Obosind în facerea binelui -2-

   Acum, lucrul acesta este la fel de adevarat în viaţa spirituală sau religioasă. Este etapa care urmează experienţei iniţiale, acea experienţă iniţială în care totul era nou şi surprizător, minunat şi limpede, etapă în care făceam constant noi descoperiri ce păreau să nu se sfârşească. Brusc însă devenim conştienţi de faptul că ele par să aibă un sfârşit şi acum viaţa de credinţă a devenit o obişnuinţă. Nu mai suntem surprinşi de anumite lucruri aşa cum eram la început, deoarece ne-au devenit familiare şi le cunoaştem. Astfel că tot fiorul fiecărei noi descoperiri care ne anima în etapa de început pare să fi dispărut deodată. Se pare că nu se mai întâmplă nimic, pare să nu aibe loc nici o schimbare, o înaintare sau o dezvoltare. Acum, lucrul acesta poate fi adevărat cu privire la noi ca şi indivizi, cu privire la lucrarea noastră, la biserica noastră, la un întreg grup de oameni, la o ţară sau la o societate. Mi-a fost dat să înţeleg, şi ştiu că este adevărat, că acest fenomen este una din problemele majore în legătură cu lucrarea de misiune în străinătate, şi misionarii care au petrecut mult timp în afara ţării ştiu exact ce vreau să spun. Este ceva ce tinde să se întâmple mereu după ce am trecut de noutate, de fiorul şi de încântarea de a face ceva ce n-am mai făcut, şi ne instalăm în rutină, făcând acelaş lucru zi de zi. Apoi apare încercarea şi nu mai trecem dincolo de ea prin impulsurile iniţiale ce păreau să ne poarte prin orice în primele etape, la început.

   Aceasta este starea de care se ocupă apostolul aici. Probabil, pentru ca întreaga situaţie să se înrăutăţească, pot exista necazuri şi dificultăţi pricinuite de alţi oameni şi care pot spori necazurile noastre. Poate că fac lucruri pe care nu ar trebui să le facă, poate că ne ofensează în multe feluri. Ca rezultat al unor asemenea încercări, necazuri şi probleme, într-un moment când noi înşine suntem într-o perioadă critică, obosim în facerea binelui.

   Astfel, deseori vine un moment în care dezvoltarea şi înaintarea par să ajungă la final, noi suntem deprimaţi când este dificil de ştiut dacă lucrarea se mişcă în vreun fel, fie înainte, fie înapoi. Totul pare să fie într-un punct mort şi nimic nu se întâmplă. Fără îndoială că unii dintre galatenii creştini ajunseseră în acest stadiu. Starea dezvăluită de analiza noastră din capitolul precedent, - învăţăturile false, ereziile, etc., au în mod sigur legătură cu aceasta.

   Deci, putem spune că luăm în considerare cazul oamenilor care nu sunt atât de obosiţi de lucrare, cât obosiţi în ea : "Nu obosiţi în facerea binelui". Aceasta este starea. Ce vom spune despre ea şi ce vom face în privinţa ei? Daţi-mi voie să spun de la început că nu există niciun aspect al acestei probleme de depresie în care aspectele negative să fie mai importante decât sunt aici. Ori de câte ori ne aflăm în această stare de oboseală, înainte de a începe să facem ceva pozitiv, există câteva trăsături negative extrem de importante. Prima este: orice ai simţi în legătură cu starea ta, nu lua în considerare toate sugestiile care vin din toate direcţiile - nu atât din partea altora, cât din tine însuţi, vocile care par să vorbească peste tot în jurul tău - nu le asculta când îţi sugerează să renunţi, să te dai bătut, să cedezi. Iată o mare ispită ce intervine în acest moment. Spui: "Sunt obosit, extenuat, este prea mult pentru mine." Nu ai nimic de spus în acest moment decât această replică negativă - nu asculta. Trebuie sa începi întotdeuna cu aceste "nu-uri", de la cel mai de jos nivel. Trebuie să-ţi spui: "Orice se întâmplă, eu merg mai departe!"  NU CEDA, NU RENUNŢA!