Categorie: Invataturi biblice
Soţia sau aderarea la supunerea voluntară
Femeile ocupă azi un loc mult mai înalt în societate decât în trecut şi aceasta mai cu seamă în ţările în care a pătruns creştinismul care vede importanţa fiecărui individ, începând de la copilul nenăscut, la cel bătrân şi neputincios. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi atât de mult încât şi-a trimis Fiul în lume să moară pentru păcatele tuturor.
Dincolo de învăţătura unor religii care cinstesc mai mult bărbaţii decât femeile, creştinismul pe care îl prezintă Biblia îi vede pe toţi oamenii egali din punct de vedere spiritual. Cu toate acestea, când ajungem la descrierea slujbei sau rolului femeii în familie, punctul de vedere al societăţii şi cel al învăţăturii Bibliei diferă adesea foarte mult. Să vedem perspectiva romanilor, a grecilor şi a evreilor asupra femeii în vremurile Noului Testament.
„Femeile romane voiau să fie libere. Aşa cum fac multe femei azi, ele credeau că pot face tot ce fac bărbaţii. Credem că rata divorţului este mare astăzi şi aşa este; dar divorţul şi recăsătoria erau fenomene mult mai des întâlnite în Roma antică. Se spune că femeile romane se căsătoreau şi divorţau atât de frecvent încât îşi urau voalul de nuntă.
Grecii considerau că femeia este gospodina casei, cea care aduce pe lume copii. Totuşi bărbaţii greci întreţineau relaţii extraconjugale.
Poate credeţi că lucrurile stăteau altfel cu femeile evreice. În fond ei aveau şi Sfintele Scripturi care să-i călăuzească. Dar Scripturile nu aveau impact asupra societăţii referitor la locul femeii. Bărbaţii evrei catalogau femeile ca sclave. Ei se rugau: „O Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt sclav, păgân sau femeie.“ De aceea nu trebuie să ne surprindă rata mare a divorţului la evrei.
Cu siguranţă, ei aveau Scriptura, dar, aşa cum fac mulţi astăzi, ei au răstălmăcit Cuvântul lui Dumnzeu ca să-şi urmeze poftele lor. Ei pretindeau că urmează fiecare slovă şi iotă a legii lui Dumnezeu. Citeau Deuteronom 24: 1: „Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea…“, ei interpretau cuvântul „ruşinos“ ca referindu-se la tot ceea ce se potrivea cu intenţiile lor. Ca urmare, ei divorţau de soţiile lor pentru orice motiv neîntemeiat. La fel cu compatrioţii lor greci şi romani, bărbaţii evrei scriau o „scrisoare de despărţire“, recăsătorindu-se cu altcineva, aşa cum voiau!”[1]
Având în vedere aceste aspecte, nu este de mirare că, începând din anul 1960, ia naştere mişcarea numită Teologia Feministă Creştină care încearcă să revizuiască unele aspecte din teologie şi credinţa fundamentală.
Feminismul a încercat să restaureze imaginea femeii şi să revoluţioneze structura şi cultura ierarhică. Această mişcare s-a ridicat împotriva androcentrismului văzut ca şi „cea mai perversă formă a răului – bărbatul deţine demnitatea, virtutea şi puterea în contrast cu femeia care este inferioară, incompletă uman, iar prezenţa ei în biserică este inutilă.“[2] împotriva patriarhiei care nu numai că subordonează femeile bărbaţilor ci subordonează întreaga structură şi împotriva misoginiei ca păcat întâlnit în toată Biblia şi istoria Bisericii (persecutarea rolului femeii în mijlocul poporului lui Dumnezeu alcătuit din bărbaţi şi femei).
După părerea criticilor feminişti însăşi Biblia a fost scrisă în contextul unei culturi patriarhale dar şi tradusă şi interpretată în aceeaşi cultură, astfel că femeia a fost marginalizată şi considerată ca fiind o fiinţă inferioară.
