm este cel al alegoriei, al parabolei.
Contextul parabolei
Pilda smochinului neroditor este una dintre pildele scurte ale Domnului Christos, având două caracteristici care o fac unică. Prima dintre ele este aceea că morala (miezul) pildei nu se află în finalul ei, așa cum este de așteptat, ci în afara ei, mai exact în versetul 5, premergător enunțului: „Eu vă spun: nu, ci dacă nu va pocăiți, toți veți pieri la fel.”
A doua caracteristică a parabolei este aceea că ea nu are final, spre deosebire de cele mai multe dintre pildele Domnului. Pilda smochinului neroditor se încheie lăsându-ne în suspans, neștiind dacă smochinul va rodi sau nu după anul de har cerut de grădinar pentru el.
De fapt, această parabolă este interactivă, căci finalul ei depinde de alegerea pe care o vom face fiecare dintre noi, după ce ne vom fi identificat cu simbolul smochinului. Unii se vor lăsa copleșiți de harul și îndurarea lui Dumnezeu și, sub atenta îngrijire a Mijlocitorului nostru, se vor pocăi și vor aduce roadele mult așteptate, în timp ce alții vor continua să facă paradă de „frunzele” îndreptățirii de sine, sfârșind prin a fi „tăiați” și îndepărtați de la mântuire.
Care a fost, de fapt, contextul în care Domnul Christos a rostit această pildă? Primele cinci versete ale capitolului 13 ne prezintă câteva informații prețioase în acest sens. Din cauza unor măsuri luate de Ponțiu Pilat, guvernatorul Iudeii, evreii au reacționat într-un mod care i-a înfuriat pe romani. Ca urmare, Pilat a apelat la forță și câțiva soldați romani au năvălit în curțile templului, ucigându-i pe câțiva galileeni chiar în clipa în care aduceau jertfele lor, amestecând sângele lor cu cel al jertfelor aduse.
Potrivit mentalității iudeilor din vremea aceea, cei care sufereau astfel de tragedii erau priviți ca niște păcătoși pe care i-a pedepsit Dumnezeu. Cei care, dimpotrivă, nu treceau prin astfel de necazuri, se priveau pe ei înșiși ca fiind buni și aflați în grația lui Dumnezeu.
Dar de ce să ne gândim doar la iudeii din vremea aceea? Noi nu gândim uneori la fel? Nu suntem și noi stăpâniți de aceeași prejudecată? Când vedem că i se întâmplă un necaz unui semen de-al nostru, nu îl considerăm (fie și numai în subconștientul nostru) ca fiind un păcătos pe care l-a pedepsit Dumnezeu?
Cunoscându-le mentalitatea greșită, Mântuitorul îi întreabă pe cei care I-au adus vestea măcelului făcut de soldații lui Pilat: „Credeți voi ca acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au pățit astfel? Eu vă spun: nu, ci dacă nu va pocăiți, toți veți pieri la fel” (vers.2.3).
Apoi, ca să întărească ideea, Mântuitorul Însuși aduce un alt exemplu, referindu-se la cei 18 oameni care au pierit după ce turnul Siloamului s-a prăbușit peste ei. Aceeași întrebare, același răspuns: „Credeți că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu va pocăiți, toți veți pieri la fel” (vers.4.5).
Avertismentul pe care Domnul Iisus îl repetă de două ori: „Dacă nu va pocăiți, toți veți pieri la fel” este de fapt miezul și morala Pildei smochinului neroditor, pe care El a rostit-o în clipele imediat următoare.
Simbolurile pildei
Iudeii care au auzit Pilda smochinului neroditor au înțeles-o fără dificultate. Și aceasta pentru că simbolurile folosite de Domnul Christos le erau foarte familiare.
Psalmistul Asaf îl aseamănă pe poporul Israel cu o viță adusă din Egipt și sădită pe munții Canaanului (vezi Psalmul 80,8), iar profetul Isaia, în binecunoscuta pildă din capitolul 5 al cărții sale, intitulată „Via Domnului”, ne dezleagă simbolurile, spunând: „Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea” (Isaia 5,7). Așadar, iudeii au înțeles pilda fără nicio dificultate.
Stăpânul viei nu poate fi altcineva decât Dumnezeu. Vierul sau grădinarul este Domnul Christos. Via simbolizează poporul Israel, într-un sens restrâns, și Biserica lui Christos, într-un sens mai larg. Smochinul reprezintă, în sens restrâns, generația poporului evreu de pe vremea Domnului Christos, iar în sens larg, el ne simbolizează pe fiecare dintre noi.
