22. Călăuzirea în strângerile laolaltă de adorare. H. L. Heijkoop

Categorie: Duhul Sfant
 

Acelaşi lucru pe care îl găsim pentru adunările de zidire se aplică şi adunării de adorare, şi adunării de rugăciune – da, chiar şi mai mult, din cauza deosebirii de caracter a acestor adunări. În strângerile laolaltă pentru zidire, cei care au primit un dar de păstor sau de învăţător ocupă un loc special, căci Duhul Sfânt va folosi darurile pe care Domnul le-a dat. Şi darurile acestea, în slujba lor, sunt instrumente prin care Domnul vorbeşte celor ce sunt strânşi laolaltă. De aceea se spune în 1. Petru 4:11 : „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu”. Aceasta nu înseamnă numai că ceea ce spune trebuie să fie potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu; lucrul acesta merge mai departe, vrând să spună că cele ce sunt vorbite trebuie să fie exprimarea lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar vorbi direct prin el.

În adunarea de adorare şi în adunarea de rugăciune nu mai este aşa. În ele nu Dumnezeu vorbeşte, ci noi (cei care suntem strânşi laolaltă) vorbim lui Dumnezeu. Venim acolo pentru a aduce jertfele noastre de laudă şi de mulţumire, sau să facem cunoscut lui Dumnezeu nevoile şi greutăţile noastre şi nu să primim ceva de la El – deşi, fireşte, este cu neputinţă să te apropii de Dumnezeu fără să primeşti o binecuvântare pentru inima ta. Faptul acesta ne arată că este o deosebire fundamentală între aceste adunări. Şi orice frate care se ridică în adunarea de închinare ca să spună ceva, trebuie să fie conştient de lucrul acesta. Prin vorbirea lui, caracterul strângerii laolaltă este schimbat cu totul. Atunci nu mai este strângerea laolaltă care prezintă jertfele de laudă şi mulţumire în adorare către Dumnezeu, ci strângerea laolaltă care ascultă ceea ce Dumnezeu ar dori să dea prin slujitorul Său, pentru zidire. Şi lucrul acesta poate fi independent de subiectul despre care fratele vorbeşte, chiar şi atunci când el ar vorbi, de exemplu, despre suferinţele Domnului.

Nu spunem că n-ar putea fi şi o vorbire în adunarea de adorare. Duhul Sfânt este suveran să călăuzească aşa cum vrea. Şi când creştinii sunt adunaţi împreună ca trup al lui Hristos şi mădulare ale Lui, fiecare funcţionând în locul lui propriu, atunci este lăsată posibilitatea şi pentru manifestarea darurilor care slujesc pentru zidire. O adunare care este împreună pentru închinare, chiar prin felul ei de a fi, dă prilej manifestării tuturor darurilor care servesc la zidirea trupului, cu toate că nu acesta este scopul strângerii laolaltă. Închinarea este tot atât de deplină şi atunci când niciun dar nu se manifestă. Şi acolo unde felul în care darurile sunt folosite face să se umbrească ceva din caracterul închinării şi să se piardă caracterul de închinare, lucrul acesta este totdeauna păgubitor. Căci, deşi se poate ca Duhul lui Dumnezeu să găsească necesar chiar şi în aceste adunări să înveţe şi să îndemne mădularele trupului, totuşi rămâne totdeauna adevărat că este o mai bună situaţie de a fi în stare să te închini lui Dumnezeu fără nevoia unui îndemn. În cazul acesta este mai simplu şi mai complet să te bucuri de prezenţa lui Dumnezeu, pe care El ne-o oferă în harul Său.

