(11) Tradiția bisericească: privire de ansamblu

După trei secole de prigoană cruntă împotriva bisericii lui Hristos, Diavolul și-a schimbat strategia. El a început să testeze biserica oferindu-i putere materială, socială și politică. Când biserica creștină s-a unit cu statul, în secolul al patrulea, mulți păgâni au intrat în biserică, având interese politice și sociale. Aceștia au adus cu ei practici păgâne moștenite de la popoarele din Antichitate (egipteni, babilonieni, greci, romani). Există mai multe lucrări care prezintă detalii despre aceste învățături. [1] Rezultatele amestecului religiei creștine cu tradițiile păgâne sunt următoarele:

- cultul Mariei: închinarea la fecioara Maria, doctrina conform căreia Maria este lipsită de păcat și poate mijloci pentru păcatele omenirii, doctrina înălțării la cer a Mariei, convingerea că Maria este mama lui Dumnezeu și împărăteasa cerurilor

- închinarea la sfinți și la icoane: rugăciuni către sfinți, pentru ca aceștia să mijlocească pentru mântuirea și bunăstarea celor de pe pământ

- inchiziția: autoritate religioasă care îi pedepsea, tortura, blestema și condamna pe toți cei care nu agreau învățăturile bisericii catolice

- închinarea la moaște: închinarea la relicvele sfinților care au murit, pentru a obține vindecare, mântuire sau orice alt ajutor – se crede că aceștia pot mijloci înaintea lui Dumnezeu pentru oamenii de pe pământ

- infailibilitatea papei: papa de la Roma este urmașul apostolului Petru, liderul bisericii creștine, locțiitorul lui Isus Hristos pe pământ, nu poate greși în învățăturile pe care le dă

- rugăciunile, pomenile, faptele bune și parastasele pentru morți: rugăciuni și sărbători pentru comemorarea morților, pomeni și fapte bune în cinstea lor; se speră că toate acestea îi vor folosi omului la trecerea vămilor văzduhului, în a treia zi după moartea lui; se crede că sufletul va fi apoi ajutat la judecata lui Hristos, în a patruzecea zi de la moartea lui; aceste practici pot continua sub îndrumarea bisericii și după această perioadă; scopul lor este salvarea unui păcătos din iad, în cazul în care acesta a fost condamnat de Isus Hristos în a patruzecea zi a morții sale; la judecata finală care va avea loc la învierea morților, destinul etern al unui om condamnat anterior la iad poate fi schimbat prin străduințele apropiaților lui

- învățătura despre vămi ale văzduhului: după moartea lui, omul are de trecut de așa zisele vămi ale văzduhului; vămile se află în al doilea cer, care este situat între atmosferă și al treilea cer – locuința lui Dumnezeu; fiecare vamă corespunde unui anumit păcat, iar vameșii sunt demoni specializați în acel păcat; demonii analizează viața omului și îi aduc acuzații cu scopul ca acesta să-și mărturisească păcatele; mărturia lui va conta astfel la judecata lui Hristos, din a patruzecea zi de la moartea lui; între a treia și a patruzecea zi de la moarte, sufletul celui decedat vede raiul și apoi iadul

- balanța faptelor bune și a faptelor rele: la judecata de după moartea unui om, contează în ce parte înclină balanța faptelor

- botezul copiilor mici pentru încreștinarea lor

- doctrina transubstanțierii: pâinea și vinul se transformă în mod fizic în trupul și sângele Domnului Isus Hristos, la cina Domnului

- învățătura despre indulgențe și doctrina purgatoriului (loc intermediar între iad și rai)

Bibliografie:

[1] Dimitrios Athanasiou, Moartea și viața de dincolo de mormânt, Egumenita, 2015