(07) Canonul Noului Testament - Autoritatea lui Isus Hristos și a apostolilor

Cel mai vechi canon de credință pentru comunitatea creștină este Isus Hristos Însuși. În cea mai timpurie perioadă a istoriei bisericii (de la Isus Hristos până la începutul secolului al doilea), ceea ce a spus Acesta, indiferent dacă a existat în formă scrisă sau orală, a fost autoritar pentru biserică. Cuvintele Mântuitorului au fost privite cu înaltă considerație. Nu li s-a contestat validitatea în niciun fel. Autoritatea învățăturilor Lui a fost întărită de multiplele miracole pe care le-a făcut, totul culminând cu învierea Sa. Întrucât acele lucruri nu s-au petrecut într-un colț (Faptele Apostolilor 26:25-26), mulți oameni au fost conștienți de realitatea existenței lor. Prin urmare, mulți dintre contemporanii lui Isus Hristos L-au considerat o autoritate supremă, mai ales după înviere.

Următorul canon al creștinătății este constituit din cei doisprezece ucenici ai lui Isus Hristos. Apostolii au primit autoritate de la El, pentru a propovădui Evanghelia și pentru a face miracole (Marcu 3:14-15; Faptele Apostolilor 2:43,5:12,10:41-42,14:3; 2 Corinteni 12:12). Când Mântuitorul i-a trimis în lume, le-a reamintit că Duhul lui Dumnezeu îi va călăuzi, îi va învăța ce să spună și îi va îmbrăca cu putere (Matei 10:18-20; Ioan 14:26; Ioan 20:21-22). Cei care au respins mesajul apostolilor se vor confrunta cu judecata lui Dumnezeu (Matei 10:14-15; Luca 10:16). Învățăturile apostolilor nu sunt un rezultat al înțelepciunii umane, ci sunt primite prin revelație divină (2 Petru 3:2; 1 Ioan 1:1-5; 1 Tesaloniceni 2:13). Destoinicia lor vine de la Dumnezeu, care le-a făcut onoarea să fie slujitorii unui legământ nou (2 Corinteni 3:4-6). Pavel ne confirmă că a primit slujba de apostol de la Isus Hristos și că Evanghelia pe care o predică el nu este de obârșie omenească, ci i-a fost revelată de către Mântuitor (Galateni 1:1-12). El apelează la această autoritate când le cere galatenilor să revină la adevărata Evanghelie. În plus, Pavel rostește cuvinte de judecată asupra celor care promovează o altă Evanghelie, diferită de cea predicată de el. Și mai afirmă că oamenii care nesocotesc Epistolele scrise de el nu desconsideră un simplu om, ci pe Dumnezeu Însuși (1 Tesaloniceni 4:8). Totodată, și autorul cărții Apocalipsa pretinde că a primit o revelație de la Isus Hristos, în legătură cu lucrurile din trecut, prezent și viitor (Apocalipsa 1:1,19).

La început apostolii au transmis doctrina creștină pe cale orală, prin discursuri și predici (1 Corinteni 15:3; Galateni 1:9; Filipeni 4:9; 1 Timotei 6:20). Întrucât tradiția orală era des întâlnită în acea vreme, este normal să ne întrebăm de ce aceștia au simțit nevoia să scrie. Mai ales că o mare parte din populația de atunci nu știa să scrie sau să citească. Însă chiar și în aceste condiții, majoritatea oamenilor puteau evalua calitatea unui text, deoarece erau capabili să îl asculte, când era citit sau recitat în public. Mai mult, unele persoane erau capabile să învețe pe de rost anumite texte sau întâmplări, chiar dacă nu știau să citească. Întrucât scrisorile apostolilor erau citite frecvent în public, creștinii care nu știau să citească puteau ajunge să cunoască destul de bine Scriptura, dacă erau atenți la ceea ce se vorbea și dacă aveau capacitatea de a memora informațiile pe care le auzeau. În plus, mesajele creștine răspândite pe cale orală au fost grupate în texte scrise. Aceste texte au fost folosite apoi pentru a răspândi mesajul creștin în alte locuri, tot pe cale orală. Deci tradiția orală și textele scrise au contribuit împreună la propagarea creștinismului, încă din primii ani ai acestuia (2 Tesaloniceni 2:15). Deși cărțile Noului Testament sunt datate aproximativ în a doua jumătate a primului secol, există indicii că autorii au folosit anumite informații scrise de primii creștini chiar în zorii creștinismului. Medicul Luca confirmă că, înainte de a începe să-și redacteze Evanghelia, și alții au avut asemenea tentative (Luca 1:1-4). Însă Luca a făcut cercetări amănunțite asupra lucrurilor de care a aflat prin viu grai, folosind atât surse orale cât și texte scrise. În altă ordine de idei, autorii cărților Noului Testament citează frecvent din Vechiul Testament și dezvoltă multe idei prezentate acolo. Autorii unor lucrări precum Matei, Ioan, Evrei, Apocalipsa sau Romani demonstrează o cunoaștere profundă a Vechiului Testament, pe care au dobândit-o nu doar pe cale orală, ci și folosindu-se de tot felul de surse ale textelor iudaice (asemenea colecții de texte grupate pe diferite tematici s-au descoperit și la Qumran). Deci creștinismul timpuriu a avut de-a face cu textele scrise, chiar înainte ca Noul Testament să fie redactat.