O casă in cer pentru eternitate

Luca 22:3 - Dar Satana a intrat în Iuda, zis și Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece.

Ioan 8-12: Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.

O casă in cer pentru eternitate

Autor: O femeie iertată

Astă seară mă întorc în trecut ca să pot scrie despre una dintre cele mai neobișnuite întâmplări trăite cu aproape 30 de ani în urmă. A fost o întâmplare, o întâlnire cu diavolul, ce m-a lecuit de necredință pentru totdeauna. Considerând că relatarea ei încă îmi ridică semne de întrebare și poate aduce o etichetare din partea cititorilor, am ezitat mult până să o aștern pe hârtie. Oricum, astă seară o voi face din mai multe motive; unul dintre ele este că am promis lui Dumnezeu că o voi destăinui și deja sunt în mare întârziere. Deci, nu doresc cu niciun chip să vină ceasul în care va trebui să dau multe explicații pentru tăcerea mea.

Așadar, mă străduiesc să pun pe hârtie mărturia mea despre Isus Cristos și despre Satana, care a încercat, cu foarte multă putere, să ia în stăpânire tot ceea ce eu reprezint. Da, a fost o zi în care diavolul, la lumina soarelui și, ciudat, la sfârșitul unui timp de post, a încercat să intre în inima mea. Când scriu cuvântul inimă, nu folosesc o figură de stil, ci mă refer la ceea ce exact această parte de vorbire semnifică. Un fluid de energie, de forma unui șarpe, s-a strecurat în inima mea. Acela care m-a ajutat să scap de răul căruia nu puteam să mă împotrivesc în niciun fel, a fost Isus Cristos, care, știu foarte bine, este Fiul lui Dumnezeu.

Pe paginile Bibliei, în cartea Apocalipsa 12:9, citim despre "balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume."

Înțelegem bine mesajul versetului, este o frază simplă, dar el pare desprins dintr-un basm împărtășit la gura sobei de bătrânii satelor. Pentru mulți oameni, și chiar și pentru unii creștini, șarpele zburător este o născocire, poate doar o metaforă și nicidecum o formă frecventă de manifestare a diavolului. Experiența mea însă, vizita foarte neașteptată a șarpelui, m-a convins însă că și acest verset biblic este adevărat. De fapt, numai și numai după acest eveniment unic credința mea s-a transformat într-un zid impenetrabil pentru tot ceea ce deviază de la scrierile biblice. Chiar partea cea mai fantastică, lumea demonilor și a întunericului, iadul despre care însuși Isus a vorbit mult, a devenit o realitate îngrozitoare. Știu că iadul, cu tot haosul lui, este destinația și casa veșnică a tuturor acelora care resping învățăturile Bibliei.

Vreau să subliniez însă că scopul acestei destăinuiri nu este acela de a îngrozi cititorii, ci, dimpotrivă, el este aducerea unei vești foarte bune: Isus Cristos este viu, prezent pretutindeni, iar promisiunile Lui sunt adevărate. Unde este zăbranicul morții, spaima întunericului și trecerea în uitare? Un tărâm al umbrelor există, dar el nu este pregătit pentru creștinul adevărat. Viața veșnică, trăită în lumină, în prezența lui Dumnezeu pentru totdeauna, este o realitate. In evanghelia după Ioan 8-12 este arătat ce a spus Isus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” Iată o promisiune extraordinară și foarte adevărată.

Lipsa de cunoaștere și ritualurile unei vieții spirituale clădită în grabă și pe o fundație șubredă, sunt printre explicațiile multora dintre dezamăgirilor și eșecurilor din viața noastră.

Ce urmează acum, sunt detaliile evenimentului ce a adus o schimbare radicală în viața mea spirituală, bântuită în trecut de necredință și tăceri. Îmi aduc aminte de ziua senină de vară în care soarele, nestingherit, intrase în camera unde mă aflam. Eram înconjurată de copiii mei, toți mici, și de treburile casei, care, ca mai întotdeauna, păreau că nu se vor mai termina niciodată.

