(43) Ferice de cei săraci în duh

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor! A fi săraci în duh înseamnă să recunoaștem că, dacă vom ajunge vreodată în Împărăția cerurilor, lucrul acesta se va datora în întregime harului lui Dumnezeu și nu meritelor noastre. Nu avem cu ce să ne plătim intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Noi am putea crede că suntem bogați în duh doar atunci când ne comparăm cu propriile noastre standarde sau atunci când ne comparăm cu alții, precum fariseul care s-a dus să se roage la Templu (Luca 18:9-14). Dacă ar fi însă să ne comparăm cu Dumnezeu, atunci sărăcia noastră în duh ar apărea în toată splendoarea ei. Cei săraci în duh, în prezența lui Dumnezeu, vor recunoaște, împreună cu profetul Isaia: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” (Isaia 6:5). La fel ca vameșul care s-a dus să se roage la Templu, cei săraci în duh vor exclama: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13).

Iov avea o părere bună despre el. Chiar Dumnezeu l-a lăudat în fața întregului univers (Iov 1:1 8). Dar bogăția peste măsură de neprihănire pe care și-a atribuit-o Iov l-a determinat să-L ia la rost pe Dumnezeu, pentru toate nenorocirile care i s-au întâmplat. Dumnezeu nu l-a întrerupt și l-a lăsat să-și etaleze propria neprihănire, în toată splendoarea ei. Apoi însă a început să-i vorbească. Pe măsură ce Îl asculta pe Dumnezeu, Iov își dădea seama tot mai mult de sărăcia și de puținul lui. După ce Dumnezeu a terminat de vorbit, Iov a fost pe deplin convins de cine este el, în raport cu Dumnezeu: „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (Iov 42:5-6).

Cei săraci în duh vor striga, împreună cu apostolul Pavel: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Din fericire (și ce mare bucurie poate produce o asemenea veste, astfel încât noi, creștinii, o numim Vestea cea Bună - Evanghelia), Domnul Isus Hristos este dispus să achite prețul intrării în Împărăția cerurilor, pentru toți cei care se smeresc și cred în lucrarea Lui de mântuire (Romani 3:21-23). Bogăția Lui în Duh („Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” - Ioan 3:34) este suficientă pentru toți săracii în duh care își recunosc condiția și care apelează la tronul milei Lui, în oricât de mare număr ar fi aceștia.