"Experienţe ale credinţei. Evanghelizare pe puntea unui vapor" Charles Stanley

Categorie: Experiente cu Dumnezeu
 

De la prima mea vizită în Ackworth, acum 43 de ani, m-am dus peste tot unde m-a călăuzit Domnul şi am nădăjduit că El va da prin Duhul Sfânt sufletelor binecuvântare. Se poate pune întrebarea ce înţeleg eu prin a merge acolo unde m-a călăuzit Domnul. Vreau să istorisesc câteva exemple demne de menţionat:
 

Plecasem spre Hull pentru a mi se plăti câteva facturi. Pe atunci, afacerea mea era foarte mică şi, deoarece eram aproape sigur că voi primi acele sumele, nu mi-am luat bani cu mine. Într-o sâmbătă dimineaţa m-am strâns cu câţiva creştini din diferite locuri pentru rugăciune şi pentru citirea Cuvântului. Atunci, Duhul lui Dumnezeu mi-a pus pe inimă să merg la Scarborough şi să predic acolo. M-am retras într-o cameră şi L-am rugat pe Domnul să confirme acest lucru. El mi-a dăruit siguranţa că trebuie să merg. Pe atunci era o călătorie lungă prin York, iar eu nu aveam nici un ban pentru a plăti biletele de călătorie. Dar Domnul ştia acest lucru. Mi-am luat bagajele şi le-am spus prietenilor la care am fost cazat că am primit chemarea nemijlocită a Domnului să plec la Scarborough. Nu fusesem niciodată acolo şi cunoşteam numai numele unei singure persoane din acea localitate. Dar când Dumnezeu dă credinţă, atunci este credinţă. Am ieşit din casă şi, tocmai când mă îndreptam spre ghişeul de bilete, m-a strigat fratele A.J.: „Tocmai am auzit că v-aţi simţit chemat să mergeţi la S. pentru a vesti acolo mâine Cuvântul. Un frate doreşte să sprijine această lucrare şi vă trimite această sumă pentru acoperirea cheltuielilor.“ Cred că au fost nouă dolari.
 

Pe drum a avut loc o mică tamponare tocmai în colţul vagonului în care şedeam eu. Peretele a fost îndoit puţin, dar nimeni nu a fost rănit. Acest accident mi-a dat posibilitatea pentru o discuţie serioasă cu un călător tânăr foarte bolnav. Din discuţie a rezultat că tânărul îşi făcea griji cu privire la mântuirea sufletului său. Dar deoarece credea, ca mulţi alţii, că mai trebuie să adauge ceva la lucrarea lui Dumnezeu prin faptele proprii, nu avea pace. Cred că Dumnezeu a binecuvântat vestea Sa în acel suflet.
 

Când ne-am apropiat de S., mama lui care îl însoţea, fericită de bucuria şi pacea fiului ei, m-a întrebat dacă vreau să găzduiesc la ei în timpul şederii mele în S. Am refuzat oferta mulţumindu-i şi i-am spus că nu pot primi invitaţia, deoarece Îl rugasem pe Domnul să-l călăuzească la gară pe fratele al cărui nume îl cunoşteam şi să mi-l arate. Când a oprit trenul, a venit spre mine un domn şi m-a privit ţintă. O voce din interior îmi spunea: el este. Am ezitat să spun ceva şi am coborât. Străinul mă privea mai departe. Atunci m-am gândit cât de nebunesc este să te rogi şi apoi să nu-L crezi pe Dumnezeu. „Sunteţi cumva domnul L.?“ am întrebat eu. „Da, eu sunt“, a fost răspunsul, „iar dumneavoastră sunteţi Stanley din Sheffield, nu-i aşa?“ - „Desigur“, am răspuns eu, „dar de unde ştiţi numele meu?“ - „Fratele J. din Hereford era aşteptat cu acest tren, pentru că voia să vorbească aici mâine. Acesta este ultimul tren, pentru că mâine nu vine nici unul. Eram dezamăgit până ce privirea mi-a căzut pe dumneavoastră şi o voce mi-a spus: «Acesta e Stanley din Sheffield, Eu l-am trimis.»“

