(16) O cultură a lipsei atașamentelor

După cel de-al doilea război mondial, în multe țări industrializate, copiii își petrec o mare parte din zi unul în compania altuia, uneori începând chiar cu vârsta de șase luni sau un an. Aceștia își petrec mai puțin timp formând legături afective cu părinții sau cu alți adulți. Pe măsură ce cresc, acest tipar se accentuează. Există numeroși factori care cauzează această tendință.

Societatea modernă a pus presiune economică asupra ambilor părinți să lucreze în afara gospodăriei încă de când copiii sunt foarte mici, fără să ia prea multe măsuri pentru satisfacerea nevoilor emoționale ale copiilor. În instituțiile care furnizează îngrijire și educație pentru copii nu există o conștiință colectivă cu privire la importanța relațiilor de atașament. Deși multe cadre didactice înțeleg la modul intuitiv nevoia de a forma o conexiune cu copiii, sistemul existent nu îi sprijină foarte mult. Pentru că îngrijirea copiilor este subapreciată în societatea noastră, grădinițele nu sunt finanțate suficient. Deși multe dintre aceste instituții sunt conduse în mod corespunzător și au un personal dedicat, educatorii sunt destul de prost plătiți și au în grija lor până la douăzeci de copii. În aceste condiții, este extrem de dificil ca unul sau doi adulți să realizeze o conexiune profundă cu atât de mulți copii, în același timp. Într-adevăr, societatea curentă nu apreciază importanța conexiunii copiilor cu adulții. În acest context, copiii nu au altă variantă decât să formeze relații de atașament unii față de alții. În altă ordine de idei, nu există obiceiuri culturale în societatea noastră care să-i determine pe educatori să formeze relații cu părinții și să dezvolte astfel relații de atașament cu copiii acestora. În trecut, educatorii și profesorii vizitau periodic locuințele elevilor pe care îi aveau în grijă, pentru a crea relații de atașament cu familiile acestora. Pe de altă parte, ajunși la școală, copiii sunt repartizați în clase numeroase, care pot fi foarte greu gestionate de către un singur învățător sau profesor. De cele mai multe ori, cadrele didactice sunt lăsate să își folosească intuiția sau lipsa de intuiție, în procesul de construire a relațiilor de atașament cu elevii. Programa școlară îi învață pe profesori despre conținutul diferitelor materii, dar nu și despre importanța relațiilor de atașament care facilitează procesul de învățare a elevilor. În consecință, foarte puțini profesori reprezintă surse de inspirație pentru tineri și nu multe cadre didactice pot trezi în mințile școlarilor interesul pentru diverse materii.

Mulți copii nu mai beneficiază de avantajele relaționării apropiate cu familia extinsă și cu generațiile mai vârstnice (bunici, unchi, mătuși). În trecut, mai multe generații trăiau în aceeași comunitate, la sat. În acest fel, copiii erau mai conectați cu o parte dintre adulții care făceau parte din acele comunități, de dimensiuni medii. În zilele noastre, mulți dintre noi nu mai trăim în sate și nu mai relaționăm atât de mult cu vecinii noștri. În plus, activitățile petrecute cu toată familia sunt tot mai rare (mesele în familie, discuțiile, ieșirile, jocurile). Secularizarea societății nu înseamnă doar pierderea credinței în Dumnezeu și dezastrul unei veșnicii fără El. Se poate pierde încă un mecanism care promovează legăturile de atașament între adulți și copii, pe care îl facilitează biserica. Într-un context bisericesc, copiii interacționează cu adulții în cadrul diverselor activități pe care le desfășoară biserica (lecții biblice, întâlniri cu adolescenții și tinerii, coruri și ansambluri muzicale, întâlniri de rugăciune unde participă atât adulți cât și tineri, diverse acte de caritate sau activități culturale, sociale).

