Recunoştinţa ca terapie morală

Recunoştinţa ca terapie morală

   În această lume stricată există un pericol real ca un creştin serios să reacţioneze excesiv în împotrivirea lui la rău şi să devină o victimă a bolii profesionale religioase numită cinism. Nevoia neîncetată de a se împotrivi tendinţelor populare pot cu uşurinţă să dezvolte în el un obicei prost de cusurgiu şi să-l transforme într-un critic morocănos al treburilor altora, fără milă şi fără iubire.

   Ceea ce face ca acest spirit cinic să fie deosebit de periculos este faptul că cinicul are de obicei dreptate. Analizele lui sunt corecte, judecata lui este sănătoasă. El poate dovedi că are dreptate în concepţiile lui morale. Cu toate acestea, el greşeşte, îngrozitor şi patetic. Dar din cauză că are dreptate, nu bănuieşte niciodată cât greşeşte de tragic. El alunecă fără să-şi dea seama într-o stare de amărăciune cronică şi ajunge la final s-o accepte ca fiind normală.

   Ar fi într-adevăr bine dacă ar fi posibil să avem vreo experienţă de rugăciune care să înlăture complet şi pentru totdeauna această stare. Şi unele persoane sincere par să creadă că aşa este. Eu nu sunt de această părere. Este ca încercarea de a primi o infuzie de sănatate odată pentru totdeauna care să fie suficientă pentru restul vieţii, ceva care este evident un lucru imposibil. Dacă nu ne îngrijim în mod corect corpul, atunci nu rămânem multă vreme sănătoşi, indiferent cât de sănătoşi suntem acum. Iar o curăţie a inimii care nu este urmată şi de o comportare spirituală corespunzătoare va fi în final dezamăgitoare. O sănătate spirituală continuă va rezulta dintr-o atitudine corectă a inimii. Dacă aceste lucruri sunt neglijate, viaţa interioară va degenera, indiferent cât de minunate vor fi putut fi experienţele noastre trecute.

   Ca un remediu pentru atitudinea amară şi de cusurgiu recomand cultivarea recunoştinţei. Recunoştinţa are o mare putere de vindecare. Inima care debordează neîncetat de recunoştinţă va fi apărată de acele atacuri de resentimente şi mâhnire care chinuiesc atâtea persoane religioase. O inimă recunoscătoare nu poate fi cinică.

............................

   Am putea începe cu creaţia spunându-I lui Dumnezeu ce recunoscători suntem că s-a gândit la noi şi că ne-a adus la existenţă vidul neantului. Şi când am păcătuit, El tot nu ne-a uitat şi L-a trimis pe Fiul Său ca să moara pentru noi. El ne-a dat Biblia şi Duhul Său binecuvântat ca să ne înveţe să-I înţelegem Cuvântul. Am putea continua spunându-I cât de mult ne bucurăm de biserică, de pastorii fideli şi de autorii de cântări care au făcut ca serviciile divine de duminică dimineaţa să ne fie atât de utile şi de preţioase.

   Încercând să enumerăm numeroasele noastre binecuvântări, problema nu este că n-am găsit lucruri pe care să le enumerăm, ci că nu găsim timp ca să le enumerăm pe toate. Personal, am primit un mare ajutor din obiceiul de a vorbi cu Dumnezeu despre numeroasele atenţii şi servicii pe care mi le-au făcut semenii. Părinţilor mei le datorez viaţa şi educaţia. Profesorilor mei le datorez răbdătoarea şi grijulia instruire pe care am primit-o când am fost un băiat neştiutor, şi prin care am putut învăţa să citesc şi să scriu. Patrioţilor şi oamenilor de stat din trecut le datorez libertăţile de care mă bucur acum. Faţă de numeroşii soldaţi necunoscuţi care şi-au vărsat sângele pentru ca patria mea să rămână liberă am o datorie pe care n-o voi putea plăti niciodată. Când Îi reamintesc lui Dumnezeu cât de recunoscător sunt pentru ei, Îi plac lui Dumnezeu şi-mi lărgesc propria inimă. Eu sunt recunoscător pentru fiecare bărbat sau femeie din orice rasă şi naţionalitate care au contribuit cu ceva la pacea şi bunăstarea mea, şi nu-L voi lăsa pe Dumnezeu să uite că sunt recunoscător.