De ce Mântuitorul s-a folosit de simbolul smochinului și nu de un alt pom sau copac? Iată câteva motive posibile:
– În mentalitatea iudaică, smochinul (ca de altfel și via și măslinul) era asociat cu prosperitatea.
– Smochinul este primul pom amintit în Biblie, cu ocazia căderii primilor noștri părinți (haina cusută din frunze de smochin – Geneza 3,7).
– Smochinul are o calitate unică, rodind aproape zece luni într-un an. El face parte dintre pomii reflorescenți, dând rod de două ori pe an (primăvara și la sfârșitul verii) și pe o perioadă ce poate ajunge la 80 de ani.
– Smochinul mai are o particularitate: mai întâi apar fructele și abia apoi apar frunzele.
Indiferent de motivul pentru care Domnul a ales simbolul smochinului, ceea ce este de netăgăduit este faptul că stăpânul viei a sădit acest smochin nu ca pe un pom de decor, nici pentru umbră, ci ca să facă rod. Dacă stăpânul viei nu ar fi urmărit rodul, el ar plantat orice altceva: un palmier, un cedru sau o magnolie. Dar pentru că el dorea rod, a plantat pomul care promitea cel mai mult în această privință.
Însă, pe cât de mari au fost așteptările, pe atât de mare a fost dezamăgirea stăpânului. Să observăm că stăpânul viei nu-i pretinde smochinului să rodească altceva decât smochine, nu-i pretinde să rodească neîntrerupt și nici nu-i cere să facă rod cât zece pomi. El îi pretinde să rodească firesc și nimic mai mult.
Pilda ne spune că stăpânul viei l-a urmărit trei ani la rând pe acest smochin sădit în via lui. Dacă în cei trei ani măcar odată ar fi rodit smochinul, cu totul altfel ar fi stat lucrurile. Aceste amănunte vorbesc mult despre Dumnezeu. El nu ne cere să facem lucruri peste puterile noastre. El nu ne cere imposibilul, ci doar să rodim potrivit talanților încredințați și la timpul potrivit.
Dumnezeu ne urmărește în tăcere an de an, fără ca noi să știm lucrul acesta. El știe ce putem și ce nu putem face pentru El și semenii noștri. Însă atunci când vede în noi doar „frunze” fără „rod”, doar aparențe fără esență, doar ambalaje fără conținut, El este foarte dezamăgit. Și când „Stăpânul” este dezamăgit, viitorul smochinului neroditor este nesigur…
Religia „frunzelor” sau religia „roadelor”?
Privindu-se pe sine, smochinul găsea suficiente motive să creadă că stă bine. La urma-urmei, el era frumos și, prin aspectul său plăcut, dădea o notă de noblețe viei. Apoi el făcea și umbră, ceea ce în Orient era un lucru foarte căutat și apreciat. Iar în ramurile sale, păsările cerului își găseau un adăpost sigur. Probabil că în sinea lui acest smochin gândea astfel: „Uite ce bine arăt, față de vițele astea cocoșate de greutatea ciorchinelor! Chiar dacă stăpânul ar răsturna toată via, eu tot voi rămâne.”
Însă acest „smochin” pierdea din vedere un lucru foarte important: Când l-a sădit în via sa, stăpânul nu l-a așezat acolo nici pentru păsările cerului, nici pentru umbra lui și nici pentru decor. Stăpânul l-a sădit pentru roade.
Din dialogul purtat între stăpânul viei și grădinar reiese că pe stăpân nu-l deranja prezența frunzelor, ci absența roadelor, fapt ce aduce în discuție o problemă cât se poate de serioasă pentru noi: păcatul omiterii. Smochinul nu e condamnat pentru că a făcut ceva rău, ci pentru că nu a făcut ce trebuia: nu a rodit.
Din acest punct de vedere, smochinul neroditor poate fi comparat cu robul din Pilda talanților care a primit doar un talant. Acest rob nu a făcut în sine nimic rău, căci nici nu a furat talantul stăpânului său și nici nu a folosit în interes personal acest talant. El doar l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului său fără nicio pierdere. Robul nu a făcut prin aceasta niciun rău, dar nici bine n-a făcut. Însă acest lucru este catalogat de Biblie ca fiind păcat: „Deci cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat” (Iacov 4,17).
