(11) Canonul Noului Testament - Contribuția teologilor din estul Imperiului Roman

În partea estică a Imperiului Roman, începând cu finalul secolului al doilea, sunt menționate trei seturi de cărți a căror autoritate era deja acceptată sau discutată. Cele patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan) formează un fel de mini-canon, o colecție de cărți revelate în care nu mai este admisă vreo altă Evanghelie. De fapt, aceste Evanghelii au devenit parte a canonului Noului Testament ca și colecție, și nu individual. După mijlocul secolului al doilea, Tatian a „unit” cele patru Evanghelii și le-a tradus în limba siriacă, într-o lucrare numită Diatessaron. Acest lucru ne arată că cele patru Evanghelii au fost considerate ca fiind revelate divin cu mult timp înainte ca Tatian să le traducă și să le unească. Al doilea grup de cărți conținea cele 13 Epistole ale lui Pavel și lucrarea Faptele Apostolilor. Și acestor cărți li s-a recunoscut autoritatea divină. După cum am văzut mai devreme, Marcion avea o colecție de Epistole ale lui Pavel. În orice caz, cel târziu la finalul secolului al doilea, exista deja un set final al Epistolelor lui Pavel. A treia categorie de cărți (Evrei, Iacov, Iuda și scrisorile lui Petru și Ioan) erau încă analizate, pentru a se stabili autenticitatea lor.

Teofil din Antiohia a fost episcop în biserica creștină începând cu anii 168/169. Conform mărturiilor lui Eusebiu din Cezareea și ale lui Ieronim, Teofil a scris mai multe lucrări împotriva ereticilor acelor vremuri, dar și comentarii la Evanghelii și la Cartea Proverbelor. Singura lui lucrare care s-a păstrat până în zilele noastre este „Apologia către Autolycus”. În această carte, Teofil a încercat să-l convingă pe prietenul său, Autolycus, că scrierile apostolilor au aceeași autoritate și inspirație divină precum cele ale profeților Vechiului Testament (Isaia, Ieremia, Osea, Zaharia), chiar dacă nu sunt la fel de vechi. El a făcut referiri la versete precum Matei 5:28, Matei 6:3, Luca 18:27, Ioan 1:1-2. Teofil a mai citat și din alte Epistole ale Noului Testament, despre care a crezut că au autoritate divină (Tit 3:1,1 Timotei 2:1-2, Romani 3:7). Pe de altă parte, Eusebiu din Cezareea afirmă, în lucrarea „Istoria bisericească”, că Teofil a folosit cartea Apocalipsa pentru a respinge învățăturile lui Hermogenes. Așadar, putem deduce că Teofil a avut acces la o colecție destul de mare de cărți ale Noului Testament, chiar dacă s-a păstrat doar una dintre scrierile sale.

Teologul martir Origen este primul scriitor care a folosit numele „Noul Testament”, în perioada 185-250. El a împărțit Noul Testament în două colecții: Evangheliile și lucrările apostolilor. Origen a afirmat că aceste cărți reprezintă „Scripturi divine” și că ele sunt scrise de oameni care sunt călăuziți de același Duh al aceluiași Dumnezeu, precum în Vechiul Testament. Comentariile pe care Origen le-a făcut la adresa cărților Noului Testament sunt prezentate de către istoricul Eusebiu din Cezareea (Istoria bisericească) și de către alți cercetători, precum Bruce Metzger, în lucrările amintite în articolul introductiv. Origen a acceptat cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 13 scrisori ale lui Pavel și Apocalipsa. În legătură cu 2 Timotei, el a menționat că unii au încercat să respingă această Epistolă, însă nu au putut. Despre Epistolele lui Petru, Origen a afirmat că prima este recunoscută și posibil și a doua, dar aceasta din urmă este încă contestată de către unii creștini. Lui Ioan i-a atribuit o Evanghelie și o Epistolă. Despre celelalte două Epistole ale lui Ioan, Origen a menționat că este probabil să fie autentice, însă nu toți au această părere. În final, Origen a acceptat autenticitatea Epistolei lui Iuda, dar avea îndoieli în legătură cu Epistola lui Iacov.

Autenticitatea cărților 2 Petru, Iacov, 2 și 3 Ioan a fost discutată în această perioadă în toată biserica creștină din estul Imperiului Roman. Creștinii au dorit să se asigure că aceste cărți provin din mâinile unui apostol. Biserica nu s-a grăbit să judece aceste probleme delicate, ci a reflectat asupra lor. Unii critici susțin că formarea canonului Noului Testament a durat mult. Dacă însă creștinii s-ar fi grăbit să includă toate cărțile candidate, fără cercetări amănunțite, s-ar fi găsit alții care să afirme că această problemă a fost tratată cu superficialitate.