În interpretarea feministă se dă o mare importanţă experienţei unice, proprie femeii în modul de înţelegere a Scripturilor.
„Egalitate şi mutualitate sunt convingerile de bază în conştiinţa feministă.
Egalitate – scopurile şi interesele femeilor sunt la fel de valabile ca şi ale bărbaţilor, chiar şi în interpretare.
Mutualitate – femeia ca şi oricare altă fiinţă, trebuie considerată fiinţă autonomă şi raţională…
Orice interpretare care exclude această conştiinţă feministă trebuie să fie respinsă şi lipsită de autoritate.“[3]
Problema majoră în teologia feministă este că refuză orice gen de autoritate care nu vine din partea femeilor criticând Biserica şi structura societăţii.
Să vedem acum care este rolul femeii în familie după planul lui Dumnezeu.
Aşa după cum am mai amintit, dacă în cadrul Sfintei Treimi, Dumnezeu Tată este capul şi Fiul îi este supus fără a-I fi în vreun fel inferior, tot aşa şi în familie bărbatul este numit „cap“ iar femeia îi este supusă fără a-i fi însă inferioară. Valoarea şi demnitatea femeii iese în evidenţă în Noul Testament atât din comportarea lui Isus faţă de femei, cât şi din Epistole.
Isus Hristos a tratat femeile cu un respect despre care nu se mai auzise în vremea Vechiului Testament şi nici chiar în zilele Sale. Nu este deci de mirare că Pavel va spune mai târziu: „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec, nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiincă toţi sunteţi una în Hristos Isus“ (Galateni 3: 28).
Totuşi Isus nu aduce un alt portret al femeii care îşi îndeplineşte rolul dat de Dumnezeu pentru că există deja unul în gândirea ebraică: „Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea… Ea pune mâna pe furcă, şi degetele ei ţin fusul. Ea îşi întinde mâna către cel nenorocit, îşi întinde braţul către cel lipsit… Ea deschide gura cu înţelepciune, şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă. Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei, şi nu mănâncă pâinea leneviri…“ (Proverbe. 31: 10- 31).
Cu toate acestea, din cauza nenumăratelor probleme ce s-au ivit în Biserică şi în viaţa de familie apostolii Petru şi Pavel se văd siliţi să vorbească bisericilor şi despre aceste lucruri.
Dacă am văzut că bărbatul este numit „cap“ în familie şi este caracterizat în primul rând de cuvântul „iubeşte“, soţia, ca parteneră sau ajutor potrivit al soţului este caracterizată de cuvântul „supune-te“.
Dar ce este pentru femeie „supunerea“ aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură? „Verbul „a te supune“ îşi are rădăcinile în cuvântul grecesc „hypotasso.“ Acesta apare în Noul Testament. Urmărindu-i întrebuinţarea s-a ajuns la concluzia că supunerea este obligatorie şi în cazul în care exercitarea autorităţii se face în mod necorespunzător.“[4]
Dacă bărbatului i se oferă ca model Hristos Însuşi femeii îi este dată ca model Biserica. Supunerea femeii trebuie să fie asemenea supunerii Bisericii faţă de Hristos:
„Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Biserici, El, Mântuitorul trupului. şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile“(Efeseni 15: 22- 24).
”Adevărata Biserică este ascultătoare nu se încăpăţânează în pornirile proprii ci are faţă de Dumnezeu o atitudine de supunere şi o dorinţă de a învăţă de la El. Acelaşi spirit trebiue să caracterizeze atitudinea soţiei faţă de soţ.“[5]
Supunerea nu admite excepţii. Pavel spune „în toate lucrurile“, deci această poruncă se aplică în orice circumstanţă.
Într-o societate modernă, liberă, supunerea este adesea o cruce pe care soţia nu este dispusă să o poarte. Respingând însă supunerea, ea nu găseşte împlinire şi libertate ci doar împlinire diminuată, dacă nu distrugerea a ceea ce a fost, poate cea mai preţioasă posesiune a ei.