De fapt, în adunarea de adorare şi în adunarea de rugăciune darurile nu îşi au locul. Aici adunarea se strânge laolaltă ca o familie preoţească şi fiecare se poate apropia de Dumnezeu, atât cel de curând întors la Dumnezeu, cât şi cel ce este părinte în Hristos. Toţi au fost făcuţi preoţi prin sângele lui Hristos şi toţi sunt în stare să aducă jertfele lor de laudă şi de mulţumire. Numai unele lucruri practice i-ar putea face să nu fie destoinici pentru aceasta (Levitic 21 şi 22). Şi acolo unde caracterul practic al preotului este de aşa fel încât, printr-o rămânere constantă în prezenţa lui Dumnezeu, el ştie cum să se apropie de El într-un fel care Îi este plăcut şi ştie ce jertfe Îi sunt plăcute, e clar că lucrul acesta nu are nimic a face cu un dar de păstor sau de învăţător, sau cu a fi în stare să te exprimi curgător, cu cuvinte alese. E trist că trebuie să spunem, se poate prea bine ca aceste daruri să fie prezente şi totuşi comuniunea adevărată cu Dumnezeu să nu fie realizată. De aceea, desigur, nu e bine dacă fraţii stau şi aşteaptă toate de la un frate cu un dar mai deosebit, sau dacă cel cu darul ar dori să ia un loc proeminent în adunarea de adorare sau în adunarea de rugăciune, datorită darului lui. Şi pericolul acesta este mare.

Din cele de mai sus înţelegem că în adunările de adorare călăuzirea Duhului Sfânt devine şi mai importantă şi în aceste adunări El foloseşte un cerc mai mare de fraţi decât în adunarea de zidire. Şi cine, în afara Duhului Sfânt, ar putea da îndrumarea în închinare? Este adevărat că adorarea este potrivită cu starea spirituală a celor care sunt prezenţi. Dar puterea, singurul izvor de viaţă a toate acestea în adevărata închinare este Duhul Sfânt. Suveran în lucrarea Sa, dar lucrând potrivit cu capacitatea spirituală a fiecăruia individual, el îi foloseşte ca să dea expresie gândurilor potrivite cu strângerea laolaltă înaintea lui Dumnezeu, ridicându-i astfel la Sine însuşi. Ceea ce are loc în adunarea de închinare, deşi trebuie să fie de acord cu starea spirituală a adunării, totuşi trebuie s-o ridice şi s-o aducă în prezenţa lui Dumnezeu. Şi tocmai lucrul acesta îl face Duhul Sfânt. Căci, deşi El lucrează în oameni, El face lucrul acesta potrivit puterii şi harului lui Dumnezeu.

Dar care frate poate şti bine care e starea spirituală a adunării, ca să poată exprima gândurile ei şi să fie astfel într-adevăr glasul adunării? Căci fiecare frate, care aduce mulţumiri, propune o cântare sau citeşte o parte din Biblie, trebuie să exprime prin aceasta simţirile adunării şi nu pe ale lui personale, deşi, fireşte, este adevărat că el poate să facă aşa, potrivit chiar stării lui spirituale, închinarea este adusă lui Dumnezeu, numai prin Duhul Sfânt, care lucrează în oamenii duhovniceşti ca să exprime simţirile duhovniceşti ale adunării.

Vedem aici cât de însemnat este să dai toată atenţia călăuzirii Duhului Sfânt. Adevărul că Duhul Sfânt trebuie să aibă libertatea de a lucra aşa cum vrea nu va fi tăgăduit de niciun creştin. Dar este o mare deosebire între a cunoaşte adevărul şi a-l realiza în practica ta. Nu ducem noi deseori lipsă de trăirea realităţii acesteia, nu este aceasta pricina pentru care sunt multe slăbiciuni în adunările noastre şi pentru care firea noastră este deseori la lucru?

Şi acum se pune problema cu cei de curând credincioşi şi cu cei care în practica lor în strângerile laolaltă nu ştiu nimic din ce înseamnă a te aşeza sub călăuzirea Duhului Sfânt. Cum aş putea eu recunoaşte călăuzirea aceasta şi cum as putea şti dacă nu cumva voia mea proprie mă face să propun o cântare sau ceva asemănător? Şi într-adevăr, sunt lucruri în legătură cu călăuzirea practică a Duhului Sfânt, care numai în practică pot fi învăţate. Experienţa produce nevoi care pot fi satisfăcute numai prin învăţătura divină.

Şi cine va îndrăzni să spună în ce fel lucrează Duhul în inimi şi le dă siguranţa cu privire la voia Sa? Ce se spune în Ioan 3 cu privire la naşterea din nou – „vântul suflă încotro vrea şi îi auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine şi încotro merge” – se poate spune desigur şi despre lucrarea Duhului Sfânt în inimile celor credincioşi. Dar, pe de altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu dă învăţături preţioase în privinţa aceasta.

