Chemarea la lepădarea sinelui -1-

   Chemarea la lepădarea sinelui

   Capitolul 2, versetele 8; 15 - Nu se pomeneşte aici nimic despre păcatele şi eşecurile ei. Totuşi, acesta este punctul de unde credinciosul trebuie să facă noi paşi pe calea vieţii creştine. Căci defectele încep să se vadă pe măsură ce ni se adânceşte afecţiunea spirituală, iar simpla lor recunoaştere nu duce automat la dezvăluirea paşilor care trebuie făcuţi spre o deplină trăire a vieţii duhovniceşti. Patru lucruri trebuie aduse la cunoştinţa ei acum:

   Primul, este PUTEREA VIEŢII DE ÎNVIERE:

"Aud glasul preaiubitului meu! Iată-l că vine, sărind peste munţi, săltând pe dealuri. Preaiubitul meu seamană cu o căprioară sau cu puiul de cerboaică. Iată-l că este după zidul nostru, se uită pe fereastră, priveşte printre zăbrele."

   În versetul 8, ea este cuprinsă de încântare la auzul vocii Iubitului ei; entuziasmul o umple. Dar, cu toate că întoarcerea Lui îi provoacă atâta plăcere, totuşi, ea nu ia aminte la vorbele Lui şi nici nu-I este supusă cu adevărat.

   Să-L vezi pe Domnul ca pe o căprioară (gazelă) sau ca pe un pui de cerboaică nu poate avea decât un singur înţeles evident, şi anume referirea la titulul inspirat al psalmului 22: "Ca Aijeleth Shahar" sau "aidoma cerboaicei zorilor". Cercetătorii Bibliei sunt toţi de acord că trimiterea este la învierea Domnului Isusu Hristos, în dimineaţa primei zile a săptămânii. Dimineaţa este începutul zilei, iar învierea lui Hristos este începutul vieţii noi. Pentru cel credincios, viaţa şi experienţa duhovnicească încep cu viaţa de înviere. Aici, aşadar, Îl vedem pe Domnul venind iarăşi la ea, în dragostea Lui pentru ea, în toată prospeţimea şi voiciunea acelei vieţi de înviere.

   Versetele 8, 9, converg spre calitatea vie a lui Hristos în acea viaţă. Munţii şi dealurile se referă întotdeauna în Biblie la obstacole şi la greutăţi.

   "El vine sărind peste munţi, săltând peste dealuri"

   Versetul arată că nu exista nimic suficient de înalt sau de înfricoşător pentru a-L opri sau a-I împiedica apropierea de cea iubită de EL. Domnul este Domnul cel înviat. Hristos a înviat. El este biruitor asupra oricărei piedici sau greutăţi. Acestea din urmă sunt lucruri care aparţin trecutului. El este viu la începutul unei zile noi, în care toate împotrivirile sunt puse sub picioarele Lui. El sare peste munţi. Toate piedicile au fost înlăturate.

   Deci, în porţiunea aceasta Domnul arată puterea vieţii de înviere, venind cu repeziciune spre ea, adresându-i-Se într-o maineră dătătoare de viaţă. În experienţa ei descrisă în primul capitol, acestea erau lucruri pe care ea nu le înţelegea. Deşi cunoscuse iuţeala cu care afecţiunea ei pornise în căutarea Domnuui, faptul că El venea "sărind peste munţi, săltând peste dealuri" era greu de înţeles. Domnul doreşte să o înveţe cu privire la toate acestea.

   După ce a fost atât de aproape de Domnul, nu-i este greu să-I cunoască glasul. Dar apare o piedică în calea umblării lor împreună şi anume zidul care se ridică între ei. Zidul o închide pe fată pe dinăuntru, iar pe Domnul Îl lasă afară. Ea nu pare să-şi dea câtuşi de puţin seama că situaţia aceasta este extrem de dăunătoare părtăşiei lor. De aceea, ea îl numeşte ZIDUL NOSTRU nu ZIDUL MEU, dând de înţeles că amândoi luaseră parte la înălţarea lui. În linii mari, ideea zidului, în concepţia ei, ar fi ceva de natură s-o închidă împreună cu Domnul, iar afară să rămână lumea cu tot ce-i aparţine. În acest loc împrejmuit, ea cunoscuse multe zile de bucurie, de veselie cu Preaiubitul ei.

   Tabloul acesta îi înfăţişează pe cei care sunt excesiv de interiorizaţi şi care Îl caută pe Domnul cu statornicie numai înlăuntrul inimilor lor. Fata aceasta putea să uite complet de lumea de afară, de oamenii, fraţii şi surorile ei, chiar şi de îndatoririle zilnice şi, cu siguranţă, de încercările din lume. Ea era în stare să-i închidă pe toţi afară şi să se întoarcă permanent în sinea ei ca să se bucure de Domnul şi să uite de lume. Aşa a putut cunoaşte dulceaţa comuniunii dar prea puţin din puterea de slujire sau din crunta încleştare de pe tărâmul războiului spiritual. Pe vârful muntelui, Petru a vrut să ridice trei colibe şi sa rămână acolo. În ameţeala dulce a experienţei extatice din vârful muntelui, el a uitat de mulţimea păcătoşilor din vale.

   La fel i s-a întâmplat fetei. În împrejmuirea ei, în culmea extazului dragostei, se aflau doar ea şi Domnul, dar în vale era mulţimea apăsată de păcat şi stăpânită de demoni. Cu siguranţă că şi înlăuntrul ei ridicase un cort sau un zid în cuprinsul căruia să-L aibă pe Domnul pentru sine dar era incapabilă să-i elibereze pe păcătoşi de sub robia demonilor şi nici nu avea vreo dorinţă să o facă. Astfel spus, repetata ei întoarcere la căutarea exclusivă a bucuriei personale iscate de prezenţa Domnului a ajuns să clădească un zid, care era numai al ei. În această primejdie se află credinciosul care a învăţat multe despre HRISTOS ÎN MINE.