Supunerea pretinsă soţiei este exact cea ce nu doreşte o persoană mândră, independentă dar şi dragostea care se sacrifică pretinsă soţului este în mod sigur răspunsul pe care un lider „înăscut“ nu-l doreşte. Am putea spune deci că standardul este mai înalt pentru soţ. Felul de a iubi a lui Hristos pretinde mult mai mult sacrificiu decât felul de a se supune al Sarei, dată ca exemplu pentru soţii: „…ca Sara, care asculta pe Avraam, şi-l numea ’domnul ei.’ Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva“ (1Petru 3: 6).
Credem că Petru respinge relaţia de tipul „dictator – supus, care, în opinia greşită a unora, ar fi sugerată de acest verset.“[6]
Sara a ales ea însăşi să-l numească aşa pe soţul ei nefiind obligată de nimeni să facă acest lucru. „’Îl numea’ este traducerea unui participiu prezent, fapt care dovedeşte că aceasta era o trăsătură a comportamentului Sarei.”[7] Ea nu s-a temut, şi a ascultat de Avraam, chiar şi atunci când acesta a pus-o într-o situaţie dificilă (Genesa. 12: 13; Genesa. 20: 2). Dumnezeu poartă deci de grijă soţiilor ce ascultă de soţii lor şi ele nu trebuie să se teamă de nimic.
Deci Pavel aduce un argument pentru supunerea soţiei faţă de soţ amintind ordinea creaţiei: „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva…“ (1Timotei 2: 13), totuşi supunerea nu este părerea particulară a apostolului şi nici nu este o ordine condiţionată istoric ci este principiul biblic (1Corinteni 14: 34; Efeseni 5: 21- 24; Coloseni 3: 18; Tit 2: 5; 1Petru 3: 5).
„’Fiţi supuse’ înseamnă literal ’a păşi sub o umbrelă de protecţie.’ Prin aceasta este clar şi faptul că aici nu este vorba de o devalorizare a femeii: ea este invitată să se încredinţeze bărbatului. În cadrul binecuvântat al căsniciei, bărbatul şi femeia sunt astfel coordonaţi unul cu altul, ca femeia să fie, conform voi lui Dumnezeu, ’ajutorul’ bărbatului, literal: ’complectarea faţă de întreg’ (Genesa 2: 18).“[8]
Supunerea soţiei trebuie să se bazeze pe respectul şi veneraţia datorate lui Dumnezeu. Supunâdu-se soţului ei ea ascultă de fapt de Dumnezeu. Expresii precum „ca Domnului“ (Efeseni 5: 22b) sau „în Domnul“ (Coloseni 3: 18b) scot în evidenţă acest lucru. Astfel subordonată, femeia trăieşte în întregime în părtăşie cu Hristos. El însuşi a trăit în această supunere faţă de Tatăl.
Femeile care doresc să fie evlavioase şi să accepte de bună voie rolul dat lor de Dumnezeu sunt îndemnate la un comportament cu totul diferit de cel lumesc. Mesajul lui Petru contrazice radical filozofia contemporană că soţia trebuie să fie cât mai împodobită pentru a-i fi plăcută soţului. Apostolul face următoarea afirmaţie: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu“ (1Petru 3: 3, 4).
„Abţinându-se de la podoabe excesive, de la aur şi haine scumpe, de la aranjamente de păr extravagante, soţia va fi motivată să investească mai mult timp în formarea unui caracter integru, care durează veşnic, şi nu este supus ofilirii.“[9]
De asemenea femeia este îndemnată să-şi acopere capul atunci când, în adunările pentru serviciul divin, participă la rugăciune şi la vorbirea profetică (1 Corinteni 11: 5- 15).
