Nevrednicia

   O piedică anume îl făcea pe Luther să nu-şi poată dezlega limba: NEVREDNICIA. Asemeni celor care au suferit un abuz în copilărie, Luther nu putea scăpa nicicum de sentimentele de ruşine. Ca tânăr călugăr, avea zile când stătea ore întregi încercând să identifice orice urmă de gând necuviincios sau păcat. Oricât de sinceră era mărturisirea lui, pe care o făcea îngenunchiat în rugăciune, tot se simţea respins de Dumnezeul drept. Marea lui eliberare a venit când a înţeles că Isus a revelat caracterul lui Dumnezeu, prin oferirea harului şi iertării celui mai mârşav păcătos, celui mai puţin vrednic. De atunci încolo, ori de câte ori îl chinuiau sentimente de nevrednicie, Luther le privea ca pe o lucrare a diavolului şi riposta cu toată forţa.

   Sunt convins că principala cerinţă a rugăciunii este sinceritatea, abordarea lui Dumnezeu "exact aşa cum suntem". Cu toate acestea, mulţi oameni care se roagă se zbat sub apăsarea aceloraşi sentimente de inferioritate pe care le avea şi Luther. Ne simţim vinovaţi, sau incapabili, sau iritaţi, si presupunem că acele sentimente negative ne fac nedemni de a primi atenţia lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu i-ar asculta doar pe oamenii cumsecade. Până nu ne împăcăm cu un coleg de clasă ţâfnos, gândim noi - sau până nu îndreptăm o căsnicie care scârţie din toate încheieturile, până nu încetăm să mai strigăm la copii sau să ne învingem dependenţele care ne înlănţuie ca o ghiulea atârnată de picioare-nu are rost să ne rugăm. În consecinţă, întoarcem spatele singurei surse de iertare şi potenţială vindecare.

   Vrând parcă să ne contrazică făţiş, Biblia ne relateză în detaliu cazurile în care Dumnezeu a ascultat rugăciunile unor oameni categoric nevrednici: de la impulsivul Moise la puerilul Samson şi la marii nemiloşi care l-au aruncat pe Iona din corabie, ca să nu mai vorbim de Iona însuşi, profetul acrit şi îmbufnat. Dumnezeu a răspuns rugăciunilor de căinţă ale regelui David, după ce acesta a săvârşit păcatul crimei şi al adulterului, dar şi rugăciunii disperate a sângerosului împărat Manase. Isus a lăudat rugăciunea unui nevrednic vameş, punând-o mai presus de cea a unui fariseu ireproşabil. 

   Sentimentul de nevrednicie nu mă poate împiedica să mă rog, mai degraba, îmi serveşte ca o bază de plecare. Dacă nu ne-am simţi nevrednici, de ce am mai apela, din capul locului, la Dumnezeu? Nevrednicia stabileşte regulile de bază, fixând aliniamentul corespunzător dintre fiinţele umane decăzute şi un Dumnezeu perfect. Consider acum că se poate vorbi de o motivaţie pentru rugăciune, nu de un impediment în calea acesteia.

   Un englez din secolul XIV, al cărui nume a rămas necunoscut, e autorul unei cărţi clasice despre comunicarea cu Dumnezeu, lucrarea având titlul The Cloud of Unknowing (Norul necunoscutului). Înainte de a pătrunde norul de necunoscut de deasupra noastra, spunea el, s-ar putea să fie nevoie să ne imaginăm un "nor al uitării" dedesubtul nostru. Să uităm eşecurile trecute, să uităm păcatele care se repetă, să uităm sentimentele de inferioritate şi, în schimb, să ne deschidem mintea spre Dumnezeu, care nu poate umple ceea ce nu a fost încă golit.