Categorie: Invataturi biblice
Singurătatea suferinţei (2:11-13)
„ Trei prieteni ai lui Iov au aflat de toate nenorocirile care-l loviseră. S-au sfătuit şi au plecat de acasă… Ridicându-şi ochii de departe, nu l-au mai cunoscut. Şi-au ridicat glasul şi au plâns…Şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea”.
Prietenii lui Iov au fost loviţi atât de cumplit de nenorocirile care îl cuprinseseră pe Iov pentru că crezul lor era la fel ca cel pe care-l avusese şi Iov. Iar acum, dacă Iov era un om bun, aşa cum le spuneau inimile lor că este, atunci ce mai rămânea din crezul lor? Ei erau copleşiţi de durere, iar Iov a fost lăsat fără nici un prieten care să-l mângâie. Treptat, aceşti prieteni au ajuns la concluzia că ideea lor despre Dumnezeu este corectă şi, prin urmare Iov trebuie să fie cel rău. Asupra concepţiilor lor plana blestemul mărginirii, care este întotdeauna rezultatul punerii teologiei înaintea lui Dumnezeu. Prietenii sufereau la fel ca şi Iov, iar suferinţa este acută atunci când concepţiile teologice pe care le susţine cineva sunt depăşite de maturizarea omului respectiv. Atitudinea lui Iov este următoarea: „ Nu pot înţelege de ce a îngăduit Dumnezeu să se întâmple aceste lucruri, ceea ce face El mă doare cumplit, dar cred că E este cinstit, că este un Dumnezeu integru şi rămân la părerea mea că până la urmă se va clarifica în mod absolut că El este un Dumnezeu al iubirii, al dreptăţii şi al adevărului.”[1]
Nu se dă nici o învăţătură în cartea Iov, dar există un sentiment profund şi bine dozat, că cineva înţelege. Acest om a fost lovit şi despuiat de tot ceea ce avea mai drag, dar în vârtejul dezastrului el a rămas mai presus de orice acuzaţie, adică, în afara condamnării lui Dumnezeu.
Cartea lui Iov caută să contra argumenteze teoria că toate suferinţele şi nenorocirea se datorează păcatului omului. Iov e omul suferinţei şi al răbdării. El este un prototip al lui Isus, iar explicarea tainei suferinţei o face întreaga Biblie.[2]
Spre sfârşitul cărţii, Iov recunoaşte prin adânca umilinţă şi pocăinţă nevoia de o relaţie personală cu Dumnezeu, obţinând cea mai nouă victorie.
Când a renunţat la tot, Iov a câştigat totul. Acesta este paradoxul comun al Vechiului şi Noului Testament.
Dumnezeu nu se lasă dator faţă de omul care alege să creadă în El. De îndată după pocăinţă, Dumnezeu este de partea lui Iov, credinciosul Său.
Numit de Dumnezeu: „ Slujitorul Meu”, Iov a experimentat mângâierea şi binecuvântarea lui Dumnezeu după această vreme de grea încercare.
Într-o carte de genul celei a lui Iov, multe suflete suferinde vor afla consolare şi sprijin şi aceasta pentru că nu se încearcă o explicare a de ce-ului suferinţei, ci mai degrabă se dă glas suferinţei care te lasă cu sentimentul unei explicaţii în final. Problema în legătură cu suferinţa se iveşte din faptul că, în aparenţă, nu există nici o explicaţie a ei.[3]
Nu trebuie să uităm care era crezul lui Iov. El credea că Dumnezeu îl binecuvântează şi îl face să prospere pe cel integru, care se încrede în El şi că cel nedrept nu prosperă. Urmează apoi nenorocire după nenorocire, tot ceea ce crede Iov despre Dumnezeu este contrazis, iar crezul său este spulberat. Rânjetul lui Satan este copia fidelă a acuzaţiei sale diabolice din Geneza 3. Acolo scopul lui Satan este să îşi bată joc de Dumnezeu înaintea omului; aici, scopul său este să zâmbească batjocoritor la adresa omului înaintea lui Dumnezeu; el este pârâşul fraţilor. Omul care ştie că în viaţă există probleme şi dificultăţi, nu este atât de uşor clătinat. Cei mai mulţi dintre noi se supără pe Dumnezeu şi -L părăsesc atunci când El nu se conformează crezului nostru. Ioan 6:60,66. Mulţi oameni şi-au pierdut în urma Primului război mondial forma lor de credinţă în Dumnezeu şi-şi închipuie că prin aceasta L-au pierdut pe Dumnezeu însuşi, deşi ei se află în mijlocul unui conflict menit să dea naştere unei conştientizări a lui Dumnezeu mult mai profunde decât orice mărturisire de credinţă.