Şi, nu în ultimul rând, femeia trebuie să primească învăţătura în tăcere, cu toată supunerea, fără să se ridice mai presus de bărbat (1 Timotei 2: 11). Mai mult Pavel adaugă: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţi…“ (1Timotei 2: 12). „Afirmaţia lui nu este de loc urmarea prejudecăţilor sale, cum susţin unii. Dumnezeu este Cel care a decretat că femeile nu au voie să desfăşoare în biserică o slujbă de predare publică. Singurele excepţii de la această regulă sunt surorile cărora li se îngăduie să-i înveţe pe copii (2 Timotei 3: 15) şi pe tinere (Tit 2: 4).“[10]
Cu siguranţă că niciunei femei nu îi va fi greu să se supună unui soţ care o iubeşte aşa cum îşi iubeşte Hristos Biserica. Dar Biblia vorbeşte şi femeilor a căror soţ au o viaţă ce nu corespunde cerinţelor lui Dumnezeu.
Orice femeie care îşi iubeşte soţul ar fi profund îndurerată de faptul că el este nemântuit. Apostolul Petru este de părere, în acest caz, că o conduită adecvată a soţiei este mult mai eficientă decât presiunea verbală. „Supunerea plină de blândeţe a femeilor evlavioase îi va determina, în cele din urmă, pe soţii lor să creadă în Hristos, chiar fără insistenţe verbale.“[11]
Bineînţeles că orice soţie cunoaşte deficienţele şoţului ei. Totuşi, singura modalitate de a-l ajuta să crească este nu să ia decizi în locul lui, ci să-i fie supusă, gata oricând să îşi îndeplinească sarcinile şi datoriile de soţie. Ea poate lua iniţiative şi chiar poate conduce căminul pe o perioadă de timp când soţul este bolnav sau este plecat de acasă pentru o vreme dar, de multe ori, ea are tendinţa de a face acest lucru atunci când soţul nu-şi îndeplineşte rolul de conducător.
La legea supunerii există însă şi excepţii. Nici o femeie creştină nu are voie să asculte de un soţ care îi cere să păcătuiască. şi dacă totuşi a fost forţată să greşească, se pare că Dumnezeu îl trage la răspundere pe soţ şi nu pe soţie. (Numeri 30: 15). Mai mult, dacă soţul necredincios vrea să se despartă, soţia credincioasă nu este legată, dar dacă el nu vrea acest lucru, Biblia îi îndeamnă să rămână împreună (1Corinteni 7: 12- 16).
Şi, în sfârşit la fel ca şi soţul, soţia trebuie să poarte de grijă pe deplin de nevoile sexuale ale soţului (1 Corinteni 7: 4, 5).
[1] Don Martha Tyler, Bazele familiei conţine, Misiunea Baptistă Evanghelică, Arad, 1995, p. 1920. Ovidiu Leliuc.
[2] Teologie modernă şi comparată – curs, Institutul Teologic Penticostal Bucureşti, Bucureşti, 1999,
[3] Emil Meştereagă, Hermeneutică biblică- curs, Institutul Teologic Penticostal Bucureşti Ediţia I-a, 2000.
[4] Tiparul Divin pentru viaţa de familie … p. 44.
[5] Ibidem.
[6] Paige Patherson, Preoţi Peregrini, Editura Institutului Biblic ”Emanuel“ din Oradea, Oradea 1998, p 111.
[7] Ibidem, p.112.
[8] Heiko Krimmer, Epistola către Coloseni, Editura ”Lumina Lumii“, 1996, p.147.
[9] Tiparul Divin pentru viaţa de familie… p. 47.
[10] Williamm Mac Donald, Comentariu la Noul Testament, CLV, 1998, p. 904.
[11] Paige Peterson, Preoţi peregrini, Editura Institutului Biblic ”Emanuel“ din Oradea, Oradea, 1998, p. 106.
sursa: https://la1ceai.wordpress.com/