Dorca Edward Dennett

Categorie: Personaje biblice
 

Tabita, sau mai degrabă Dorca, şi-a câştigat o reputaţie dintre cele mai nepotrivite. Aproape fiecare biserică şi capelă se mândreşte cu „Societatea Dorca” a sa, iar întâlnirile „Dorca” au devenit foarte populare chiar şi credincioşilor care mărturisesc separarea faţă de orice sisteme şi organizaţii omeneşti. În fiecare caz, scopul este unul lăudabil; şi, fără îndoială, chiar dacă ţinta acestor acte de caritate nu este cel mai bine aleasă, totuşi, prin astfel de gesturi sunt alinate suferinţele multor oameni. Prin urmare, fără nici cea mai mică intenţie de a descuraja asemenea eforturi, ar fi bine totuşi să analizăm un pic istoria Dorcăi şi să vedem ce îndemnuri a lăsat Duhul Sfânt pentru noi.

Mai întâi, trebuie remarcat că activitatea ei nu se limita la confecţionarea hainelor pentru cei dezbrăcaţi. „Ea era plină de lucrări bune şi de milosteniile pe care le făcea.” (Fapte 9:36 ) Acesta este un epitaf minunat pentru un om al lui Dumnezeu, iar această distincţie remarcabilă este însoţită de multe astfel de epitafuri ale oamenilor, care au fost consemnate de Duhul Sfânt. Lucrările ei bune – erau prin urmare lucrări bune – din acelea pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele (Efeseni 2:10 ), şi care puteau fi realizate doar prin energia Duhului Sfânt. Este folositor să ne aducem aminte ce înseamnă cu adevărat lucrări bune; pentru că, deşi am fost învăţaţi despre pericolul activităţilor neobosite şi a ocupării cu slujirea, şi am fost îndrumaţi să admirăm şi să dorim să avem partea pe care a ales-o Maria (Luca 10:42 ), totuşi ne aducem aminte de cuvintele apostolului Pavel: „Cuvântul este vrednic de încredere şi vreau ca tu să insişti asupra acestor lucruri, încât cei care L-au crezut pe Dumnezeu să aibă grijă să fie cei dintâi în fapte bune. Acestea sunt bune şi de folos oamenilor.” (Tit 3:8 ). Lucrările filantropice de multe feluri sunt adesea încadrate în categoria „fapte bune”, şi, sunt prevăzute în aşa fel încât să ademenească sufletele credule şi neştiutoare; însă, înaintea lui Dumnezeu, faptele bune sunt acelea care sunt făcute prin puterea Duhului Sfânt, deci conform gândului şi voiei lui Dumnezeu. De aceea ele pot fi lucrate doar de cei credincioşi, şi doar de aceia conduşi de puterea divină, în supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Printr-un verdict infailibil, „cămăşile şi hainele pe care le făcea Dorca” (Fapte 9:39 ) făceau parte din această categorie.

Împreună cu faptele bune ale Dorcăi sunt amintite şi „milosteniile” ei; datorită folosirii acestui cuvânt (vedeţi Matei 6:1,2,34 ; Luca 11:41 ; 12:33 ; Fapte 3:2,3,10 ; Fapte 10:2,4 ), nu încape îndoială că acestea constau în împărţirea banilor sau a hranei celor care erau în nevoie. Scriindu-i lui Timotei, apostolul spune: „Porunceşte celor care sunt bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească, nici să nu se încreadă în nesiguranţa bogăţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele; ca să facă binele, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să dea, strângându-şi pentru viitor o temelie bună, ca să apuce adevărata viaţă” (1. Timotei 6:17-19 ). Aşadar Dorca acţiona în duhul acestui îndemn. Ea era bogată în fapte bune, era darnică, gata să dea din ale ei; pentru că cunoscuse „harul Domnului nostru Isus Hristos, că El, bogat fiind, S-a făcut sărac pentru noi, ca, prin sărăcia Lui, noi să fim îmbogăţiţi” (2. Corinteni 8:9 ); şi prin acelaşi har ea devenise reprezentantul Lui în această lume. Ea dăruia pentru că Dumnezeu, care o adusese la El, era Dăruitor. Aşadar, ştiind că ea însăşi şi nimic din tot ce avea nu era al ei, ci era doar un administrator pentru El, Cel căruia îi aparţinea, ea se punea pe ea însăşi împreună cu ce avea la dispoziţia Lui, şi slujea astfel Domnului, potrivit cu voia Lui.

