(27) Disciplina călăuzirii: Despărțiți de Mine nu puteți face nimic!

În anul 2004 aveam 19 ani și tocmai terminasem liceul. Urma examenul de bacalaureat. În acea vreme se primeau note și la probele orale (limba română și o limbă străină). Înainte de examenul la limba și literatura română, proba orală, eram foarte relaxat și încrezător. Nu îmi imaginam că aș putea obține o altă notă decât cea maximă, având în vedere că mă pricepeam destul de bine la această disciplină. Totuși, în seara dinaintea examenului, mă plimbam prin bibliotecă. La un moment dat, am văzut pe unul dintre rafturi o carte de comentarii și teorie literară, scrisă de Mariana Badea. Era una dintre acele cărți pe care le achiziționasem în perioada liceului dar nu le citisem. Am deschis la întâmplare cartea, la o anumită pagină, și am început să citesc despre anumite elemente de teorie literară. Nu auzisem în viața mea despre acei termeni. După ce am terminat de citit acel capitol, am închis cartea și am pus-o la loc pe raft.

În dimineața următoare, m-am deplasat la o anumită școală din Cluj-Napoca pentru a susține examenul de bacalaureat. Acolo erau mai multe comisii de evaluatori. Eu și câțiva prieteni de-ai mei am fost repartizați la una dintre cele mai exigente comisii, compusă din două profesoare care aveau în jur de 60 de ani. Mulți elevi au primit note între 6 și 8, deci note destul de mici având în vedere că era vorba despre proba orală. Mi-a venit rândul să fiu examinat. Am extras un bilet pe care l-am arătat comisiei (erau mai multe variante de subiecte, nu era același subiect pentru toți candidații). Biletul avea două cerințe: anumite întrebări pe baza unui text dat și explicarea unor noțiuni de teorie literară. Una dintre doamnele profesoare a spus să încep cu al doilea subiect, pentru că este curioasă dacă știu să spun ceva. Când am terminat de citit cerința celui de-al doilea subiect m-am blocat. Erau tocmai acele elemente de teorie literară pe care le văzusem cu o seară în urmă. Am avut câteva momente de tăcere, pentru că nu puteam să cred că este adevărat ceea ce se petrece. Văzând că nu spun nimic, comisia m-a întrebat dacă am idee la ce se referă acel subiect. Atunci am început să explic totul, așa cum am citit în seara precedentă. După nici trei minute, una dintre profesoare a exclamat: „Incredibil, uite că știe!”. Nu m-au mai lăsat să vorbesc, nu le-a mai interesat primul subiect și mi-au dat nota maximă. Nu le-a venit să creadă că știam să răspund. Dar în mintea mea răsunau alte cuvinte, pe care mi le-a reamintit Duhul Sfânt: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15:5). Deseori, noi avem impresia că suntem capabili să facem multe lucruri, că suntem suficient de inteligenți și că ne descurcăm pe cont propriu. Însă Duhul Sfânt mi-a dat o lecție memorabilă. M-a călăuzit cu o zi înainte să găsesc răspunsul în mod aleatoriu. Și apoi m-a învățat să mă încred mereu în Isus Hristos, indiferent de situațiile prin care trec în viață.