Invidia faţă de darurile altora

   INVIDIA FAŢĂ DE DARURILE ALTORA

   Un indiciu că eşti prins în cursa mândriei spirituale este invidia faţă de darurile altora.

   A ţine separate inimile noastre şi invidia este la fel de greu ca a opri doi îndrăgostiţi să se întâlnească. Acesta este păcatul care a vărsat sânge pentru prima dată: invidia lui Cain a dat naştere uciderii lui Abel. 

   Invidia este un afront adus caracterului şi persoanei lui Dumnezeu; când invidiezi, tu pui la îndoială dreptul lui Dumnezeu de a-Şi administra darurile aşa cum crede El că este mai bine. De asemenea, tu dăunezi bunătăţii lui Dumnezeu.Tu te mânii că Dumnezeu vrea să binecuvinteze şi pe alţii. Nu vrei ca Dumnezeu să fie bun? La fel de bine tu ai putea spune că nu vrei ca El să fie Dumnezeu, deoarece El nu încetează să fie bun decât dacă încetează să fie Dumnezeu! Când invidia te provoacă să subminezi darurile altor creştini, tu de fapt Îl subminezi pe Dumnezeu care le-a dăruit.

   Invidia, ca şi mama ei, mândria, este cercetaşul unei oştiri întregi de alte păcate. Acest păcat merge înainte şi pregăteşte scena pentru tot soiul de alte păcate fireşti. Saul, primul împărat al Israelului, a căzut aşa de jos, încât să comploteze uciderea celui care îi salvase împărăţia. Din ziua în care a auzit cântecul femeilor care-l slăveau pe David mai mult decât pe el însuşi, el nu l-a putut uita. Invidia a dat naştere urii, care l-a determinat să comploteze împotriva lui David.

   Mai târziu, ce a făcut invidia în inima lui David, decât că l-a făcut să o poftească pe soţia lui Urie, soldatul lui de încredere şi l-a condus printr-un şir de pofte, minciuni, adulter şi ucidere? Nici unul dintre aceastea nu ar fi fost comise dacă nu ar fi pornit de la acea apucătură care a fost stârnită: INVIDIA. Acesta e un păcat sângeros - pântecele în care se formează puii tuturor păcatelor. Prin urmare, de vreme ce tu nu doreşti să-l primeşti pe diavolul şi întreaga lui oştire, opune-te păcatului MÂNDRIEI!

   Pentru a rezista acestui păcat, tu trebuie să chemi Cerul în ajutor. Noi avem făgăduinţa sigură că temelia harului nostru este mai puternică decât a poftei noastre, dar numai dacă luăm Duhul Sfânt de partea noastră: "Duhul, pe Care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine. Dar, în schimb, ne dă un har şi mai mare". Nu provoca invidia să lupte cu propria-ţi hotărâre, tu nu eşti suficient de puternic şi de deştept pentru a câştiga. Dar Dumnezeu îţi poate da mai mult har decât păcatul tău - mai multă umilinţă decât mândria pe care o ai. Dacă eşti suficient de smerit pentru a cere harul Său, El va fi convins că tu nu eşti atât de mândru încât să invidiezi darurile oferite de El altora.

   Al doilea gen de mândrie spirituală care creşte ca neghina printre grâu şi pe care Satana o foloseste pentru a-l asalta pe creştin este MÂNDRIA HARULUI. Darurile ne echipează să FACEM; harul ne echipează să FIM. Acum ne referim la măsura de har sau atributele evlavioase pe care Dumnezeu le oferă unei persoane. Ştim că tot ce deţinem în această viaţă e supus degradării - tot ce are sau ce face creştinul va fi atacat de acest vierme al mândriei. De cele mai multe ori, mândria e responsabilă pentru petele uşoare ivite în darurile noastre, care sunt supuse pieirii. Ceea ce păstrează puritatea harului nostru nu este natura lui, ci sarea legământului lui Dumnezeu.

   Pe ce căi un sfânt poate deveni mândru de harul ce locuieşte în el?

   În primul rând, SPRIJININDU-SE PE PUTEREA HARULUI SĂU. A te încrede în puterea bunătăţii tale înseamnă mândrie a duhului. În acest mod tu refuzi sărăcia în duh pe care Cristos a lăudat-o de atâtea ori. Noi suntem chemaţi să ne recunoaştem sărăcia spirituală şi să ne bazăm pe El pentru orice nevoi. Un astfel de om era Pavel; lui nu-i era ruşine să mărturisească că Cristos îi purta povara. Ce s-a întâmplat cu Petru când s-a lăudat cu puterea harului său? ("Chiar dacă toţi ar avea prilej de poticnire, eu nu voi avea" - s-a fălit el); el s-a crezut mai puternic în lupta cu diavolul, dar s-a poticnit chiar înainte de a ieşi pe poartă. În bunătatea Sa, Cristos l-a lăsat pe Satan să nimicească darul lui Petru, pentru a-i putea arăta adevărata lui natură şi să-l coboare din înălţimea mândriei sale.

   Roagă-te ca El să se poarte la fel de blând cu tine când te vede că urci scara succeselor tale spirituale.

..........................

   Încrederea arogantă în puterea propriului tău har te va determina să-i judeci pe ceilalţi creştini care se recunosc slabi - şi acesta este cel mai grozav păcat.

   Dumnezeu te avertizează împotriva supraestimării spirituale. Ce-i face pe oameni să fie nemiloşi cu cei săraci? Ei cred că niciodată nu vor ajunge aşa. Ce-i face pe creştini să-i judece aspru pe alţii? Ei se încred prea mult în bunătatea lor, gândind că nu vor cădea niciodată. Când auzea de vreun frate care avea un păcat scandalos, fratele Bernand obişnuia să spună: "El a căzut astăzi; mâine, pot fi eu..." Oh, de am avea toţi un astfel de duh de modestie!