Şuvoaiele

   Şuvoaiele

   Drumul pe care îl urmau de acum nu urca direct spre înălţimi, ci panta era foarte mică. Ceaţa încă mai învăluia totul şi parcă devenise ceva mai groasă. Cele trei mergeau în tăcere, preocupate de diferite gânduri. Mult-Temătoarea se gândea la promisiunea pe care Păstorul i-o făcuse cu puţin timp în urmă, "Iată Eu vin curând... şi voi împlini dorinţa inimii tale." Suferinţă şi Tristeţe probabil că se gândeau la răspunsul întrebării adresate de ele. Nu se ştie dacă aceasta era într-adevăr preocuparea lor de moment, căci nici una din ele nu rosti vreun cuvânt, însă ajutorul oferit tovarăşei lor oloage devenise, după cum observase şi ea, mai susţinut şi mai delicat.

   Către seară ajunseră la o altă cabană de lemn lângă drum, având inscripţionat pe uşă semnul tainic al Păstorului, ele cunoscând astfel că aveau sa rămână acolo peste noapte. Intrând înăuntru, observară că cineva fusese acolo destul de recent, căci focul ardea cu putere pe vatră, iar pe marginea acestuia sfârâia un ceinic cu apă. Masa era întinsă pentru trei persoane, pe ea aflându-se pâine şi fructe. Evident că sosirea lor fusese aşteptată, dar nu era nici urmă de cel care făcuse toate aceste pregătiri. Ele se spălară, apoi se aşezară la masă, mulţumiră şi se ospătară. După aceea, fiind obosite, se întinseră să se odihnească şi adormiră imediat.

   Mult-Temătoarea nu ştia cât timp dormise, dar se trezi brusc în noapte. Tovarăşele ei dormeau liniştite alături de ea, dar ea realiză că cineva o strigase. Aşteptă în linişte, apoi o Voce spuse:

   "Mult-Temătoareo."

   "Iată-mă, sunt aici, Domnul meu."

   "Mult-Temătoareo, ia acum PROMISIUNEA pe care ţi-am făcut-o când te-am chemat să mă urmezi spre Înălţimi, ia şi dorinţa firească după iubirea umană care exista deja în inima ta atunci când Eu mi-am plantat propria Mea dragoste acolo, şi du-te în munţi în locul pe care ţi-l voi indica. Predă-le acolo ca Ardere-de-Tot pentru Mine."

   Fu o pauză lungă înainte ca vocea tremurândă a Mult-Temătoarei să răzbată prin întuneric.

   "Domnul meu - Te-am înţeles eu oare bine?"

   "Da, vino acum la intrarea colibei şi-ţi voi arăta pe unde va trebui să mergi."

   Fără a le trezi pe cele două de lângă ea, Mult-Temătoarea se ridică uşor, deschise uşa cabanei şi păşi afară. Totul mai era încă ascuns în ceaţă şi munţii erau complet invizibili, înghiţiţi în întuneric şi nori. Privind într-acolo, ceaţa se dădu la o parte într-un loc anume şi prin ochiul format apăru luna şi o stea strălucitoare. Chiar dedesubtul lor se afla un pisc alb, lucind palid. La poalele sale se găsea marginea aceea stâncoasă peste care se revărsa marea cascadă. Dar singurul lucru vizibil era doar buza stâncii peste care se avântau apele, imaginea de mai jos fiind acoperită de ceaţă.

   Apoi veni vocea: "Acela este locul ales." Mult-Tematoarea privi şi raspunse, "Da, Doamne, iatâ-mă - sunt slujitoarea Ta, facă-mi-se după cuvântul Tău."

   Nu se întinse din nou, ci rămase la uşa cabanei asteptând ivirea zorilor. I se păru că vocea cascadei umpluse acum întreaga noapte şi îşi făcuse loc prin inima ei înfricoşată, umplând de rezonanţă fiecare particică, repetând din nou şi din nou, "IA ACUM PROMISIUNEA PE CARE ŢI-AM FĂCUT-O, IA SI DORINŢA FIREASCĂ DUPĂ IUBIRE UMANĂ DIN INIMA TA ŞI OFERĂ-LE CA ARDERE-DE-TOT."

   Odată cu primele raze de lumină ea se aplecă peste tovarăşele ei adormite şi spuse:

   "Trebuie să pornim de îndată. Am primit poruncă de a merge spre locul de unde cascada cade în prăpastie."

   Se ridicară imediat şi după ce mâncară pentru a prinde puteri, se aşternură la drum. Cărarea ducea direct în sus de-a lungul versantului spre vocea tunătoare a cascadei, în ciuda faptului că totul continua să fie învăluit în ceaţă şi nor şi cascada rămânea invizibilă.

   Orele trecură şi ele continuara să urce, cu toate că poteca devenise din ce în ce mai abruptă, ca niciodată până atunci. În depărtare se auzi glas de tunet şi săgeţi de fulgere străbătură perdeaua de ceaţă. Deodată, ceva mai sus pe cărare, ele percepură zgomot de paşi alergând, alunecând şi zgâriind stâncile şi pietrele. Se opriră şi se lipiră de peretele stâncos pentru a permite fugarilor să treacă şi iată că din ceaţă apărură mai întâi Frică şi Amărăciune, urmaţi apoi de Revoltă, Mândrie şi Autocompătimire.

   Goneau de parcă le-ar fi fost vieţile în primejdie iar când ajunseră la cele trei femei le strigară:

   "Înapoi! Întoarceţi-vă imediat înapoi! Cad avalanşe mai încolo şi tot versantul se scutură de parcă s-ar prăbuşi şi el. Salvaţi-vă vieţile!"

   Fără a aştepta vreun răspuns din partea lor, ei îşi continua fuga în jos.

   "Ce să facem? Să ne întoarcem la cabană şi să asteptăm să treacă furtuna?"

   "Nu, nu avem voie să ne întoarcem. Am primit poruncă să merg spre locul unde marea cascadă se revarsă peste stâncă."

   Apoi Vocea se făcu auzită în imediata apropiere:

   "Exista un loc pregătit pentru voi aici lângă drum. Aşteptaţi până trece furtuna."

   În peretele stâncos din dreptul lor se găsea o peşteră mică foarte joasă, astfel încât trebuiră să se aplece mult pentru a intra; era puţin spaţiu, doar atât cât să le permită să stea înghesuite toate trei înăuntru. Ele se lipiră una de cealaltă când deodată se dezlănţui furtuna deasupra lor cu furie înspăimântătoare. Munţii răsunau de tunete, de sunetul stâncilor prăvălite şi de avalanşele mari. Fulgerele nu încetau să lovească şi să se îndrepte spre pământ sfârâind. Apoi începu să cadă ploaia şi să curgă şuvoaiele, iar vânturile care suflau şi băteau în munte dădeau impresia că totul în jur avea să se prăbuşească. Apele şuvoaielor se revărsau pe deasupra peşterii astfel că întreaga intrare fu închisă de perdeaua unei cascade, însă nici o picătură nu căzu în interior unde cele trei şedeau alături pe jos.