Familia este structura de bază a societății. În ultima vreme, rata divorțurilor a crescut foarte mult, favorizând apariția atașamentelor concurente și a vidurilor de atașament. Mulți copii preferă ca părinții lor să rămână un cuplu, deoarece pot să dezvolte relații de atașament cu ambii părinți simultan. Dacă părinții divorțează, copiii nu pot fi la fel de apropiați de amândoi în același timp, cel puțin din punct de vedere fizic. Unii dintre copiii care au dezvoltat legături puternice de atașament cu ambii părinți pot să rămână apropiați de aceștia și să-i iubească pe amândoi, chiar și în cazul unui divorț. Dar cei mai mulți copii, chiar și dintre cei mai mari, nu reușesc să facă acest lucru. Întrucât relația dintre cei doi părinți s-a deteriorat, copiilor le este dificil să rămână la fel de apropiați de amândoi. Prin urmare, pentru a fi apropiați de un părinte, copiii se vor separa de celălalt părinte, atât fizic cât și psihic. Situația se poate complica mai mult dacă apar parteneri noi. Copiii îi vor accepta cu greu pe părinții vitregi, pentru a menține apropierea de părinții biologici. În aceste situații, părinții biologici și cei vitregi trebuie să colaboreze împreună și să dezvolte relații de atașament cu cei mici care să nu concureze unele cu altele, ci să fie complementare. Pe de altă parte, conflictele conjugale pot apărea cu mult timp înaintea divorțului, favorizând apariția vidurilor de atașament. În această perioadă dificilă și plină de stres, adulții pot fi preocupați mai mult de problemele emoționale dintre ei. Dacă nu alocă timp pentru copii, vidul de atașament poate fi umplut de relațiile cu anturajul. Nu în ultimul rând, mai multe studii [1] efectuate pe copii cu părinți divorțați (doi cercetători au analizat 92 de studii la care au participat 13000 de copii) arată că aceștia sunt mai predispuși să prezinte probleme de comportament, să fie agresivi sau să cauzeze probleme școlare. Traumele pe care le suferă copiii în cazul unui divorț sunt mai ales la nivel emoțional și sunt generate de problemele de atașament despre care am vorbit.

Stresul cotidian, problemele economice și volumul mare de muncă a părinților pot cauza viduri de atașament, chiar și în familiile unde nu există încă divorțuri. Într-un asemenea context, părinții pot forma cu dificultate legături de atașament puternice cu copiii, deoarece dispun de foarte puțin timp și energie pentru a face acest lucru. Orele suplimentare, joburile multiple sau cele care implică un înalt grad de responsabilitate și stres pot afecta foarte mult relațiile din familie, atât între soți cât și între părinți și copii.

Revoluția tehnologică (apariția TV-ului, a internetului și a telefoanelor mobile) a afectat puternic relațiile dintre adulți și copii. În trecut erau populare plimbările în natură sau jocurile între adulți și copii. În zilele noastre însă, copiii și adulții pot să interacționeze singuri cu dispozitivele digitale, pentru a urmări independent diverse emisiuni, filme, muzică sau politică. Inclusiv jocurile pe calculator pot fi practicate solitar, deoarece inteligența artificială poate crea mai mulți jucători digitali care se implică în jocurile unde este nevoie de mai mulți jucători. Sau se pot conecta la rețea mai multe persoane. Astfel, în loc să petreacă timp unii cu alții, atât adulții cât și copiii petrec mult timp împreună cu dispozitivele digitale. Într-un asemenea context, nu este de mirare că relațiile de atașament între copii și adulți sunt foarte afectate.

Cele mai multe atașamente față de anturaj nu apar în mod natural, dar pot fi favorizate de mai mulți factori externi, așa cum am arătat în acest articol. Însă pentru a avea o societate sănătoasă, trebuie să existe relații puternice de atașament între părinți și copii. În asemenea situații, interacțiunile cu familia extinsă (bunici, unchi, mătuși), cu prietenii de familie sau cu alți copii de vârsta lor nu vor perturba legătura afectivă dintre părinți și copii. Relațiile cu anturajul sunt cele mai sigure atunci când derivă din relațiile cu părinții (copiii își aleg prieteni ai căror familii promovează valori similare cu familiile lor). Deseori însă, cele mai multe relații cu anturajul nu se nasc ca urmare a legăturii afective cu părinții, ci tocmai din cauza ruperii acestei legături.

Bibliografie:

[1] Parental Divorce and the Wellbeing of Children: A Meta-analysis, Psychological Bulletin, Nr. 110,1991, pp. 26-46