În felul în care ne tratează Tatăl nostru cel ceresc există lucruri care nu au o explicaţie imediată. Există manifestări providenţiale inexplicabile care ne testează până la exasperare şi care dovedesc faptul că raţionalismul nu este decât o atitudine mentală. Biblia şi simţul realităţii pe care îl avem sunt de acord că temelia vieţii umane este tragică, nu raţională şi că întreaga problemă se reduce pentru noi la această carte a lui Iov.
Iov 13:15 este strigătul unui om care şi-a pierdut nădejdea sa explicită în Dumnezeu, dar nu şi pe cea implicită: „ Deşi mă ucide, eu totuşi mă voi încrede în El”( trad. lit. din engleză).Aceasta este poziţia extremă a credinţei unui om. Crezul lui Iov s-a spulberat, tot ceea ce crezuse despre Dumnezeu a fost contrazis de propria lui experienţă, iar în plus, atunci când au venit, prietenii săi i-au spus de fapt:” Eşti un făţarnic, Iov, putem să o demonstrăm din propriul tău crez”.[4]
Dar Iov se împotriveşte: „ Nu sunt făţarnic, nu ştiu de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri, susţin însă că Dumnezeu este drept şi că-L voi vedea până la urmă justificat în ceea ce face.”
Dumnezeu nu i-a explicat niciodată lui Iov calea Sa. Iov se luptă cu problemele una după alta, iar Providenţa îi aduce mereu probleme noi, totuşi în final el spune: „ …acum ochiul meu Te-a văzut”(42:5). El a văzut că de tot ceea ce s-a agăţat în întuneric este adevărat şi că Dumnezeu este tot ceea ce el crezuse că este: iubitor, drept şi cinstit. Explicaţia întregii probleme stă în faptul că Dumnezeu şi Satan au făcut din sufletul lui Iov un câmp de luptă, fără permisiunea lui Iov. Fără nici un avertisment viaţa lui Iov este brusc transformată într-un haos al disperării, iar Dumnezeu se ţine în afara vederii, fără a-i da vreun semn că El este. Sorţii sunt extrem de potrivnici lui Dumnezeu şi totul pare să îndreptăţească sarcasmul lui Satan, dar Dumnezeu este Cel care
Câştigă până la urmă, Iov iese triumfător în credinţa Sa în Dumnezeu, iar satan este pe deplin înfrânt.
Aplicaţie: Mă voi încrede eu în revelaţia dată despre Dumnezeu de către Isus Hristos atunci când totul din experienţa mea personală o contrazice pe faţă?[5]
„ Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat binecuvântat să fie numele Domnului!”( v.21).
Sentimentul său în faţa vieţii este cel al unei disperări tăcute, deoarece el nu ştie nimic despre revelaţia dată despre Dumnezeu de către Isus Hristos.
„ Ferice de cei ce plâng.”Domnul nostru vorbeşte întotdeauna pornind de la o astfel de premisă şi niciodată de la „ Evanghelia bucuriei”. Când un om ajunge la disperare, el ştie că gândirea lui nu-l va scoate niciodată de acolo, ci numai efortul creator al lui Dumnezeu; în consecinţă, el are atitudinea potrivită pentru a primi de la Dumnezeu ceea ce nu-şi poate procura singur.
În capitolul al doilea se ridică din spatele celor văzute cortina şi întreaga tragedie este explicată. Averea lui Iov s-a dus, dar el nu şi-a pierdut încă integritatea; acum Satan merge cu sarcasmul lui puţin mai aproape. La început a fost sarcastic la adresa lui Dumnezeu – „ Omul te iubeşte numai pentru că îl binecuvântezi”; acum Satan obţine permisiunea să intervină asupra averii intime a lui Iov, a sentimentului său de integritate şi a sănătăţii lui. „ Iată ţi-l dau pe mână, numai cruţă-i viaţa!” Ultima lovitură a lui Satan este în trupul omului. Există momente în care cele mai bune şi mai personale bunuri ale omului se găsesc sub stăpânirea lui Satan. Apostolul Pavel îl numeşte pe Satan „ un înger de lumină”; el vine la cel ale cărui bunuri personale sunt atacate şi spune:” ţi-ai pierdut sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, trebuie să te fi lepădat”. Există în aceasta o inspiraţie nelegiuită; substratul ei este ticăloşia pustiirii. Pustiirea nu este niciodată un lucru corect, lucrurile rele au loc în realitate deoarece lucrurile sunt cu adevărat rele. Unul dintre pericolele fanatismului este să accepţi dezastrul ca pe un lucru hotărât de Dumnezeu, ca parte a planului Său. Nu este planul lui Dumnezeu ci voia lui permisivă. Ordinea lui Dumnezeu este: fără păcat, fără Satan, fără boală, fără îngrădiri. Intelectul uman recunoaşte acest lucru şi spune: Mă voi scăpa de păcat, de răscumpărare şi de Isus Hristos şi-mi voi călăuzi viaţa după principii raţionale.”
