Unul dintre cele mai misterioase pasaje ale Bibliei (Geneza 9:20-27) îl prezintă pe Noe într-o ipostază extrem de rușinoasă. Blestemat de bunicul său (care a aflat ce-i făcuse Ham), aparent fără să fie protagonist al scenei din Geneza, Canaan are un destin tragic: va deveni robul robilor fraților lui. La câteva sute de ani distanță, Dumnezeu le-a poruncit evreilor să îi nimicească cu desăvârșire pe urmașii lui Canaan (Deuteronom 20:16-18). Dacă pasajul s-ar fi terminat cu o mustrare părintească pentru Ham, nu era necesară o investigație mai adâncă a evenimentelor întâmplate. Însă Noe a rostit unul dintre cele mai puternice blesteme din istoria omenirii, cu efecte drastice pe termen mediu și lung. Deoarece acest subiect are un grad înalt de dificultate, menționez că acest articol reprezintă strict poziția mea (cât am reușit să înțeleg) și sunt conștient că doar Dumnezeu cunoaște întregul adevăr.
Viziunea tradițională, îmbrățișată de un mare număr de cercetători respectabili, este că nu s-a întâmplat nimic altceva decât ceea ce se poate observa, la o primă citire a textului. Noe s-a îmbătat și s-a dezbrăcat în cortul său. Ham a văzut goliciunea tatălui său și le-a spus despre asta celorlalți doi frați. Sem și Iafet au acoperit goliciunea tatălui lor, fără s-o privească. După ce s-a trezit din amețeala vinului, Noe a aflat ce i-a făcut Ham (cel mai probabil, era cel mai tânăr dintre frați). Patriarhul l-a blestemat pe Canaan (fiul cel mai tânăr al lui Ham) și i-a binecuvântat pe Sem și pe Iafet. Canaan urma să fie robul lui Iafet și al lui Sem. Această interpretare nu poate explica deloc satisfăcător blestemul aruncat asupra lui Canaan. Unii cercetători spun că și Canaan a făcut ceva rău când Noe s-a îmbătat și de aceea a fost blestemat. Efrem Sirianul consideră că Canaan l-a informat pe Ham despre starea în care se găsea Noe. [1] Dar această opinie nu are acoperire în textul biblic. Alții susțin că Noe nu putea să îl blesteme pe Ham, deoarece Dumnezeu îi binecuvântase anterior toată familia (Geneza 9:1). În aceste condiții, Dumnezeu, în mila Lui, i-a permis lui Noe să blesteme doar o mică parte din descendenții lui Ham și nu pe toți urmașii lui. Deoarece Ham a păcătuit din postura de mezin, Noe l-a blestemat pe cel mai mic dintre fiii lui Ham. [2] Nici această opinie nu are susținere biblică. Dumnezeu nu aruncă blesteme pe anumiți oameni, în mod arbitrar, doar pentru că adevărații vinovați nu pot fi pedepsiți (Deuteronom 30:19-20; Deuteronom 24:16; Ezechiel 18:20).
Talmudul Babilonian înregistrează diferențele de interpretare a doi rabini foarte respectați de iudei (Rabbi Abba Arika (c. 175-c. 247) și Rabbi Samuel of Nehardea (c. 165-c. 257)). [3] Rabbi Abba Arika susține că Ham l-a castrat pe Noe, împiedicându-l să aibă un al patrulea fiu. Prin urmare, Noe l-a blestemat pe cel de-al patrulea fiu al lui Ham, Canaan. Însă Rabbi Samuel of Nehardea crede că Ham a comis incest homosexual cu tatăl său, că l-a abuzat sexual în timp ce era beat. Cu tot respectul pentru acești lideri spirituali iudei, interpretările lor nu au acoperire în literatura biblică. Interpretarea care susține ideea castrării se regăsește doar în mitologia păgână. Un fiu care dorea să uzurpe autoritatea tatălui putea să îl castreze. [4] Dar ideea unui presupus act homosexual al lui Ham este îmbrățișată de un surprinzător de mare număr de cercetători ai Bibliei, deși pasajul din Geneza nu susține așa ceva. În pasajele din Pentateuh care condamnă relațiile homosexuale (Levitic 18:22; Levitic 20:13) se utilizează alt termen (verb) decât în Geneza 9:22. În cele din urmă, niciuna din aceste interpretări nu explică în mod satisfăcător blestemul aruncat asupra lui Canaan.