Se specifică foarte clar cine erau destinatarii slujirii ei. Când a venit Petru şi a fost introdus în camera de sus, citim că „toate văduvele stăteau lângă el, plângând şi arătându-i cămăşile şi hainele pe care le făcea Dorca pe când era cu ele”. De remarcat că aceste văduve sunt menţionate separat de sfinţi (Fapte 9:41 ). Ar putea fi un motiv pentru aceasta – nu implică faptul că niciuna din ele nu era credincioasă, ci credem mai degrabă că vrea să arate faptul că Dorca lucra pentru clasa socială a văduvelor, şi poate, de asemenea, în duhul îndemnului dat de apostol: „Aşadar, când avem ocazia, să facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinţei” (Galateni 6:10 ). Deci putem trage concluzia că lucrările ei de binefacere nu se limitau doar la văduvele credincioase, ci, ca una care cunoştea inima şi gândul lui Dumnezeu, ea căuta să slujească oriunde se afla o nevoie, însă mai ales celor din casa credinţei. Probabil că orice cititor al Vechiului Testament a fost marcat de exprimarea constantă a preocupării lui Dumnezeu pentru orfani şi văduve (adesea cele două categorii se află împreună), iar Iacov dă glas acestei expresii atunci când spune: „Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu Tatăl este aceasta: a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor, a se păstra neîntinat de lume” (Iacov 1:27 ). În mod asemănător, Pavel dă instrucţiuni speciale cu privire la aceste două categorii (1. Timotei 5 ).

Aşadar este clar că Dorca avea gândul Domnului în lucrarea specială în care era dedicată. Şi într-adevăr, ce lucrare poate fi mai binecuvântată decât aceea de a îmbrăca pe cei dezbrăcaţi şi de a hrăni pe cei flămânzi? Domnul Însuşi, la judecata asupra naţiunilor, când va sta pe tronul gloriei Sale, va enumera aceste lucrări făcute pentru El, în persoana „fraţilor” Săi: „pentru că am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc; ... dezbrăcat şi M-aţi îmbrăcat” (Matei 25:35,36 ). Aceste lucrări, făcute unora dintre aceşti foarte mici fraţi ai Lui, au fost făcute Lui Însuşi. Cât de măreţ este privilegiul de a-L hrăni şi a-L îmbrăca pe Hristos, în persoana unuia dintre copiii Lui! Este ceea ce El a făcut pentru noi; pentru că apostolul spune „Pentru că, în adevăr, gemem în acesta (casa noastră pământească a cortului acestuia), dorind fierbinte să fim îmbrăcaţi cu locuinţa noastră cea din cer, dacă, în adevăr, când vom fi şi îmbrăcaţi, nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi (adică, fără Hristos)” (2. Corinteni 5:2,3 ). A îmbrăca pe cei dezbrăcaţi şi a hrăni pe cei flămânzi – El Însuşi fiind mâncarea noastră (Ioan 6 ) – este aşadar o lucrare potrivită cu gândul Lui – căci existenţa nevoii scoate la iveală afecţiunile lui Hristos în inimile copiilor Săi.

Din această istorisire putem să învăţăm una sau două lecţii importante pentru propria noastră călăuzire, cu privire la subiectul menţionat în mod special – confecţionarea hainelor.

