Reintregirea

   Tind mereu sa las in urma motivele de disputa cu oamenii. Constat, insa, ca rareori sunt in stare sa le dau uitarii. Dimpotriva, ele devin tot mai pregnante pe masura ce caut sa le reprim. Facandu-mi exercitiile in sala de fitness ori conducand, nu incetez sa aduc argumente in favoarea mea, sa-mi pun la punct apararea, sa ma justific. Iar cand, in sfarsit, imi adun curajul de a pune problema intr-o confruntare directa cele mai multe argumente isi pierd, cu toate acestea, valabilitatea. A stabili cine este de vina intr-o situatie sau alta e mult mai putin important decat procesul de reinstituire a relatiei.

   In urma pacatului sau, imparatul David a urmat nedezmintit calea vinovatiei, a caintei, a consecintelor si a iertarii. Psalmul 51 exprima suferinta si remuscarile de care a avut parte; Dumnezeu a raspuns rugamintilor sale oferindu-i un nou inceput. Iar David si-a recapatat pacea si bucuria. Impacarea lui David cu Dumnezeu avea sa devina un episod central in Vechiul Testament, o tulburatoare si de nesters descoperire a harului divin. In ciuda trecutului sau umbrit de adulter si crima, David a dobandit faima unui "om dupa inima LUI Dumnezeu".

   "Nu sunt obligat, dar n-am ce-i face", declara unul dintre personajele lui William Faulkener in legatura cu pacatul. Nici unul dintre noi n-avem ce-i face. Nascuti pacatosi, nu izbutim niciodata sa ne lepadam cu desavarsire de cusururi si deficiente. Ne-am nascut, insa, deopotriva insetati de iertare. Nazuim mereu spre sentimentul curat si inviorator al reintregirii, al starii de SHALOM, al primenirii si innoirii.

   O data cazuti, modul in care reactionam ramane la alegerea noastra. Fie cedam fortei de atractie, trecem cu vederea consecintele si pacatuim cat ne place, cuprinsi, apoi, la nesfarsit de remuscare cu un nor cenusiu de vinovatie deasupra crestetului; fie strigam dupa ajutor.

   Locuind in Colorado, am devenit un om al muntelui. Colorado are cinzeci si patru de munti cu inaltimi de peste patru mii de metri, asa incat nu trece vara sa nu le urc potecile. Intalnesc, la vreun sfarsit de saptamana, drumeti care habar nu au ce fac. In sandale, pantaloni scurti si tricouri, avand la ei un singur recipient cu apa, o iau spre varf dimineata. Nu au harti, busole si nici echipamente de ploaie. Si, pe cat se pare, nici cunostinte referitoare la furtunile cu tunete si fulgere care se abat asupra muntelui in multe dupa-amieze de vara, ceea ce-l obliga pe calator sa atinga varful inainte de pranz pentru a-si putea gasi, apoi, adapost dincolo de liziera.

   O vecina, salvamontista voluntara, mi-a povestit despre cazurile ingrozitoare ale atator turisti urmand sa fie salvati de la moarte sigura dupa ce parasisera potecile, cazusera in prapastii, fusesera surprinsi de grindina sau caderi bruste de temperatura. Oricare ar fi, insa, situatia, Salvamontul raspunde numaidecat tuturor chemarilor. Nu s-a intamplat niciodata ca vreun salvator sa tina predici nefericitului aflat la ananghie:cum nu-ti ramane decat sa suporti consecintele. N-avem ce-ti face.""Ei bine, daca, precum prea bine se vede, n-ai tinut seama de regulile elementare ale supravietuirii intr-un asemenea loc, acum nu-ti ramane decat sa suporti consecintele. N-avem ce-ti face."

   Misiunea lor este SALVAREA, asa incat acorda asistenta oricarui drumet ratacit, fie ca o merita, fie ca nu. Sunetul unui fluier, un strigat, reflexia unei oglinzi, un foc, un S.O.S.  scris cu crengi de brad, un mesaj pe telefonul celular - toate acestea-i vor mobiliza de-ndata pe membrii instruiti in acordarea primului ajutor ai echipelor de salvare montana.

   Mesajul fundamental al Bibliei, inteleg acum, este deopotriva unul al salvarii. In Romani, Pavel cauta sa scoata cat mai limpede in evidenta faptul ca nici unul dintre noi nu este vrednic de-ndurarea lui Dumnezeu si nu se poate salva de unul singur. Asemenea unui drumet razletit, tot ce putem face este sa strigam dupa ajutor.

.................................

   Ma intreb de ce sunt dispus atat de rar sa cer salvare spirituala. Pe munte, n-as ezita nici o clipa sa semnalizez dupa ajutor. Port cu mine fluiere, oglinzi si alte asemenea mijloace tocmai in acest scop. Cu toate acestea, deseori dupa ce pacatuiesc, ocolesc traseul caintei orientat spre reintregire. Ce-mi distrage, oare, atentia?

   Uneori gasesc pur si simplu cai de a evita confruntarea cu pacatul, fie din mandrie, refuzul de a-mi recunoaste faptele ori incapatanare. Ma consider inacceptabil, incurabil, intru totul nevrednic de harul lui Dumnezeu. Ori de cate ori am acest sentiment, imi dau seama ca pornesc de la o intelegere denaturata a lui Dumnezeu, cuvenindu-se a fi revizuita. "Dumnezeu este dragoste", arata apostolul Ioan. El este, in Sine, un izvor de har. Iertarea, impacarea, salvarea definesc insasi natura lui Dumnezeu.

   Atunci cand sovai sa strig dupa ajutor, ma preocupa mai degraba pretul platit: o mandrie ranita, recunoasterea esecului, schimbarile care se impun facute. Insa, dupa cum o arata foarte bine parabola fiului risipitor, obiectul caintei este realitatea SPRE care ne intoarcem privirile, iar nu cea careia-i intoarcem spatele. Zacand intr-o cocina de porci, chinuit de foame, fiul risipitor si-a amintit de luminile casei parintesti, unde mancarea era din belsug, si de tatal sau, care tanjea sa-l aibe langa el. A mai pastrat el vreo amintire a durerii de dinainte dupa ce fusese primit cu bratele deschise, indestulat cu ospete, dormind tihnit in propriul sau pat?