Interpretarea cea mai apropiată de adevăr este incestul pe care l-a comis Ham cu mama sa (soția lui Noe). În urma acestui act scandalos s-a născut Canaan, pe care Noe l-a blestemat, denunțând legătura nefirească și păcătoasă între un fiu și mama lui. Există numeroase dovezi care favorizează această interpretare, dacă ne uităm mai adânc la pasajul biblic din Geneza, la tehnicile de redactare din această carte și la întreg Pentateuhul.
În cartea Geneza se folosește frecvent procedeul recapitulării, des întâlnit în Antichitate, în literatura semitică, așa cum confirmă și cercetătorul Vechiului Testament, Gleason Archer. [5] Astfel, un subiect poate fi redat pe scurt și apoi reluat în detaliu în pasajele următoare. În aceste condiții, nu toate pasajele din cartea Geneza pot fi citite în ordine cronologică. De exemplu, Moise ne prezintă un rezumat al actului de creație a lui Dumnezeu, în Geneza 1:1-2:3, iar apoi oferă mai multe detalii despre acest lucru, în Geneza 2:5-25. Într-adevăr, primul capitol al Genezei ne prezintă istoria creației lumii în ordine cronologică. Însă al doilea capitol nu ține cont de cronologie, ci descrie în detaliu doar anumite secvențe ale creației. Tot astfel, în Geneza 9 este folosit același procedeu al recapitulării. În versetele 19-20 ni se spune care sunt cei trei fii ai lui Noe. La această informație se adaugă o remarcă foarte interesantă. În aceeași propoziție apare un alt nume, Canaan, despre care aflăm că este fiul lui Ham, deci nepotul lui Noe. Următoarele versete (21-24) ne vorbesc despre cum a devenit Canaan fiul lui Ham. În cel de-al treilea set de versete (25-27), este prezentat blestemul lui Noe asupra lui Canaan și binecuvântările adresate lui Sem și Iafet. Având în vedere acest procedeu al recapitulării, nu e necesar ca fiul lui Ham, Canaan, să fi existat când Ham a păcătuit față de Noe. De asemenea, nu înseamnă că Noe l-a blestemat pe Canaan imediat după ce a aflat de fapta lui Ham. De exemplu, în Geneza 5:32 ni se spune că Noe era în vârstă de 500 de ani și că i-a născut pe Sem, Ham și Iafet. Cu siguranță, aceștia nu erau tripleți. Dar textul vrea să ne spună că acești fii i s-au născut lui Noe începând cu vârsta de 500 de ani. Într-adevăr, uneori același pasaj biblic, chiar și unul foarte scurt, poate aborda mai multe subiecte și poate cuprinde perioade mari de timp. În Zaharia 9:9 ne sunt oferite detalii despre prima venire a lui Isus Hristos, iar în versetul următor profetul ne vorbește despre a doua venire a lui Isus Hristos. Între cele două evenimente este o distanță mare în timp, pe care noi o numim perioada bisericii.
Când se prezintă o genealogie în Biblie, nu se adaugă în aceeași propoziție bărbați care nu sunt frați. Dar în Geneza 9:19 Ham este identificat întâi ca fiu și apoi ca tată. Chiar dacă și ceilalți copii ai lui Noe aveau fii, aceștia nu au fost prezentați împreună cu Canaan. Autorul menționează faptul că Ham este tatăl lui Canaan în două rânduri când nu era nevoie, pentru că vrea să ne sugereze cum a devenit Ham tatăl lui Canaan. Apoi, prezența lui Canaan în aceeași listă cu fiii lui Noe ne arată că, de fapt, el este frate cu doi dintre ei: Sem și Iafet. Astfel, în Geneza 9:19 sunt prezentați patru frați, dar cu doi tați diferiți. Blestemul pe care i-l adresează Noe lui Canaan susține această idee. Inițial, Noe ne spune că acest fiul al lui Ham, Canaan, va fi robul robilor fraților lui (Geneza 9:26). Apoi Noe ne arată explicit robul cui trebuie să fie Canaan, robul lui Sem și al lui Iafet (Geneza 9:27). Aceștia sunt cei doi frați ai lui Canaan, despre care ne-a vorbit Noe în versetul anterior. Patriarhul Noe a decretat ca băiatul pe care soția sa l-a născut în mod incestuos să fie robul celorlalți doi fii pe care i-a născut în mod legitim, după modelul lăsat de Dumnezeu. Într-adevăr, istoria