La scurt timp după aceasta m-am aflat din nou în Hull şi am vestit vestea bună. La prânz, în timp ce şedeam împreună cu fratele A.J., am primit chemarea să vorbesc pe un vapor. Atunci i-am spus fratelui J. a-ceasta. „La ora două trece pe aici un vapor, care de obicei e plin cu oameni care vin de la piaţă“, mi-a spus el. Am primit siguranţa că trebuie să predic la bordul acelui vapor. Mi-am luat geanta şi fratele J. mi-a arătat drumul. Pe atunci nu era o punte de debarcare şi, când am vrut să trec peste schela de debarcare, am alunecat şi am căzut în apă. Am reuşit să mă prind de vapor şi am fost tras la bord. Aceasta a produs multă gălăgie şi agitaţie. În această situaţie am privit la Domnul, pentru ca să mă încurajeze şi să-mi dea un ajutor.
 

Mergeam rugându-mă pe puntea aglomerată. Domnul mi-a arătat un bărbat care tocmai luase loc. M-am aşezat lângă el şi l-am întrebat dacă este creştin. „Da, prin harul lui Dumnezeu“, mi-a răspuns el. Atunci l-am întrebat: „Aveţi credinţă?“ şi i-am povestit cum m-a trimis Domnul să predic la bordul vaporului, dar că mă simţeam slab şi de aceea mă rugasem pentru un ajutor. El a sărit în picioare şi spunând: „Credinţă şi muncă!“, a plecat. La început am fost dezamăgit. În ce mod ciudat pregăteşte Domnul vestitorii Săi pentru slujba Sa! Acum eram destul de mic, aşa că Domnul m-a putut folosi când acel bărbat s-a întors cu faţa radiindu-i de bucurie. „Putem începe“, a spus el. „Ce putem începe?“ am întrebat eu. El mi-a explicat: „Am de la căpitan permisiunea şi sunt câteva persoane aici care vor să cânte o cântare.“ El a intonat un cântec care a fost cântat cu toată inima. Apoi Domnul mi-a dat putere, încât am putut vorbi în tot timpul călătoriei. Am predicat toată după-masa până seara.
 

Atunci nu am aflat dacă vreun suflet L-a găsit pe Domnul. Mulţi ani mai târziu, când aproape uitasem această întâmplare, după o oră de adunare în Birmingham a venit la mine un domn şi mi-a spus: „Cred că nu mă recunoaşteţi!“ Aşa era. Apoi m-a întrebat: „Vă amintiţi de discursul de 36 de km. lungime?“ - „Nu-mi amintesc nici de acesta“, am răspuns eu. „Vă amintiţi de predica de la Hull la Thorne, între care este o distanţă de circa 36 de km.?“ Atunci mi-am amintit amănuntele. El, un predicator al metodiştilor, a fost acela care m-a ajutat atunci aşa de prietenos. Mi-a povestit că mai târziu, ca predicator în Selby, a vizitat de acolo diferite oraşe şi sate de-a lungul râului unde acosta vaporul şi a găsit suflete care se întorseseră la Dumnezeu în acea zi. Astfel, după mult timp, Domnul mi-a arătat că sfântul Lui Cuvânt nu se întoarce fără rod. O, ce bucurie este să predici cu siguranţa deplină că vor fi salvate suflete!

Ce bucurie va fi în prezenţa Domnului la venirea Sa să-i vezi pe toţi aceia care au fost aduşi la El prin bogăţia harului Său prin slujitorii Săi slabi! O, adânc al îndurării, care nu numai ne-a salvat de pe calea spre iad, ci doreşte să ne întrebuinţeze ca şi canale ale îndurării pentru alţii! Apostolul putea spune: „Cine ne este speranţă, sau bucurie, sau cunună a laudei? Nu sunteţi chiar voi, înaintea Domnului nostru Isus, la venirea Sa?“ (1. Tesaloniceni 2:19 ). În măsura în care îmi este mie cunoscut nu am văzut niciodată vreunul din aceşti copii preaiubiţi ai lui Dumnezeu de acolo, de-a lungul râului. Fără îndoială, acum, după atâţia ani, mulţi sunt la Domnul. Îi voi întâlni în slavă şi cine ştie cât de curând!

sursa: https://comori.org/