(11) Vremea lui Noe (perspectivă profetică)

În vremea lui Noe, răutatea oamenilor a devenit atât de mare, încât Dumnezeu a fost nevoit să distrugă umanitatea (Geneza 6:5-7). Dumnezeu a salvat doar familia lui Noe, căci acesta era un om neprihănit înaintea lui Dumnezeu între cei din vremea lui (Geneza 7:1). Însă Dumnezeu a făcut un legământ cu familia lui Noe și a promis că nu va mai distruge pământul prin potop. Curcubeul este semnul profetic al legământului veșnic făcut de Dumnezeu cu oamenii (Geneza 9:8-17), care dăinuie și în zilele noastre.

Noe le-a vorbit oamenilor despre pocăință până când corabia a fost terminată. Însă aceștia L-au respins pe Dumnezeu și nici nu au crezut că va exista un potop prin care vor fi pedepsiți pentru păcatele lor. Dar, la un moment dat, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a luat sfârșit (1 Petru 3:20). Noe și familia lui au intrat în corabie, iar Dumnezeu a închis ușa după ei (Geneza 7:13-16). Din nefericire, oamenii din generația lui Noe au refuzat mijlocul de salvare pus la dispoziție de Dumnezeu (corabia). Însă și după potop omenirea a început să se îndepărteze de Dumnezeu. La împlinirea vremii, a coborât pe pământ Isus Hristos, care a venit în lume să îi caute pe cei pierduți (Matei 18:11). Noe și familia lui au trebuit să intre pe ușă în corabie ca să fie salvați. Dar Mântuitorul nostru este ca o Corabie Divină prin care oamenii pot dobândi viață veșnică în cer. Toți cei care își predau viața lui Isus Hristos scapă de judecata viitoare a omenirii (2 Petru 3:7). Așadar, și noi trebuie să trecem printr-o „uşă” pentru a fi mântuiţi, ca să nu rămânem veşnic despărțiți de Dumnezeu. De fapt, Isus Hristos a spus: „Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit” (Ioan 10:9a).

La fel cum curcubeul este simbolul legământului lui Dumnezeu cu Noe și cu urmașii lui, măreața cruce a lui Hristos este simbolul iertării pe care ne-o oferă Dumnezeu. În baza credinței în jertfa lui Hristos, în baza lucrării Lui de la Calvar, noi avem acces în prezența lui Dumnezeu pentru veșnicie. Arca lui Noe și curcubeul pot doar temporar să îi ferească pe oameni de pedeapsa lui Dumnezeu. Curcubeul, prin faptul că previne un nou potop, nu poate să-i pună pe oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, nu are putere să ierte păcatele omenirii, nu poate dărâma zidul de despărțire dintre om și Dumnezeu. Dar Hristos și lucrarea Lui de la Calvar oferă asemenea garanții.

Biblia ne spune că vremurile din urmă se vor asemăna foarte mult cu zilele lui Noe (Matei 24:37-39; Luca 17:26-27). Conform Geneza 6:3, Dumnezeu le-a oferit oamenilor o perioadă de har de 120 de ani. În acest pasaj, Biblia nu se referă la faptul că Dumnezeu a limitat durata de viață a oamenilor la 120 de ani. Și după potop, dar și în zilele noastre au existat oameni care au depășit vârsta de 120 de ani. Mai degrabă, Dumnezeu le-a dat un ultimatum oamenilor, la fel cum s-a întâmplat cu cei din cetatea Ninive (Iona 3:4). [1] Rămâne de văzut cât va mai dura îndelunga răbdare a lui Dumnezeu în vremurile din urmă.