Întâi de toate avem principiile fundamentale din 1. Corinteni 14 . „Când vă adunaţi laolaltă, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are un cuvânt într-o limbă... Toate să se facă spre zidire... pentru ca toţi să poată căpăta învăţătură şi toţi să fie încurajaţi... Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii”. Tot ce se face trebuie să fie spre zidire. Şi trebuie să fie rânduială, care, potrivit versetelor 26-33, printre alte lucruri se va arăta prin faptul că nu vor fi doi care să facă vreun lucru în acelaşi timp, ci se vor aştepta unii pe alţii. Şi apoi, călăuzirea Duhului Sfânt nu este asemenea lucrării spiritelor diavoleşti, care îşi obligă victimele să facă ceea ce fac. „Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor”. Duhul Sfânt îşi face cunoscute gândurile şi dă posibilitatea să se lucreze întocmai, dar o anumită persoană poate fie să lucreze, fie să nu lucreze întocmai.

Apoi, în 2. Timotei 1:7 se spune: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă”. Avem deci să ne purtăm nu fără să gândim bine ce facem, ci în pace, dându-ne seama ce facem. Nici să nu fim timizi, ci să avem încredere că, dacă aşteptăm în adevăr în dependentă de El, El va lucra în mod hotărât în inimile noastre. Şi când El face aşa, noi trebuie să primim lucrurile aşa cum sunt şi să nu tot întrebăm: Este într-adevăr aşa?

Se poate oare ca Dumnezeu să ceară copiilor Săi să fie călăuziţi de Duhul Sfânt şi apoi să nu le dea călăuzirea, când ei stau şi aşteaptă, în dependenţă de ea? Dacă noi cunoaştem dragostea lui Dumnezeu şi dacă ea locuieşte în inimile noastre, un astfel de gând nu ar putea să mai existe. Să ne încredem în El! Duhul Sfânt nu lucrează prin porniri oarbe, nici prin impulsuri vagi. El umple înţelegerea noastră spirituală cu gândurile lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele descoperite în Cuvântul scris al lui Dumnezeu, în timp ce trezeşte simţirile şi înclinările omului celui nou.

Urmare a ceea ce El deja a lucrat mai înainte prin alţii, El face să se trezească în inimile noastre simţiri de mulţumire, laudă şi închinare, pe care le putem exprima în rugăciune, ca fiind gura adunării. El ne face să ne gândim la o cântare sau la o parte din Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu mersul gândurilor pe care El le-a produs în strângerea laolaltă, în aşa fel încât propunem acea cântare sau citim acea parte din Scriptură. Dar de aici urmează că El ne poate folosi numai dacă noi cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu şi cântările. Şi, de asemenea, să avem ca piatră de încercare, dacă lucrurile sunt în bună armonie cu gândul principal pe care El îl aduce în adunare. Şi este foarte important să ne întrebăm pe noi înşine când este timpul să exprimăm ceea ce lucrează Duhul Sfânt în inimile noastre – nu prea devreme şi nu prea târziu, ca să nu se întâmple ca doi fraţi să caute să facă acelaşi lucru în acelaşi timp.

Dacă în felul acesta ne-am aşeza pe noi înşine sub călăuzirea Duhului Sfânt, atât fraţii cât şi surorile, ce adunare binecuvântată am avea! În ce linişte sfântă am aştepta să ne vorbească acela pe care El îl vrea la lucru! Ce armonie ar avea loc, în toate! Ce închinare s-ar înălţa din toate inimile celor prezenţi! Cum ar fi slăvit numele lui Dumnezeu şi ce binecuvântate ar fi inimile noastre!

Am ajuns la sfârşitul gândurilor noastre în legătură cu Duhul Sfânt. Şi n-am putea spune, drept concluzie, că Duhul Sfânt locuind pe pământ în inima fiecărui creştin şi în adunare, ca întreg, este unul din cele mai însemnate adevăruri ale timpului nostru? Dumnezeu să facă să fie adevărul acesta înscris adânc în inima scriitorului şi a cititorilor, pentru ca să-l putem trăi tot mai mult în vieţile noastre.

sursa: https://comori.org/