8. Horeb: Muntele lui Dumnezeu. Hamilton Smith

Categorie: Personaje biblice
 

Ajuns la Horeb, Muntele lui Dumnezeu, profetul caută o ascunzătoare într-o peşteră. Cuvântul Domnului vine din nou cu întrebarea pătrunzătoare: “Ce faci aici, Ilie?”. Profetul fugise din locul mărturiei publice şi a slujirii active - fugise dinaintea ameninţării unei femei, fugise ca să-şi scape viaţa. El părăsise drumul slujirii, cu suferinţa, împotrivirea şi persecuţia lui, şi căuta un loc sigur în izolarea pustiei şi a peşterilor. Acum conştiinţa trebuie să îi fie încercată şi să dea socoteală Domnului pentru acţiunile sale. Cineva spunea odată: “La Horeb, Muntele lui Dumnezeu, toate lucrurile sunt goale şi descoperite, iar Ilie are de a face cu Dumnezeu şi numai cu Dumnezeu”.

Cât de greu este să continui drumul slujirii când, aparent, totul sfârşeşte în eşec. Când nu sunt rezultate imediate în lucrarea noastră, când slujirea este desconsiderată, slujitorul dispreţuit sau chiar întâmpină împotriviri, tocmai atunci ne vine să fugim de fraţii noştri, să părăsim slujirea activă şi să căutăm odihnă sub un ienupăr sau izolare în ascunzători singuratice. Dar Domnul ne iubeşte prea mult ca să ne lasă să ne odihnim în locurile liniştite pe care ni le alegem noi. El ridică în conştiinţa noastră întrebarea: “Ce faci tu aici?”

O astfel de întrebare nu a fost pusă în singurătăţile Cheritului sau în casa din Sarepta. Profetul fusese condus la pârâul singuratic şii la casa văduvei la cuvântul Domnului, pe când la peştera din Horeb fugise la ameninţarea unei femei.

Ilie are un întreit motiv pentru fuga în peşteră. În primul rând, el spune: “Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor”. El lasă să se înţeleagă că zelul său pentru Domnul a fost cu totul în zadar şi astfel el a renunţat la întreaga mărturie publică. Preocuparea cu râvna noastră proprie va conduce întotdeauna la dezamăgire şi nemulţumire, fiind în pericolul de a renunţa la drumul slujbei noastre.

Apoi el se plânge de poporul lui Dunezeu. Ei au părăsit poruncile lui Dumnezeu, au dărâmat altarul Său şi i-au ucis pe profeţii Săi. Aceasta lasă să se înţeleagă faptul că acea condiţie fără speranţă a poporului lui Dumnezeu a făcut inutilă continuarea lucrului în mijlocul lor.

În cele din urmă, el spune: “Şi am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa”. Profetul aduce ca argument faptul că a rămas singur şi că poporul înaintea căruia el dăduse o mărturie atât de puternică se întorsese împotriva lui, şi de aceea s-a îndepărtat de ei şi a căutat odihnă şi adăpost în peştera singuratică.

Întrebarea Domnului scoate la iveală starea reală a sufletului profetului, însă acesta are încă de învăţat motivul real al fugii sale. Acesta nu era din cauza faptului că râvna sa eşuase în a provoca vreo schimbare, nici din cauza stării rele a poporului lui Dumnezeu, nici măcar pentru că ei îi căutau viaţa lui.

Niciodată nu a fost o râvnă ca aceea a Domnului. El a putut spune: “Pentru că râvna casei Tale M-a mistuit”, şi totuşi a trebuit să spună: “În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic şi fără folos”. Niciodată nu fusese o stare mai rea în Israel decât în vremea când Domnul a lucrat în mijlocul lor. Şi din nou, cât de drept putea Domnul să spună în ziua umilinţei Sale: “Caută să-Mi ia viaţa”. Dar în ciuda râvnei Sale şi a muncii Sale în zadar, în ciuda stării poporului şi chiar dacă ei căutau fără încetare să Îi ia viaţa, totuşi, nici măcar pentru o clipă, El nu S-a abătut de la drumul ascultării desăvârşite de Tatăl. El nu a căutat niciodată un adăpost sigur în vreo peşteră izolată. El Şi-a continuat calea desăvârşită pe drumul ascultării de Tatăl şi al slujirii lipsite de egoism faţă de oameni. Ne dorim noi oare să cunoaştem secretul acelei vieţi minunate? Îl aflăm atunci când Îl auzim spunând: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina” (Psalm 16:8). În plus, El nu S-a uitat la drumul greu pe care îl avea de străbătut, ci la sfârşitul glorios al călătoriei. „Chiar carnea Mea se va odihni în siguranţă... Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna”.

Aşadar, Ilie a fugit doar fiindcă nu-L avusese pe Domnul întotdeauna înaintea sa; el a privit mai degrabă la greutatea drumului decât la sfârşitul lui glorios. Faptul că viaţa lui devotată nu a reuşit să producă o schimbare, starea rea a poporului şi persecuţia la care era supus nu l-ar fi îndepărtat niciodată de pe drumul slujirii dacă L-ar fi avut pe Domnul înaintea ochilor săi. Şi ce importanţă mai are greutatea călătoriei, dacă sfârşitul ei este răpirea la cer într-un car de glorie!

