Psalmul 84. Henri Rossier

Categorie: Invataturi biblice
 

Binecuvântările locaşului sfânt sunt foarte des menţionate în Psalmi şi le-am întâlnit mai mult de o dată în cursul acestor meditaţii. În Psalmul 27 , locuirea în locaşul sfânt dă sufletului o siguranţă perfectă, îl ridică deasupra circumstanţelor adverse, îl aşează pe o stâncă de neclintit, îl umple cu cântări spre lauda lui Dumnezeu. În Psalmul 63 , când accesul la sanctuar pare închis, sufletul găseşte, în prezenţa lui Hristos, micul locaşul sfânt unde se refugiază şi care îl umple de bucurie. În Psalmul 73 pe care l-am omis intenţionat, locaşul sfânt este locul care dă pricepere. Acolo credinciosul primeşte comunicarea gândurilor divine cu privire la lume, la el însuşi, şi la Dumnezeu. În Psalmul pe care îl abordăm în acest moment, sanctuarul este locul simţămintelor, de aceea găsim în el expresia comuniunii într-un grad înalt.

În locaşurile plăcute ale Domnului şi în pragul lor, Îl întâlnim pe Dumnezeul cel viu, un Hristos înviat (Matei 16:16 ; 1:18 ; 1:4 ); şi la altarele lui Dumnezeu, Mielul „stând ca înjunghiat” ( 5:6 ). Acolo, într-adevăr, sufletul învaţă să cunoască şi să aprecieze toate aspectele crucii lui Hristos, ale acestei singure jertfe, reprezentată sub lege prin diverse jertfe („altarele tale”) din Levitic. Acolo găseşte o odihnă desăvârşită, o odihnă a comuniunii, de care se bucură cu Însuşi Dumnezeu; în jurul Mielului se adună, se concentrează, ca într-un cuib liniştit, toate simţămintele familiei lui Dumnezeu. Fără anxietăţi, fără agitaţii ca ale rândunelelor care zboară ici şi colo, în căutarea unor muşte care le scapă; inima şi-a găsit locul său binecuvântat, pace, odihnă, hrană şi cântece vesele. Fericirea şi lauda însoţesc această odihnă: „Ferice de cei care locuiesc în casa Ta; ei Te vor lăuda fără încetare” (v. 4).

Dar acolo este şi fericirea puterii: „Ferice de omul a cărui putere este în Tine: în inima lor sunt croite drumuri!” (v. 5). Bucuria dragostei, gustată la altarele lui Dumnezeu, este punctul de plecare al credinciosului pentru a-şi împlini călătoria în această lume. O asemenea călătorie cere putere, dar sufletul care se bucură de comuniunea cu Dumnezeu nu caută această putere decât în El. Astfel înarmat, porneşte la drum, prin multe împrejurări grele şi locuri aride, pentru a ajunge la casa lui Dumnezeu. S-a bucurat de această casă, ca de un lucru prezent, înainte de a face experienţa dificultăţilor drumului, dar nu se mulţumeşte cu o bucurie imperfectă; vrea să atingă realitatea lucrurilor după care doreşte şi tânjeşte (v. 2). Vrea să locuiască în casa Domnului toate zilele vieţii lui (Psalmul 27:1 ) cu o laudă neîncetată pe care nimic nu o va întrerupe pe viitor (v. 4). Cât de superioară va fi această laudă cântărilor noastre nedesăvârşite, cântările noastre care de-abia se înalţă, că şi cad la pământ în loc să urce la cer!

Pe drumul care duce la casa lui Dumnezeu, creştinul experimentează binecuvântările călătoriei. Puterea lui este în Dumnezeu; o ia din comuniunea zilnică pe care o are cu El, şi astfel, la fiecare pas pe care-l face, dobândeşte o putere nouă: „Merge din putere în putere”. Nu este vorba aici de a acumula puteri pentru a dispune apoi de ele după plac, când credem că avem nevoie, acumulare care ar exclude necesitatea unei comuniuni neîntrerupte, - ci este vorba de o putere furnizată chiar de sursă, pe măsură ce credinciosul face un nou pas pe cărare, ca să nu se poată niciodată lipsi de primul impuls care i-o comunică.

Să nu uităm că două lucruri distrug comuniunea noastră, ne împiedică drumul, ne iau toată puterea. Aceste două lucruri sunt mândria şi poftele şi se rezumă la un singur cuvânt: lumea. Se întâmplă adesea în viaţa creştină ca după ce ne-am bucurat o vreme de putere în drumul nostru, să trecem printr-o perioadă de stagnare însoţită de o slăbiciune care seamănă cu somnul şi uneori cu moartea. Creştinii (numeroşi) care nu s-au bucurat niciodată cu adevărat de fericirea omului a cărui putere este în El, se preocupă destul de puţin de această slăbiciune şi de acest somn pentru că ele constituie starea lor normală şi pentru că „lucrurile alese” i-au lăsat întotdeauna mai mult sau mai puţin indiferenţi. Sau încearcă să combată această stare printr-o activitate febrilă care le dă iluzia puterii, dar mai ales îi împiedică să-şi dea seama de sărăcia spirituală, de care ar fi fost conştienţi, căutând, în meditaţie, prezenţa lui Dumnezeu.