În primul rând, observăm că lucrarea Dorcăi era individuală. Nu apare nici cea mai mică urmă de asociere cu alţii. În mod clar era lucrarea specială la care Domnul a chemat-o şi căruia ea s-a dedicat de bunăvoie. Prin urmare, exemplul ei nu poate fi menţionat în afara sferei ei individuale de lucru. Nicio activitate creştină nu este mai binecuvântată decât părtăşia – părtăşia în Domnul. Însă pericolul mare din ziua de azi este asocierea – asocierea cu alţii pentru a obţine ceva prin puterea colaborării, în loc de puterea Duhului Sfânt. De multe ori Satan reuşeşte pe această cale să acapareze o lucrare care poate a început prin puterea Duhului Sfânt. Prin urmare, Domnul pune în inima unuia dintre slujitorii Lui anumite gânduri cu privire la o lucrare; şi, în loc să pornească la îndeplinirea lor prin puterea Celui care l-a chemat la aceasta, de multe ori încearcă asocierea cu alţii, sau formarea unei societăţi pentru scopul propus, iar urmarea este că lucrarea, deşi prosperă în exterior, se află pe drumul eşecului. În sensul acesta, exemplul lui Moise poate fi o atenţionare pentru noi. El s-a plâns Domnului că povara întregului popor era prea grea pentru el. Domnul i-a permis să aleagă şaptezeci de supraveghetori; însă El a luat din Duhul care era peste Moise şi L-a pus peste ei. (Numeri 11:11-17 ). Nu numai că n-a fost niciun câştig de putere prin această asociere, ci o mare pierdere prin implicarea a şaptezeci de păreri în fiecare chestiune care trebuia clarificată. Nu, slujba este extrem de personală; fiecare slujitor este responsabil personal înaintea Domnului, chiar şi în confecţionarea hainelor, şi prin urmare, nu îşi poate permite să-şi subordoneze convingerile altcuiva, sau să caute să umble la nivelul altuia de credinţă (fie mai mare, fie mai mic).

În al doilea rând, această istorisire oferă o îndrumare specială surorilor, privind ocuparea timpului lor liber acasă, sau cel puţin celor care au posibilităţi să cumpere materiale şi pot să folosească andrelele sau maşina de cusut. Trebuie remarcat în mod deosebit că, dacă Dorca şi-ar fi petrecut o parte din timp făcând podoabe, ornamente (şi în niciun caz nu afirmăm că nu avea libertatea s-o facă), rezultatele lucrării ei într-o astfel de direcţie nu sunt menţionate. Cu siguranţă că lucrul acesta este semnificativ pentru orice minte spirituală. Doar „cămăşile şi hainele” se regăsesc în Cuvântul lui Dumnezeu – învăţându-ne, cel puţin, că slujba de felul acesta primeşte aprobarea Domnului. Lucrul acesta este evident din faptul că Dorca a fost înviată. Pierderea ei a fost atât de puternic simţită de ucenici încât au trimis după Petru, „rugându-l: <<Nu întârzia să vii la noi!>>”. Apostolul a venit şi i s-a îngăduit s-o aducă la viaţă; şi „chemându-i pe sfinţi şi pe văduve, le-a înfăţişat-o vie” (Fapte 9:41 ). Aşadar, Domnul a intervenit la plânsetele copiilor Săi şi le-a mângâiat inimile.

Adăugăm un ultim îndemn – care este deja evident din ce s-a spus până acum – referitor la faptul că lucrarea Dorcăi era pentru cei aflaţi în nevoie. Dacă nu veghem, există pericolul să căutăm să ne plăcem nouă înşine prin lucrări făcute în caracterul Dorcăi, sau să ne desfăşurăm lucrarea doar faţă de anumite persoane, sau să alegem în funcţie de recomandările făcute într-un fel sau altul, astfel încât se va întâmpla adesea că nevoile unor credincioşi săraci sunt împlinite din abundenţă, iar ale altora sunt trecute cu vederea aproape în întregime. Antidotul este să-L avem pe Hristos Însuşi înaintea noastră, ca scop al slujirii noastre, amintindu-ne că nu a fost meritul, ci nevoia noastră, cea care a atras inima Lui pentru a ne sluji, de aceea singul imbold pentru lucrarea noastră plină de dragoste pentru ai Săi ar trebui să fie nevoile lor. Cu alte cuvinte, toată slujba noastră trebuie să izvorască din dragostea lui Hristos care ne constrânge; pentru că putem să împărţim toată averea noastră ca hrană pentru săraci, şi totuşi fără dragostea divină (1. Corinteni 13 ), deci fără încurajarea şi aprobarea inimii lui Hristos. Prin urmare, Hristos trebuie să fie motivul, Hristos trebuie să fie scopul şi Hristos trebuie să fie arătat în toate lucrările noastre.

articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com