Probabil ca păcatul prin omitere este cel mai prezent păcat în mijlocul Bisericii. În general, creștinii nu mai comit păcate vizibile grave (decât în cazuri izolate). Problema lor este însă alta: neglijează, uită sau refuză să facă binele pe care-l pot face, adică să aducă rod pentru Stăpân. Poate fi Dumnezeu mulțumit cu un astfel de creștinism? Poate fi El mulțumit cu o religie a frunzelor? Care patron din lume ar angaja pe cineva doar ca acel om să fie angajat, fără să producă nimic pentru firma la care lucrează?
Marea greșeală în care a căzut poporul evreu a fost aceea că s-au mulțumit doar cu o religie a „frunzelor”, fără să aducă rodul așteptat de Dumnezeu, și anume acela de a fi lumina neamurilor. Evreii s-au ascuns în dosul „frunzelor” religiei lor: templul cu ceremoniile lui, Tora, zecimea, descendentă din Avraam s.a., pierzând din vedere faptul că pe Dumnezeu Îl interesa în primul rând pocăința și neprihănirea, și abia apoi templul, ceremoniile, zecimea și toate celelalte lucruri ale legii mozaice.
De aici și mustrarea atât de severă pe care Mântuitorul le-a adresat-o cu puțin timp înainte de răstignirea Sa: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați nefăcute” (Matei 23,23).
Fariseii sunt aspru mustrați pentru că aveau o religie doar a „frunzelor” – dădeau zecime din frunze (mărar, izmă chimen), în timp ce le lipseau roadele mult așteptate de Dumnezeu: dreptatea, mila și credincioșia.
Nu, Dumnezeu nu are nevoie de umbra noastră în lume și nici în Biserică! El are nevoie de pocăința noastră care să aibă drept rod faptele neprihănirii. Dumnezeu nu are nevoie de „frunzele” cunoștințelor noastre, nici de instituțiile cu care ne lăudăm, nici de școlile sau casele de rugăciune frumos împodobite. El nu are nevoie de aerele și pretențiile noastre de laodiceeni care se laudă: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3,17).
Dumnezeu are nevoie să găsească la noi nu o religie a „frunzelor”, ci a „roadelor”. Care sunt aceste roade? Scriptura ne spune: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5,22.23).
Acestea sunt roadele mult așteptate de Stăpânul viei. Dacă Biserica ar fi împodobită cu ele, nu doar cu „frunze”, Evanghelia ar ajunge în cel mai scurt timp până la marginile pământului și multe, multe „grâne” coapte ar ajunge în grânarele cerului.
„Mai lasă-l și anul acesta!”
În dialogul purtat cu grădinarul, Stăpânul viei îi spune acestuia: „Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc” (vers.7). De ce oare stăpânul viei ia decizia de a renunța la smochinul său doar după trei ani?
Unii comentatori ai pildei fac legătura cu o prevedere a legii mozaice în care poporul care intra în Canaan trebuia să considere toate roadele pomilor ca fiind netăiate împrejur în primii trei ani, fiindu-le interzis să mănânce din ele. În anul al patrulea, roadele trebuiau închinate Domnului și abia după aceea israeliții puteau consuma din roadele țării.
Mie nu mi se pare concludentă această asociere. Mai degrabă sunt înclinat să văd o asociere între cei trei ani (+ un an de har prelungit) din parabolă cu cei trei ani și jumătate de activitate publică a Mântuitorului, ani în care Dumnezeu a căutat roade la poporul evreu, dar nu a găsit. De aceea, cu ocazia intrării în Ierusalim a Domnului, El a rostit plângând unele dintre cele mai mișcătoare cuvinte care pot fi întâlnite pe paginile Scripturilor: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori n-am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut. Iată că vi se lasă casa pustie!” (Matei 23,37.38).
De ce stăpânul viei nu a luat decizia de a tăia smochinul după un an? Pentru că Dumnezeu știe că sunt perioade în viață în care nu trebuie să-i ceri omului să facă anumite lucruri. Nimeni nu-i cere unui copil să facă lucrurile pe care le poate face un adult (decât în cazuri aberante). La fel, nimeni nu-i cere unui om bolnav sau unui om accidentat să facă ceva ce poate să facă doar un om sănătos.
Însă copilăria, stările de boală sau anumite perioade grele din viață trec și omul devine sau redevine responsabil față de Dumnezeu, societate, familie și Biserica. Tu de cât timp ești „sădit” în „via” Stăpânului tău? Cât rod ai adus? Ce ar găsi Stăpânul în ramurile vieții tale, dacă te-ar cerceta în aceste clipe? Nimeni dintre noi nu știe ziua în care Stăpânul ne cercetează pe fiecare, dar ziua aceea vine cu siguranță!
