(17) Cultul sfinților

Cultul sfinților și al Mariei sunt reminiscențe ale tradițiilor păgâne, care au fost introduse în biserică în secolul al patrulea. În primele trei secole, nu s-a practicat cinstirea sfinților (apostoli, martiri), a îngerilor sau a fecioarei Maria. Creștinii nu s-au închinat la icoanele sau la moaștele acestora. Abia în secolul al optulea, după multe controverse (în acea vreme, mișcarea iconoclastă a reușit, pentru scurt timp, să reformeze biserica și să o curețe de toate aceste tradiții aduse din păgânism), s-au legalizat aceste practici. La acel sinod au fost anatemizați toți cei care s-au opus acestor tradiții.

Sfinții nu reprezintă o categorie elitistă din biserică. Această idee nu are fundament biblic. De fapt, toți credincioșii adevărați sunt sfinți. În Vechiul Testament, ni se spune că Dumnezeu i-a cerut poporului Israel să se sfințească (Levitic 19:2; Levitic 20:7,26). Deci toți membrii poporului trebuiau să fie sfinți înaintea lui Dumnezeu, nu doar liderii lor sau preoții. Și împăratul David înțelegea că sfinții formează totalitatea oamenilor evlavioși din Israel (Psalmul 16:3, Psalmul 34:9). În Noul Testament, ni se explică mai detaliat această învățătură. Toți credincioșii sunt considerați drept neprihăniți de către Dumnezeu Tatăl, în baza lucrării de iertare și curățire pe care Hristos a făcut-o în viața lor (Romani 3:21-24). Pe de altă parte, toți credincioșii sunt chemați să se sfințească (1Petru 1:15-16, Romani 1:7,1Tesaloniceni 4:7). Aceste două valențe ale lucrării de sfințire sunt prezentate împreună în salutul pe care apostolul Pavel îl transmite bisericii din Corint: „către cei ce au fost sfințiți în Hristos Isus, chemați să fie sfinți” (1 Corinteni 1:2). Nici apostolii nu folosesc termenul „sfânt”, când vorbesc despre persoana lor sau despre o altă persoană specifică. Ei utilizează acest apelativ doar când definesc totalitatea fraților de credință dintr-o anumită biserică sau comunitate (Filipeni 4:21-22, Evrei 3:1, Filipeni 1:1,2 Corinteni 1:1). Însă când vorbesc despre ei înșiși, aceștia folosesc formule de adresare precum „frați” sau „robi al lui Isus Hristos”. Uneori, ei specifică slujba la care i-a chemat Hristos, alteori folosesc direct numele lor, fără alte apelative (Filipeni 1:1, Romani 1:1, Iacov 1:1,1 Petru 1:1,2 Petru 1:1,1 Corinteni 1:1,2 Corinteni 1:1, Galateni 1:18-19,1 Tesaloniceni 1:1, Tit 1:1, Filimon 1:1, Efeseni 1:1, Coloseni 1:1,2 Ioan 1:1,3 Ioan 1:1).

Sfinții nu ar trebui onorați. Cei ce susțin acest lucru argumentează prin faptul că, cinstindu-i pe sfinți, noi Îl onorăm pe Dumnezeu. Însă această învățătură nu are suport biblic. Pavel și Barnaba au refuzat orice onoruri care ar fi putut să lezeze Ființa lui Dumnezeu. Aceștia i-au împiedicat pe cei din Listra să le aducă jertfă și să le dea cununi. Ei știau că doar Isus Hristos merită închinare, pentru că El este Împăratul împăraților (Faptele Apostolilor 14:8-18). Când Pavel a vindecat bolnavi în ostrovul Malta, tuturor celor care au acostat cu corabia acolo li s-a acordat mare cinste. Ei au fost aprovizionați cu lucrurile necesare pentru drumul spre Roma. Cinstea nu poate fi înțeleasă altfel, decât prin respectul și atitudinea mulțumitoare de care au dat dovadă cei din Malta față de toți străinii care au petrecut trei luni acolo (Faptele Apostolilor 28:7-10).

O altă idee nocivă este aceea că sfinții se pot ruga pentru oamenii vii și morți, că pot intermedia relația dintre oameni și Dumnezeu, că pot interveni pe lângă Dumnezeu, pentru ca cererile oamenilor de pe pământ să fie ascultate. Nu găsim asemenea învățături în Biblie. Sunt pervertite înțelesurile textelor biblice din 1 Timotei 2:1-4 și Iacov 5:13-16. Apostolul Pavel se referă la cei vii, atunci când ne îndeamnă să facem rugăciuni și mijlociri pentru toți oamenii. El nu vorbește, în acel context, despre cei morți și nici nu îi îndeamnă pe cei morți să facă vreo mijlocire sau vreo rugăciune. Tot astfel, când afirmă că rugăciunea celui neprihănit are mare putere, Iacov se referă tot la rugăciunea oamenilor de pe pământ. El îi îndeamnă pe credincioși să se roage unii pentru alții și să-și mărturisească unii altora păcatele. Dacă există bolnavi, aceștia le pot cere prezbiterilor bisericii să se roage pentru ei și să le facă ungerea cu untdelemn. Deci Iacov nu-i trimite pe cei bolnavi să pupe icoane sau să sărute moaște. Nici să se închine la cei morți. Multe biserici au pervertit această practică și au ajuns să târască comunități întregi de oameni în păcatul idolatriei. Poporul român are un proverb care ilustrează foarte bine starea religioasă a națiunii noastre: „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”. Proverbul face aluzie la cât de greu poți ajunge la o persoană cu o funcție importantă, atunci când subalternii îți pun tot felul de piedici. Dar aluzia este foarte adevărată și în sfera spirituală. De multe ori, oamenii nu ajung la Isus Hristos, căci tradițiile bisericești, sfinții și fecioara Maria constituie o barieră foarte greu de trecut.