Apoi intervine voia permisivă a lui Dumnezeu: păcatul, Satan, dificultăţile, greşeala şi răul. Iar când pustiirea şi dezastrul îl lovesc pe om, există în miezul acestora un spine al nelegiuirii şi dacă omul nu ia în considerare realitatea din spatele lor, este un nebun. Noi trebuie să distingem ordinea lui Dumnezeu prin intermediul voii Lui permisive. Un creştin nu trebuie să stea ascuns în sânul lui Hristos pe motiv că gândirea lui îi dă dureri de cap. Este o laşitate morală şi spirituală să refuzi contactul cu lucrurile, să renunţi şi să cedezi. Cea mai mare teamă pe care o are un creştin nu este una personală, ci este teama ca nu cumva Eroul său să nu reuşească, ca nu cumva Dumnezeu să nu fie în stare să explice. Scopul lui Dumnezeu este să ducă pe „ mulţi fii la slavă”. Prin tot balamucul care are loc şi în ciuda a tot ceea ce poate să facă Satan, această carte a lui Iov demonstrează că omul poate întotdeauna să ajungă la Dumnezeu.
„ Oh, dacă aş şti unde să-l găsesc, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de domnie, mi-aş apăra pricina înaintea Lui, mi-aş umple gura cu dovezi”(23:3-4).
„ Nu există realitate fără luptă. Dacă nu eşti chemat la luptă, este numai pentru că lupta este deja dată pentru tine.” Dr. Forstythe[6]
Motivul pentru care experienţa răscumpărării este atât de uşoară, este că ea l-a costat atât de mult pe Dumnezeu. Dacă religia intră atât de uşor în viaţa mea, este pentru că altcineva a plătit preţul pentru ea. Totuşi dacă experienţa simplă este luată ca adevărată pentru întreaga viaţă, vom fi induşi în eroare. Numai dacă luăm experienţa celor care au plătit preţul pentru noi, numai atunci ajungem la realitate. Oamenii de genul lui Iov şi al apostolului Pavel sunt cei care ne conduc la temelia lucrurilor, nu creştinii obişnuiţi dintre noi, care nu ştiu de ce temelia mântuirii lor este răscumpărarea, cum nu ştie nici omul de rând care este fundamentul vieţii umane obişnuite. Trebuie să ţinem seama de marile spirite care au suferit loviturile puternice şi care au atins temelia lucrurilor, şi ale căror experienţe ne-au fost păstrate de Dumnezeu ca să putem şti unde ne aflăm. Una dintre cauzele superficialităţii pseudoevanghelizării, este că aceasta îşi bazează doctrina pe lucrurile inconsistente şi superficiale pe care le-a salvat.
Strigătul lui Iov:”Oh dacă aş şti unde să-l găsesc!”reprezintă naşterea rugăciunii evanghelice pe temeiul răscumpărării.”Găsirea nu poate avea loc prin raţiune sau pe baza credinţei religioase; singura modalitate de a-L găsi pe Dumnezeu este în revelaţie prin căutare şi rugăciune.
Când un om se află la capătul puterilor nu este o laşitate să se roage ci este singura modalitate de a intra în contact cu realitatea.(1 Ioan 5:14-15).
[1] Idem1, pag.273
[2] Truţa Ioan, op. cit. 423
[3] Oswald Chambers “ Încercat pentru a lupta mai bine” Editura „ Cartea Creştină”, Oradea 1996
[4] Ibidem
[5] Oswald Chambers „ Iov şi Problema Suferinţei”, Editura cartea Creştină Oradea 1996
[6] Ibidem
sursa: https://la1ceai.wordpress.com/