Aveam multă energie, planificam totul bine și repede, iar decizia de a posti, o hotărâre luată din mers, nu mi-a adus niciun fel de povară, nici în trup, nici în suflet; simțeam cum, fără efort, puteam începe o zi de post și nenumărate alergături casnice. Nu îmi aduc aminte exact dacă am postit pentru neajunsurile mele ori pentru aceia pe care îi știam departe de cer și adevăr, și având doar o formă de credință, total nefolositoare. Știu însă foarte sigur că ziua mea, petrecută fară apă și mâncare, a trecut ușor și fără surprize. Nu îmi vine în minte vreun moment care să-mi fi împiedicat fuga pașilor prin ungherele casei. Am postit până când soarele urma să se ascundă sub linia orizontului și apoi, stând pe genunchi, m-am rugat lui Dumnezeu înainte de închiderea timpului de post. Cu un sentiment de mulțumire, m-am așezat apoi pe marginea saltelei, lângă băiețelul meu, să pot privi cerul în toată măiastra lui întindere.

Locuiam la etajul 14, într-un bloc cu ferestre mari ce ofereau cu generozitate tot spectacolul de lumini și văpăi, nespus de frumos, al fiecărui apus de soare. Mă uimise imaginea cerului: o lumină caldă își întindea culoarea până departe, îmbrăcând străveziul norilor într-un auriu strălucitor.

Deodată, când încă mă uitam în sus, am început parcă să simt că în spatele geamului, undeva mai în zare, aerul se mișca cam agitat. Nu am văzut nimic, însă am perceput foarte clar un fel de entitate zburătoare, cu forma unui șarpe, ce cu destulă viteză se îndrepta spre locul unde eram așezată. M-am mirat mult, dar nu m-am ridicat de pe pat, tot crezând că percepția mea nu este reală, deci nimic neobișnuit nu se va întâmpla. Sunt, de felul meu, un om rezervat, care, mai greu, sau mai bine zis deloc, se exteriorizează. În tăcere, resping ceea ce nu face sens și îmi trebuie chiar mult timp până să zic ceva.

Oricum, atunci lucrurile s-au schimbat pe neașteptate; repede de tot, șarpele a trecut prin geam și m-a lovit în dreptul inimii unde, am simțit foarte bine, începuse să se încolăcească cu anevoie. Avea un diametru de aproape 30 cm și, cu mișcări precise, își făcea loc în pieptul meu, fără ca eu să mă pot împotrivi. Când s-a răsucit a doua oară, lăsând-și înapoi trupul greoi, am priceput că ceva foarte neobișnuit se întâmpla. Exasperată că niciodată, am sărit în picioare, mi-am înălțat mâinile spre cer și am strigat la Isus Cristos. „ Doamne Isuse, ce este asta?” am rostit cu groază și un glas foarte puternic. Imediat am simțit cum șarpele s-a oprit din mișcare și apoi, descolăcindu-se, a plecat grăbit pe unde venise.

Am realizat ca nimeni altcineva, că diavolul este într-adevăr real și, așa cum este descris în Biblie, el poate intra și locui în inima oamenilor. Oare înțelegem noi, pe deplin, semnificația versetului din Proverbe 4:23 ce spune „Păzește-ți inima mai mult decît orice, căci din ea ies izvoarele vieții?” Mă tem că nu. Este demn de menționat și foarte interesant că în Biblie, inima, mintea, și sufletul sunt categorisite ca entități disticte.

Cuvântul “inimă”, pe paginile Scripturii, este întâlnit adesea, dar el semnifică mult mai mult decât un organ complex. În limba ebraică, el indică și un centru de echilibru, o zonă de integrare a experiențelor și de luare a deciziilor, un sediu al caracterului și personalității umane. Oare întâmplător, in Evanghelia dupa Marcu 7:21-23, a spus Isus că “dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, și nebunia”? A spus El vreodată mincuini? Istoria, cât și alte discipline, arată că Isus a rostit mereu adevărul, iar ceea ce a prevestit s-a și întâmplat.

Și astăzi mă întreb, cu multă groază, cum aș fi ajuns eu dacă Isus Cristos m-ar fi lăsat la bunul plac al diavolului. Biblia dă multe detalii cu privire la caracterul celor prinși în slujba lui, însă eu cred că cel mai groaznic lucru este despărțirea, pentru totdeauna, de Dumnezeu. În Biblie, în epistola către Evrei 3:12-13 n-i se spune în mod deschis că „o inimă rea și necredincioasă” ne va despărți de Dumnezeul cel viu.