ne confirmă că urmașii lui Canaan au fost robii semiților și ai iafetiților. Urmașii canaaniților care au mai rămas în viață după intrarea lui Israel în Canaan au devenit robii israeliților, care sunt semiți (Iosua 9:23; 1 Împărați 9:20-21). Pe de altă parte, urmașii lui Canaan au fost și robii iafetiților. Fenicienii aveau capitala la Cartagina și se închinau zeului Baal, precum alți descendenți ai lui Canaan. Aceștia au devenit supușii perșilor, ai grecilor și ai romanilor (toate aceste națiuni se trag din Iafet). Cel mai cunoscut conducător al fenicienilor a fost generalul Hannibal (247-183 î. Hr). Acesta a obținut câteva victorii importante împotriva Romei, dar a fost învins în cele din urmă în bătălia de la Zama (202 î. Hr) de către generalul roman Scipio Africanus (236-183 î. Hr). Ca și ceilalți urmași ai lui Canaan, cartaginezii își sacrificau copiii zeilor. [6] În cele din urmă, Cartagina a fost rasă de pe suprafața pământului și supraviețuitorii au fost vânduți ca sclavi, după bătălia de la Cartagina (146 î. Hr) câștigată de romani. În altă ordine de idei, urmașii canaaniților nu au fost robii celorlalți frați vitregi după tată ai lui Canaan (Cuș, Mițraim și Put). Deci Geneza 9:26 se referă la Sem și la Iafet - frații ai căror rob va fi Canaan.
Expresia „a văzut goliciunea”, din Geneza 9:22, este folosită și în Levitic 20:17, unde se face referire la pedeapsa pentru relații sexuale între un frate și sora lui. Astfel, sintagma utilizată de Moise în Geneza 9:22 are conotații sexuale. Mai mult, în Pentateuh „goliciunea unui bărbat” este definită ca fiind goliciunea nevestei lui (Levitic 18:8,14, 16). Totodată, un bărbat poate vedea goliciunea altui bărbat dacă întreține relații intime cu soția lui (Levitic 20:11,20). Prin urmare, când textul afirmă că Ham a văzut goliciunea tatălui său, putem înțelege că Ham a întreținut relații intime cu soția tatălui său, adică cu mama sa. În spatele acestui gest ar fi putut sta nu doar dorința sexuală, dar și încercarea de a uzurpa autoritatea lui Noe ca patriarh al familiei și al întregii omeniri. Apoi, întâmplarea are loc pe fondul consumului de alcool și al beției lui Noe (posibil și a soției sale). Biblia însă asociază relațiile amoroase cu consumul de vin și cu beția (Cântarea Cântărilor 5:1). În plus, tot autorul Genezei mai relatează o întâmplare în care beția este asociată cu relații sexuale nefirești, fiind vorba tot despre un incest, dar între tată și fiicele lui (Geneza 19:30-38).
Având în vedere aceste detalii, ne este mai ușor să citim pasajul din Geneza 9:21-23. Noe s-a îmbătat și s-a dezbrăcat în cortul lui, dorind să aibă relații intime cu soția sa. Cel mai probabil, din cauza beției, a fost incapabil să facă asta. Ham a surprins scena și a întreținut relații intime cu mama sa, profitând de faptul că Noe era beat. Nici nu mai contează dacă soția lui Noe era în stare de ebrietate, dacă a fost forțată de Ham să întrețină relații intime cu el sau dacă a acceptat de bunăvoie asta. După acest lucru, Ham și-a informat frații de ceea ce a făcut. Sem și Iafet, purtându-i un respect profund lui Noe, au reușit să îi acopere goliciunea fără s-o vadă. În urma acestui eveniment, patriarhul Noe a rostit un blestem împotriva băiatului rezultat din uniunea ilicită dintre mamă și fiu. Tot astfel, Noe i-a binecuvântat pe Sem și pe Iafet, luând în considerare atitudinea lor pioasă.
La fel cum unele dosare sunt secretizate pentru o perioadă de timp, consider că Duhul Sfânt a secretizat tragedia din familia lui Noe. Din respect pentru reputația celui de-al doilea strămoș al omenirii, autorul a prezentat foarte succint întâmplarea. Ar mai putea exista un motiv pentru care textul nu este atât de explicit. Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraților stă în cercetarea lor (Proverbe 25:2).