Pilda smochinului neroditor se încheie luminos și îngrijorător în același timp. Partea luminoasă este aceea că există un Mijlocitor în persoana grădinarului viei, persoană care nu contestă decizia stăpânului, dar care cere o prelungire a timpului de probă pentru smochinul neroditor.
Apostolul Pavel confirmă acest lucru, scriindu-le credincioșilor evrei: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri”, pe Iisus Christos, Cel care „poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 8,1; 7,25).
Mai mult decât atât, grădinarul promite că în timpul de har prelungit va face tot ce se poate pentru a asigura toate condițiile ca smochinul să rodească. Cum s-au împlinit toate acestea cu poporul evreu din timpul primei veniri a Domnului Christos? Predicile, vindecările, minunile, învierile, jertfa pe cruce, rugăciunea Domnului de pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23,34), predicarea Evangheliei mai întâi în Ierusalim, revărsarea Duhului Sfânt și lucrarea apostolilor pecetluită cu jertfa primilor martiri (Ștefan, Iacov), nu au fost toate acestea încercări ale cerului de a-l face pe smochinul îndărătnic al poporului evreu să aducă rod?
„Ce aș mai fi putut face viei Mele și nu i-am făcut?” (Isaia 5,4), se întreabă „Grădinarul”, văzând că toate eforturile Sale au fost zadarnice. Din nefericire, „smochinul” de atunci a refuzat să aducă rodul așteptat de Dumnezeu. Urmărea? A fost „tăiat” din poziția privilegiată de popor ales, privilegiul fiind dat Bisericii creștine.
Iată ce afirmă un scriitor inspirat în legătură cu poporul ales: „Dumnezeu, prin Fiul Său, căuta roade, dar n-a găsit. Israel era o povară pentru pământ. Chiar existența lui era un blestem, căci ocupa în vie un loc pe care l-ar fi putut ocupa un pom care dădea roade. El a jefuit lumea de binecuvântările pe care Dumnezeu dorea să le reverse asupra ei. Poporul Israel a înfățișat în mod greșit pe Dumnezeu printre națiuni. Nu numai că erau nefolositori, ci în mod vădit erau o piedică. Într-o mare măsură, religia lor ducea în rătăcire pe oameni și în loc de mântuire, aducea ruină” (1).
Dacă cu „smochinul” de atunci s-a întâmplat acest lucru, ce se va întâmpla cu „smochinul” din mine și din tine? Avem făgăduința că Mijlocitorul nostru va face tot ce se poate ca să nu ne lipsească nicio condiție necesară rodirii. El Își va face partea cu siguranță. Există însă în finalul pildei un cuvânt care mă îngrijorează: „Poate”…” „Poate că de aici înainte va aduce roadă” (vers.9).
Dacă nici Fiul lui Dumnezeu nu este sigur de răspunsul nostru la toate dovezile harului Său, atunci cine poate fi sigur? Pilda smochinului neroditor nu are final. De ce? Pentru că finalul depinde de noi, de răspunsul nostru față de toate eforturile cerului de a ne face să rodim.
Din fericire, unii vor lua aminte la avertismentul dat de stăpânul viei, își vor reconsidera viața, se vor pocăi și, cu ajutorul Duhului Sfânt, vor aduce roadele mult așteptate. Din nefericire însă, vor exista și indolenți, care se vor juca cu harul lui Dumnezeu, considerând că acesta este suficient de mare ca să-i mântuie și pe ei, în ciuda unei vieți păcătoase și lipsite de roadele neprihănirii.
Dacă Pilda smochinului neroditor ne învață ceva important despre Dumnezeul nostru, atunci acel lucru este acela că El este „un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își tine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, DAR nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34,6.7).
Un Dumnezeu iubitor, îndurător și iertător, dar și drept, neprihănit și sfânt, care va trebui să spună la un moment dat în dreptul „smochinilor neroditori” din via Sa teribila sentință: „Taie-l!”
Din fericire, trăim încă în timp de har, timp în care „Grădinarul” face tot posibilul ca să avem tot ceea ce ne trebuie pentru rodire. De noi depinde unde ne vom petrece veșnicia. Doar de noi… Cu ce ne vom înfățișa înaintea Stăpânului în ziua cercetării noastre: cu „frunze” sau cu „roade”?
sursa: https://www.loribalogh.ro/