Voi încheia mărturisirea mea cu o altă întâmplare care este adevărată și include mesajul pe care doresc să-l transmit foarte clar tuturor cititorilor.

Într-o dimineață am intrat în camera unde băiețelul meu, copilul ce a fost lângă mine la sosirea diavolului, își avea patul. Fie treaz, fie ațipit, copilașul acesta mă făcea mai mereu să zâmbesc. Blând și sfios, cu mânuțele stângace și limba împleticită, era întotdeauna gata să mă ajute la orice. Nu era nevoie să îi spun nimic, el doar privea ce fac și de îndată îmi aducea, cu puțina lui putere, ce aveam eu nevoie în treburile casei.

Parcă revăd dimineața când am pășit lângă patul copilului. Băiețelul s-a sculat imediat în capul oaselor și cu un glas stâlcit, dar foarte convingător, mi-a spus entuziasmat: “Mami, eu l-am visat pe Isus”. Ce amintire duioasă am eu în suflet din ziua aceea! Un copilaș cu părul ciufulit și îmbrăcat într-o pijamaluța albă, îmi vorbea de Isus! M-am uitat mai bine la el: pijamaua veche, cu mânecuțe un pic bufante îi era cam mare, unul din nasturii de la piept lipsea, iar ochii, în contrast cu părul de un auriu șters, parcă îi rădeau vioi. “Și ce a zis Isus?” l-am întrebat eu, pe un ton egal. Copilul, fără ezitare, a adăugat foarte repede: “Mi-a zis că El știe că avem nevoie de o casă.”

Am fost foarte surprinsă să aud așa ceva; ne gândeam noi la o casă, dar nu avem suficienți bani, și știam sigur că pentru o vreme mai îndelungată, foarte modestul apartament în care locuiam va fi căminul nostru. „Și ce a mai zis Isus?”, am întrebat eu curioasă. Parcă bucuros de întrebare și cu degajarea pe care numai adevărul o dă, băiețelul a răspuns aproape strigând: „A zis că El are o casă în cer!”

Iată și mesajul meu, adresat ție, iubite cititor, tu care citești acum aceste rânduri: ești chemat la o viață de biruință, la o viață echilibrată, al cărui sfârșit este începutul unei existențe noi, trăită în tihna unui locaș pregătit de însuși Isus Cristos. Iată ce a spus El, în evanghelia după Ioan, capitolul 14 versetele 2 și 3: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce mă voi duce și vă voi pregăti un loc, mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.”

Te îndemn, cu toată inima, iubite cititor, să-ți găsești timp pentru studierea atentă a Bibliei și pentru cunoașterea Lui Dumnezeu. Sunt comori pe paginile Bibliei, multe bucurii pentru suflet și o odihnă interioară pe care nimeni și nimic nu ți le va putea răpi.

Citește Biblia încet, roagă-te ca să o înțelegi, verifică autenticitatea istorică a textului scris dacă vrei, și descoperă adevărul, singurul care te poate elibera din mreaja tradițiilor inutile, a scepticismului, și a nesfârșitelor tânguieli izvorâte din cunoașterea trunchiată a Bibliei.

Nu uita nicio clipă că Isus te primește oricând, căci El nu disprețuiește nicio inimă întristată și nici ziua începuturilor slabe (Psalmul 51:17, Psalmul 22:24 și Zaharia 4:10). Iată ce vei găsi scris, limpede, pe filele Scripturii: „Trestia frântă n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge." „Pe cel ce vine la Mine nu îl voi izgoni afară." (Isaia 42:3 și Ioan 6:37).

O poartă luminoasă îți este deschisă spre viitor, pentru ce ai alege mâhnirea și cufundarea în întunericul necunoașterii, iar în cele din urmă, eternul haos?

Alege viața deplină, adevărul, și bucură-te mereu: Isus Cristos este viu, nu obosește iertând și, cu plăcere, așa cum este scris în Biblie, dăruiește viața veșnică tuturor acelora care îi sunt credincioși.

Străduiește-te să-L urmezi cu încredere zi de zi, mergi întotdeauna pe o cărare dreaptă și pregătește-te să fii surprins de bunătatea și dragostea lui Dumnezeu.