Deci, Domnul I se adresează din nou lui Ilie: “Ieşi şi stai pe munte înaintea Domnului”. Aceste cuvinte arată secretul eşecului său. Ilie poate să dea o mulţime de motive plauzibile pentru fuga sa în peşteră, însă adevăratul motiv este acela că nu-L avusese pe Domnul înaintea sa. Secretul mărturiei puternice înaintea lui Ahab, puterea sa de a-l învia pe fiul văduvei, puterea de a coborî foc din cer şi de a porunci ploaia, toate s-au datorat simplului fapt că el mergea şi acţiona înaintea Dumnezeului cel viu. Secretul fugii sale, pe de altă parte, era acela că a acţionat împins de frica faţă de o femeie care în scurtă vreme avea să moară. Când se adresează împăratului apostat, spune: “Domnul înaintea căruia stau”; când priveşte la împărăteasa imorală, gândul lui este mai degrabă: Izabela dinaintea căreia fug.

Ilie trebuie să mai înveţe încă o lecţie ca să poată fi adus în mod conştient în prezenţa Domnului. El văzuse focul coborând pe Carmel, văzuse cerurile întunecate “de nori şi vânt” la venirea ploii şi astfel Ilie legase prezenţa Domnului de aceste manifestări înfricoşătoare ale naturii. El se gândise că, în urma acestor manifestări măreţe ale puterii lui Dumnezeu, întreaga naţiune se va întoarce la Dumnezeu într-o pocăinţă adâncă şi, într-adevăr, pentru moment ei au căzut cu feţele la pământ şi au recunoscut “Domnul, El este Dumnezeu”. Dar nu a avut loc nicio trezire reală. Ilie trebuie să înveţe că vântul, cutremurul de pământ şi focul pot fi într-adevăr slujitori ai lui Dumnezeu pentru a-i trezi pe oameni, dar dacă nu este auzit glasul “blând, în şoaptă”, atunci niciun om nu este câştigat cu adevărat pentru Dumnezeu. Tunetul de pe Sinai trebuia să fie urmat de glasul blând şi liniştit al harului pentru ca inima omului să fie atinsă şi câştigată. Dumnezeu nu era nici în vânt, nici în cutremurul de pământ, nici în foc, ci în glasul blând şi liniştit.

“Şi a fost aşa: când l-a auzit Ilie, şi-a înfăşurat faţa în mantaua sa şi a ieşit şi a stat la intrarea peşterii”. Ilie este în prezenţa Domnului, iar rezultat imediat este că “şi-a înfăşurat faţa cu mantaua sa”. Departe de Domnul, el vorbeşte despre sine însuşi, în prezenţa Domnului, el se ascunde pe sine însuşi. Dar el are încă mândrie, amărăciune şi mânie în inimă, aşa că Domnul îl cercetează din nou cu întrebarea “Ce faci aici, Ilie?”. Dumnezeu va avea totul descoperit în prezenţa Sa. Ilie îşi descarcă din nou sufletul. Tot ceea ce spune este în fapt adevărat, dar duhul în care o spune este în totalitate greşit. Nu e greu să ne dăm seama de mândria rănită şi amărăciunea care stau în spatele cuvintelor sale şi care îl conduc pe proroc să vorbească de bine despre el însuşi şi numai de rău despre poporul lui Dumnezeu.

Profetul, după ce şi-a repetat plângerea şi a arăta ce era în inima sa, trebuie să audă judecata solemnă a lui Dumnezeu.

În primul rând, Domnul spune: “Du-te, întoarce-te pe drumul tău”. Profetul trebuie să se întoarcă pe drumul său. Apoi el trebuie să numească alte instrumente care să ducă mai departe lucrarea Domnului. Nu se plânsese Ilie de răutatea poporului lui Dumnezeu? Iată că lui îi revine misiunea dureroasă de a-l numi pe Hazael împărat peste Siria - un instrument de pedeapsă pentru poporul lui Dumnezeu. Nu fugise Ilie dinaintea ameninţării imoralei Izabela? Iată că trebuie să îl numească pe Iehu împărat peste Isral - instrumentul care va executa judecata asupra Izabelei. Nu vorbise Ilie bine despre el însuşi şi se gândise că rămăsese doar el singur? Iată că trebuie să îl numească pe Elisei profet în locul său. Uitase profetul într-atât pe Dumnezeu şi tot ceea ce El făcuse în Israel, încât se gândea că rămăsese doar el şi că el era singurul om prin care Dumnezeu putea lucra? Acum el trebuie să afle că Dumnezeu are şapte mii care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Ilie fusese, într-adevăr, foarte zelos pentru Dumnezeu, dar nu fusese în stare să îi descopere pe cei şapte mii de oameni ascunşi ai lui Dumnezeu. El putuse vedea starea rea a majorităţii, putuse să vadă ceea ce Dumnezeu făcea în judecată, dar nu putea să discearnă ceea ce Dumnezeu făcea în har.

În prezenţa acestui mesaj solemn, profetul este redus la tăcere. El nu mai are niciun cuvânt de spus despre sine însuşi. Pe Carmel, el spusese înaintea împăratului şi a întregului Israel: “Numai eu am rămas profet al Domnului”; pe muntele Horeb, el a spus de două ori în prezenţa Domnului: “Am rămas eu singur”. Dar, în final, el trebuie să înveţe lecţia binemeritată - el era doar unul din cei şapte mii.

În final putem observa un alt detaliu mişcător în această întâmplare, şi anume atenţia comportamentului lui Dumnezeu, chiar şi într-un moment de mustrare. Cineva spunea: “Dumnezeu S-a purtat faţă de Ilie ca faţă de un slujitor preaiubit şi credincios chiar şi atunci când l-a făcut să-şi vadă slăbiciunea în ceea ce priveşte energia credinţei; pentru că El i-a descoperit lucrul acesta numai lui Ilie, nu şi celorlalţi, cu toate că El l-a făcut să ajungă la noi pentru învăţătura noastră”.

 sursa: https://comori.org/