Unii oameni afirmă că Dumnezeu Vechiului Testament este un monstru, pentru că a ordonat genocidul împotriva urmașilor lui Canaan (Deuteronom 7:1-5). Aceștia emit verdicte luând în calcul doar a doua parte a poveștii. Dumnezeu, Creatorul universului și a ființelor vii, le-a poruncit oamenilor să se înmulțească și să populeze întreg pământul (Geneza 1:28). Dumnezeu le-a lăsat și modalitatea să facă asta, prin relații intime între un bărbat și o femeie, în cadrul familiei. Însă după căderea în păcat, oamenii au pervertit această lege divină în toate modurile posibile: uniune ilicită între îngerii căzuți și fetele oamenilor (Geneza 6:1-4), incest tată-fiice (Geneza 19:30-38), incest mamă-fiu (Geneza 9:21-27) și relații homosexuale (Geneza 19:1-10). Pus în fața acestor urâciuni, Dumnezeu a acționat drastic doar în cazul îngerilor căzuți, deoarece era pusă în pericol linia mesianică - venirea pe lume a Mântuitorului. El i-a legat în lanțuri, până la judecata finală, pe îngerii care au păcătuit astfel (Iuda 1:6-7). Pentru că răutatea și stricăciunea oamenilor erau la culme, pe fondul invaziei demonice din vremea lui Noe, Dumnezeu a distrus întreaga omenire, salvând o singură familie care nu a fost contaminată de aceste maladii (după 120 de ani de îndelungă răbdare, când locuitorii pământului au avut timp să se pocăiască - Geneza 6:3 și 1 Petru 3:20). Și în cazul celorlalte păcate sexuale, Dumnezeu a acționat cu îndelungă răbdare. Locuitorii Sodomei și Gomorei erau deosebit de malefici, practicând frecvent violența și violul homosexual. Dumnezeu i-a nimicit după o perioadă îndelungată în care au avut timp să se reformeze. Când s-a coborât în mijlocul lor, nu a găsit nici măcar 10 oameni care să nu fie contaminați de aceste stricăciuni (Geneza 18:32). Apoi, majoritatea națiunilor față de care Dumnezeu a emis verdicte dure: amoniți, moabiți și, în special canaaniți, s-au născut din acțiuni sexuale scârboase și ilicite (incest). Cu toate acestea, Dumnezeu nu i-a omorât imediat pe Canaan și nici pe Amon sau pe Moab, progeniturile care au apărut în urma relațiilor sexuale nenaturale dintre părinți și copii. Îndurarea Lui față de canaaniți a durat peste patru sute de ani (Geneza 15:13-16). În loc să se reformeze, canaaniții au devenit tot mai răi, săvârșind urâciuni din ce în ce mai odioase. Printre atrocitățile pe care aceste popoare le practicau se numără incestul, cruzimea, idolatria și chiar sacrificiul copiilor prin ardere. Distrugerea întregii națiuni a devenit necesară în cazul acestor popoare, deoarece structura lor națională era în totalitate stricată. Nu mai exista vreo speranță de reformare pentru ei. În plus, aceștia puteau să afecteze și mentalitatea popoarelor vecine. Nu știu ce am fi făcut noi cu Moab, cu Amon și cu Canaan, dacă eram în locul lui Dumnezeu și dacă vedeam urâciunile sexuale în urma cărora au apărut acești indivizi. Însă Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, este Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri (2 Corinteni 1:3). Chiar și în această situație, El a arătat milă față de anumite persoane, chiar dacă făceau parte din astfel de națiuni păgâne. Rut și Rahav L-au recunoscut pe El ca Dumnezeu (Iosua 2:9-11; Rut 1:15-16). Dumnezeu le-a arătat har și le-a integrat în națiunea Israel, uitând trecutul lor. Astfel, linia mesianică a lui Isus Hristos conține o moabită (Rut) și o canaanită (Rahav).
Bibliografie:
[1] Rose, Genesis, Creation and Early Man.
[2] Kidner, D. , Genesis, p. 104,1967
[3] Sanhedrin 70a, Soncino translation, 1952-1961
[4] Graves and Patai, Hebrew Myths, p. 122.
[5] Gleason Archer, A Survey of Old Testament Introduction, 1964, p. 118
[6] Plutarh, Moralia (Customs/Mores) 2:171C