Cei dintre ei care, în timpuri mai fericite, au gustat această putere, simt o adevărată nelinişte şi adeseori chinul de a fi pierdut-o. Dacă au de-a face cu Dumnezeu, se vor interesa la El cu privire la cauzele acestei stări de care adesea nu-şi pot da seama ei înşişi. Răspunsul nu se va lăsa aşteptat şi îi va face întotdeauna să recunoască lipsa de comuniune ca fiind cauza acestei slăbiciuni, şi deşertăciunea lumească, sub o formă sau alta, ca întrerupând această comuniune. Să judecăm gustul nostru pentru plăcerile lumii şi să regăsim puterea. Adeseori, în loc de a exercita această judecată completă asupra noastră înşine, am vrea să o atenuăm. Continuăm atunci să mergem înainte, păstrând înşelătoria în inimile noastre, dându-ne o aparenţă de putere, desfăşurând o activitate exterioară care nu ne înşală pe noi înşine, ci cum este cazul cu cei indiferenţi, îi înşală pe alţii, şi ne îndeamnă adesea pe drumurile ipocriziei unde ne pândeşte păcatul şi care ne duc la căderi şi la ruină morală! Cât de adevărat este deci să se spună: „Ferice de omul a cărui putere este în Tine!” (v. 5).

Aceasta ne face să constatăm că frecventarea locaşului sfânt este punctul de plecare al oricărei puteri. În Psalmul 63 , sufletul, sătul de măduvă şi de grăsime, zice: „Dreptatea Ta mă susţine” (v. 8). În Psalmul 73 , când intră în locaşurile sfinte ale Dumnezeu, zice: „Tu m-ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău” (v. 23-24).

„Ferice de omul a cărui putere este în Tine: în inima lor sunt croite drumuri!” (v. 5). Drumul croit este drumul deşertului, drum care trece prin pământul „nesemănat” (Ieremia 2:2 ), unde Israel Îl urmase pe Domnul, Soţul lui, la ieşirea din Egipt (Isaia 11:16 ). Acest loc, „un pustiu fără drum” (Psalmul 107:40 ) avea totuşi unul care era trasat de picioarele preoţilor, purtând chivotul, imagine a lui Hristos. Aşa sunt drumurile croite; credincioşii sunt aşezaţi pe ele în dependenţă continuă de Domnul, de aceea inima lor este legată de ele. Sunt singurele drumuri care duc în ţara promisiunii (Ieremia 31:21 ), singurele care ajung la casa lui Dumnezeu (Isaia 35:8-10 ). Aceste drumuri croite, câte suferinţe şi dureri i-au cauzat călăuzei noastre preiubite! Vor fi ele, pentru noi, lipsite de încercări? Am putea dori să fie? Pierderea pe care am suferi-o dacă nu ar avea acest caracter dureros ar fi incalculabilă. Dumnezeu, lăudat fie El, are grijă să nu fie astfel pentru preaiubiţii Lui. Valea plângerii se întinde, cât vezi cu ochii, înaintea lor. Ea este locul lacrimilor, cum este, sub un alt aspect, „valea umbrei morţii” (Psalmul 23:4 ); dar ferice de cel care se angajează pe ea cu puterea care este în Dumnezeu. Încercările devin un izvor răcoritor pentru noi şi pentru alţii. Lacrimile semănăturilor preced ploaia roditoare care va aduce la vremea sa o recoltă de binecuvântare pentru noi. Cunoaşterea resurseloe care sunt în Hristos, cea a dragostei Tatălui, înviorează şi bucură inima călătorului.

Psalmul 63 ne-a arătat comuniunea întreţinută de izolare; dar vedem aici, amplificată de greutăţile drumului; dar când „vom apărea înaintea lui Dumnezeu în Sion” (Psalmul 84 :7), nu va mai fi gradual, nici nu va mai exista pericolul de a fi întreruptă. “Vezi”, spune credinciosul când după ce a atins ţinta călătoriei, este introdus în prezenţa lui Dumnezeu; “Vezi şi priveşte faţa Unsului Tău” (Psalmul 84:9 ). Eul a dispărut în întregime, ascuns în ochii lui Dumnezeu, de un Obiect unic, Unsul, în faţa căruia străluceşte gloria Lui. Dumnezeu este un soare - suntem în lumină deplină; Dumneze este un scut şi ne pune etern la adăpost de atacurile Duşmanului. De aceea Îl cunoaştem dând “har şi glorie” (v. 11). Există, în acest loc binecuvântat, o cunoaştere desăvârşită, nu numai a ceea ce este El, ci şi a ceea că dă El; şi sfârşitul unei umblări fidele împlinite în comuniunea Domnului este o plinătate de binecuvântări cereşti şi eterne.

Acest psalm este deci, în mod deosebit, un psalm de comuniune: al comuniunii cu Dumnezeu, exprimată individual, fie în bucuria prezentă a tuturor bunurilor locaşului sfânt, fie pe drumul care duce la el, fie în sfârşit în bucuria viitoare a gloriei. Credinciosul a ajuns, în gândire şi în speranţă, la capătul călătoriei, în casa Tatălui. De fapt nu este acolo, dar se bucură de aceasta dinainte. Versetul 12: “Ferice de omul care se încrede în Tine”, exprimă sentimental lui Hristos şi al ucenicului Său străbătând scena acestei lumi, şi versetul 1: “Cât de plăcute sunt locaşurile Tale!” rezultatul tuturor experienţelor acestui psalm.

sursa: https://comori.org/