„Dacă“ William Kelly

Categorie: Invataturi biblice
 

„Ca să vă prezinte sfinţi şi fără pată şi de neînvinuit înaintea Lui, dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi tari şi fără să vă lăsaţi abătuţi de la speranţa Evangheliei pe care aţi auzit-o” Coloseni 1:22-23

Socotesc cuvântul „dacă“ o condiţie şi nimic altceva. Este cu totul alt lucru în capitolul 3:1: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos ...“. Este un cuvânt asemănător, dar trebuie, ca întotdeauna, să fie privit în contextul lui. Cred că aici este implicată o condiţie, în timp ce în capitolul 3 este simpla referire la un fapt împlinit.

În afara unor împrejurări speciale care să poată schimba situaţia, fiecare om, aproape fiecare persoană, înainte de a se întoarce la Dumnezeu este în mod natural dispus să fie arminian *(adică să se încreadă în propria sa dreptate); dar când ajunge să-şi dea seama că este un pierdut, totuşi îndreptăţit prin credinţă, prin harul lui Dumnezeu în Hristos, este deseori o tendinţă de a se îndrepta cu totul spre extrema opusă. Când ajunge mai matur în înţelegerea adevărului, nu mai este vorba despre a avea una din cele două vederi, ci una infinit mai largă, adică a gândului lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său.

* De la Arminius, un teolog susţinător al învăţăturii propriei dreptăţi şi a propriei vrednicii

Lucrurile din Scriptură care sunt fără condiţie trebuie luate în totul aşa cum sunt ele, iar cele condiţionate trebuie subliniate în toată tăria lor. Apostolul nu ne aduce înainte acest „dacă“ drept condiţie a îndreptăţirii noastre. Numai harul socoteşte drept pe cel nedrept; nicio condiţie nu poate avea loc aici. Ar fi o tăgăduire a harului.

Pentru toată această lucrare nu există condiţii care să poată aduce semn de întrebare. Dar ce se întâmplă? Dumnezeu nu ne face să ştim cu siguranţă care sunt cei care cred în adevăr în El, printre cei care mărturisesc Numele lui Hristos.

Au fost chiar în zilele de la început unii care au urmat adevărul pentru un timp şi apoi l-au părăsit. Alţii au înlocuit încetul cu încetul curăţia evangheliei cu filosofie şi rânduieli sau cel puţin au fost dispuşi să le adauge la ea. De aceea apostolul spune: „Dacă în adevăr rămâneţi (continuaţi) în credinţă“. Aici el îi atenţionează pe cei născuţi din Dumnezeu că trebuie să continue în credinţă; şi, pe lângă aceasta, alte lucruri trebuie să fie luate în seamă. Şi oare nu copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu oscilează şi chiar alunecă pentru un timp în rătăcire?

Desigur, nu pot spune oricui părăseşte credinţa că este sfânt şi de neînvinuit înaintea lui Dumnezeu. Se poate să ai speranţă datorită faptelor lui din trecut; dar atât timp cât un suflet este dus astfel de vrăjmaş departe de adevărul fundamental, n-aş putea, n-ar trebui să vorbesc cu prea mare încredere despre el. Ar însemna să dovedesc neatenţie faţă de o astfel de necredinţă şi să măresc pericolul în care se află acest suflet, purtându-mă cu uşurinţă. De aceea apostolul spune: „Dacă rămâneţi“.

Un principiu asemănător se aplică celui care trăieşte la umbra unui păcat nejudecat. Astfel, în 1. Corinteni 5 vedem că un om vinovat de un păcat greu, şi de aceea dat afară, trebuia să fie tratat ca „răul acela“, deşi Duhul Sfânt în acelaşi capitol vorbeşte despre scopul avut în vedere: ca duhul acelui om să poată fi mântuit.

Şi epistola a doua dovedeşte că, după toate acestea, omul acela era un credincios adevărat şi că, în urma pocăinţei lui, a fost restabilit în părtăşie.

Desigur, Duhul Sfânt cunoaşte perfect toate, dar noi putem judeca numai ce permite Dumnezeu să fie adus clar înaintea ochilor noştri. Lucrul acesta are o valoare practică pentru sufletele noastre, pentru că deseori este greu să te porţi chiar aşa cum ar trebui cu o persoană care a ieşit din părtăşie. Suntem predispuşi să abordăm cu uşurinţă astfel de cazuri. Şi care este rezultatul că le tratăm astfel? Ei trag cu putere în afară. Puterea de restabilire este prea slabă. Păcatul este judecat superficial. Dacă simţim mai mult, dorim cu sinceritate să aducem persoana aceea înapoi. Trebuie să fie o durere adâncă ori de câte ori sufletele sunt oprite de la masa Domnului. Dorinţa noastră atunci ar trebui să fie neîncetat să aflăm că se judecă ei înşişi şi să-i vedem restabiliţi.

Aici nu se spune să rămânem în credinţa prin care suntem mântuiţi, ci „în credinţa“ (articulat). Când apostolul vorbeşte aici despre „credinţă“, de fapt nu se referă la credinţa „noastră“, ci la acea singură „credinţă“ adica la obiectul primit. Credincioşi adevăraţi sau nu, dacă ei părăsesc credinţa, cum ar putea fi ei consideraţi astfel?

În ultimul timp, oamenii s-au îndreptat foarte mult spre ceea ce este înăuntru sau subiectiv; însă „credinţa“ este revelaţia oferită celui credincios în afara omului. Este o mare îndurare că în aceste zile din urmă s-a dat mare întâietate adevărului cu privire la persoana Domnului Isus Hristos.

Nu ne putem pronunţa în totul cu privire la credinţa individuală a unui om, dar putem judeca ce vedem cu privire la credinţa pe care o are şi să spunem dacă ce mărturiseşte este adevărat sau nu. Dragostea ia de bun - dacă o persoană mărturiseşte credinţa şi nu este nimic evident împotriva ei în cuvintele şi căile ei - că este credinţa adevărată. O persoană poate fi sinceră în ceea ce este greşit sau nesinceră în ceea ce este drept; dar adevărul este un standard neschimbat. Dacă cineva ar judeca pe temeiul a ceea ce este în inima unei persoane, n-ar putea spune nimic; pentru că cine altul se poate pronunţa în această privinţă decât numai Dumnezeu? Dacă cineva acţionează pe temeiul „credinţei“, odată ce omul merge împotriva adevărului, părăsind ceea ce mărturisise altădată, suntem datori să judecăm acest lucru, lăsând problema credinţei inimii în mâinile lui Dumnezeu.

sursa: https://comori.org/