Enoh, cel care a umblat cu Dumnezeu, i-a dat fiului său Metusala un nume profetic (când moare el, va fi trimis), ca o avertizare că după moartea lui se va întâmpla ceva drastic (Geneza 5:25-27). Conform cronologiei textului masoretic, Metusala a murit în anul potopului. [2] Este de notat că ploaia a început la șapte zile după ce Dumnezeu i-a spus lui Noe să intre în corabie. În primul rând, Noe a avut nevoie de ceva timp ca să plaseze toate animalele în corabie. Însă unii cercetători afirmă că cele șapte zile au reprezentat o perioadă de jale pentru patriarhul Metusala, care tocmai murise. Nu se știe cu certitudine dacă acesta este adevărul, însă Biblia consemnează obiceiul de a avea zile de jale după moartea anumitor oameni (Geneza 27:41; Geneza 50:4-5; Deuteronom 34:8; 2 Samuel 11:27). Totodată, Metusala deține recordul de vârstă între toți oamenii – 969 de ani. Foarte posibil, vârsta înaintată a patriarhului Metusala este un simbol al îndelungii răbdări pe care a avut-o Dumnezeu cu omenirea. Când Metusala s-a născut, mulți dintre cei care au înțeles ce înseamnă numele lui se așteptau la judecata lui Dumnezeu peste pământ, după moartea acestuia. Însă Metusala a trăit mai mult decât oricare patriarh, cu șapte ani mai mult decât bunicul său Iared, al doilea om ca longevitate din istoria omenirii. Cei șapte ani în plus sunt simbolul îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, care l-a ținut în viață pe Metusala mai mult decât ar fi crezut orice om la acea dată (șapte este o cifră asociată cu divinitatea și ascunde mari adevăruri biblice, care nu sunt evidente la prima vedere). Așadar, chiar dacă profețiile încep să se împlinească, trebuie să avem în vedere și acest aspect legat de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ar putea întârzia vremurile sfârșitului mai mult decât s-ar aștepta biserica, la fel cum a procedat și în cazul potopului. Însă doar Dumnezeu știe cât va mai zăbovi.

Noe (odihnă) este un personaj care are și un rol profetic. Împreună cu familia lui, el reprezintă un prototip al rămășiței iudaice cruțate, care va fi protejată de Dumnezeu în timpul necazului cel mare. Spre deosebire de biserica lui Hristos, poporul Israel va trece prin necazul cel mare.

Enoh (dedicare) are atât un nume cât și un rol profetic. Cel mai probabil, Enoh i-a fost încredințat lui Dumnezeu încă de la naștere (precum profetul Samuel). Biblia ne spune că Enoh a umblat cu Dumnezeu timp de 300 de ani după nașterea lui Metusala. Apoi, Enoh nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu la cer. Jonathan Sarfati explică sintagma „a umblat cu Dumnezeu”. [3] Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu implică o relație mai intimă decât cea a altor credincioși de pe paginile Bibliei care „au umblat înaintea lui Dumnezeu” (Geneza 17:1; 24-40) sau „au umblat după Dumnezeu” (Deuteronom 13:4). Umblarea după Dumnezeu sau înaintea lui Dumnezeu implică o viață morală, trăită în sfințenie, în acord cu legea și cu poruncile lui Dumnezeu. Însă expresia „a umblat cu Dumnezeu” mai apare doar în Maleahi 2:6. Textul ne vorbește despre comportamentul preoților, cei care aveau o relație mai apropiată de Dumnezeu decât majoritatea iudeilor. Templul iudeilor era format din curtea din afară, Locul Sfânt (Sfânta) și Locul Preasfânt (Sfânta Sfintelor). Marele Preot putea intra în Sfânta Sfintelor o singură dată pe an, ca să facă ispășire pentru păcatele poporului. Iar ceilalți preoți aveau acces doar în Locul Sfânt. Acestea fiind spuse, patriarhul Enoh avea părtășie cu Dumnezeu, stătea în prezența Lui și era pasionat de Ființa lui Dumnezeu. În altă ordine de idei, când Isus Hristos a făcut ispășire pentru păcatele întregii omeniri, perdeaua dinlăuntrul Templului, care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor (Exod 26:31-33), s-a rupt în două (Matei 27:51). În acest fel, fiecare credincios are acces în Sfânta Sfintelor, în prezența lui Dumnezeu. În concluzie, Enoh este un simbol al bisericii lui Hristos. Asemenea lui Enoh, și biserica lui Isus Hristos poate umbla cu Dumnezeu, trăind o viață de biruință. Mai mult, Enoh a fost răpit la cer de Dumnezeu înaintea potopului din timpul lui Noe. Tot astfel, și biserica lui Hristos va fi răpită la cer înainte de necazul cel mare.

Bibliografie

[1] Jonathan Sarfati oferă mai multe detalii despre acest aspect, în cartea The Genesis Account, ediția 2018, pp. 480-482

[2] Ibidem, pp. 455-456

[3] Ibidem, pp. 452-453