"Răstignită faţă de mine"

   Separarea pentru Dumnezeu, separarea faţă de lume, este primul principiu al trăirii creştine.

   Lui Ioan, în revelaţia sa dată de Isus Cristos, i-au fost arătate două extreme ireconciliabile, două lumi care, din punct de vedere moral, reprezentau doi poli opuşi. El a fost mai întâi dus, în Duhul, într-o pustie, ca să vadă Babilonul, "mama curvelor şi spurcăciunilor pamântului". Apoi a fost dus în acelaşi Duh pe un munte mare şi înalt, de unde a văzut Ierusalimul, mireasa, soţia Mielului. Nu s-ar fi putut exprima mai clar contrastul dintre aceste două lumi.

   Fie că am fi un Moise, fie că am fi un Balaam, pentru a vedea lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu trebuie sa fim duşi, ca Ioan, pe vârful unui munte. Mulţi nu pot vedea planul veşnic al lui Dumnezeu sau, daca îl văd, îl înţeleg doar ca pe o doctrină seacă, mulţumindu-se sa rămână la şes. Aceasta se întâmplă deoarece doar simpla înţelegere a lucrurilor nu ne va duce niciodata nicăieri; doar revelaţia face acest lucru. Din pustie, putem vedea ceva din Babilon, însă avem nevoie de o revelaţie spirituală ca să vedem noul Ierusalim al lui Dumnezeu. O singură dată dacă l-am vedea, n-am mai putea fi niciodată la fel. Este foarte important, deci, să avem ochii spirituali deschişi, dar, pentru a experimenta cele văzute, trebuie să fim pregătiţi să părăsim nivelurile obişnuite şi să urcăm.

   Curva Babilon este întotdeauna "cetatea cea mare", interesată să dobândească mărire. Mireasa Ierusalimului este, prin contrast, "cetatea sfântă", accentul cazând aici în mod corespunzător pe separarea ei de lume, pentru Dumnezeu. Ea este "de la Dumnezeu" şi este pregătită "pentru bărbatul ei". Din această cauză, ea posedă gloria lui Dumnezeu. Aceasta este o chestiune de experienţă pentru noi toţi. Sfinţenia din noi este ceea ce vine de la Dumnezeu, ceea ce este cu totul pus deoparte pentru Cristos. Rezultă deci că doar ceea ce îşi are originea în cer se întoarce acolo; orice altceva nu este sfânt. Dacă renunţăm la acest principiu al sfinţeniei, ne vom găsi instantaneu în Babilon.

   De aceea, zidul este primul detaliu pe care îl menţionează Ioan în descrierea cetăţii. Există porţi, pentru a fi folosite de Dumnezeu, însă zidul are prioritate. Deoarece, repet, despărţirea este primul principiu al vieţii creştine. Dacă Dumnezeu doreşte ca, în acea zi, oraşul Său să aibă dimensiunile şi gloria descrise în cartea Apocalipsa, atunci noi trebuie să construim acest zid în inimile noastre acum! Aceasta înseamnă, din punct de vedere practic, că noi trebuie să păzim ca pe ceva preţios tot ce este de la Dumnezeu şi să refuzăm şi să respingem tot ceea ce este din Babilon. Nu insinuez prin aceasta o separare între creştini. Nu trebuie să-i excludem din mijlocul nostru pe fraţii noştri, nici chiar atunci când nu putem lua parte la unele din lucrurile pe care ei le fac. Nu, noi trebuie să-i iubim şi să-i primim pe semenii noştri creştini, dar să nu facem, în principiu, nici un compromis în separarea noastră de lume.

   Neemia, în zilele lui, a reuşit să reconstruiască zidul Ierusalimului, dar de câtă împotrivire a avut parte! Aceasta pentru că Satan urăşte despărţirea poporului lui Dumnezeu de lume. De aceea, Neemia şi cei care s-au întors împreună cu el s-au înarmat şi astfel echipaţi pentru război, au aşezat piatră peste piatră. Acesta este preţul sfinţeniei pe care noi trebuie să fim gata să-l plătim. Hotărât lucru, noi trebuie să construim! Eden a fost o grădină fără nici un zid artificial care să-i ţină pe duşmani afară; astfel, Satan a putut intra. Dumnezeu a intenţionat ca Adam şi Eva "s-o păzească" ei înşisi, construind o barieră morala.

   Astăzi, prin Cristos, Dumnezeu plănuieşte construirea, în inima noastră, a poporului răscumparat, a unui Eden în care, în sfârşit, Satan să nu aibă absolut nici un acces moral!