"Este important în ce zi ne închinăm?" - Adevar biblic

Categoria: Adevaruri biblice

Unii creștini răspund: „Nu, nu este important. Pentru Dumnezeu e important doar să ne închinăm Lui. Nu contează ziua.” Alți creștini, dimpotrivă, afirmă: „Este foarte important pentru Dumnezeu în ce zi ne închinăm Lui, căci prin aceasta dovedim ascultare de voința Lui.” Care este adevărul?

Dilema devine și mai acută atunci când citim cele scrise de apostolul Pavel în Romani 14,5: „Unul socotește o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie pe deplin încredințat în mintea lui.”

La o citire superficială, apostolul Pavel pare să aprobe ambele atitudini: și pe cei care fac deosebire între zile în privința închinării, dar și pe cei care nu fac această deosebire, considerând că toate zilele sunt la fel și că, fie că e vorba de sâmbătă, fie că e vorba de duminică, ceea ce este important este să ne închinăm lui Dumnezeu.

La ce s-a referit Pavel când le-a scris credincioșilor din Roma aceste lucruri? Care erau acele zile speciale de care unii credincioși țineau seama, iar alții nu? Comentatorii Bibliei au păreri diferite cu privire la acest subiect.

Unii consideră că Pavel are în vedere o superstiție des întâlnită în Antichitate, potrivit căreia unele zile erau cu noroc, iar altele erau însoțite de ghinion. Însă e greu de crezut că Pavel ar fi ținut seama de astfel de superstiții, aprobându-i și pe cei care credeau în ele și pe cei care le ignorau.

Alți comentatori consideră că Pavel se referă la anumite zile de post pe care le țineau cei mai religioși dintre iudei. Fariseii, de exemplu, posteau de regulă marțea și joia, dar și în alte ocazii speciale ( Ziua Ispășirii ). Deși această interpretare pare verosimilă, dacă Pavel ar fi avut în vedere aceste zile de post, cu siguranță că el s-ar fi referit la post în mod direct, nu folosind un limbaj general.

Alți comentatori sugerează că Pavel face referire la Sabatul săptămânal, dând libertate creștinilor să hotărască ei înșiși dacă trebuie să respecte sau nu această zi ca zi de odihnă și închinare. Însă nici această interpretare nu este corectă, dacă privim întregul context al Noului Testament, în care Decalogul ( Legea morală ) este înălțat la adevărata lui autoritate.

Apostolul care le-a scris acelorași credincioși din Roma că „Legea este sfânta și porunca este sfântă, dreapta și bună” ( Romani 7,12 ), asigurându-ne că „noi întărim Legea” ( Romani 3,31 ), nu putea să se contrazică lăsând ascultarea de una din poruncile Decalogului la liberul arbitru al omului. Atitudinea lui Pavel față de Legea morală, așa cum este ea exprimată în Cele Zece Porunci, reiese clar din epistolele sale în care citează din Lege ( Romani 13,9 ) și ne oferă chiar și o parafrazare a Decalogului ( 1 Timotei 1,8‑10 ).

Există însă și o a patra interpretare a zilelor de care amintește Pavel în Romani 14,5 și care este cea mai plauzibilă. Aceasta susține că zilele la care face referire apostolul sunt acele zile speciale din calendarul iudaic, în afară de Sabatul săptămânal, zile care includeau atât sărbătorile prevăzute în legea mozaică ( Leviticul 23: Paștele, Azimele, Cincizecimea, Trâmbițele, Ziua Ispășirii și Corturile ), cât și alte sărbători ca Luna nouă ( prima zi a fiecărei luni ) și Purim ( o sărbătoare introdusă pe vremea Esterei ).

Unele din aceste zile de sărbătoare iudaice erau păzite ca zile de Sabat, credincioșii abținându-se de la anumite lucrări. Există totuși o distincție evidentă între aceste sabate ceremoniale și Sabatul săptămânal al zilei a șaptea. Niciuna dintre aceste sărbători nu erau prevăzute în Cele Zece Porunci. Ele erau sărbători anuale sau lunare ( Luna nouă ), nicidecum săptămânale ca Sabatul zilei a șaptea.

Problema apărută în Biserica primară, alcătuită atât din iudei creștinați, cât și creștini dintre neamuri, era legată de continuarea păzirii acestor zile de sărbătoare iudaice sau de renunțarea la ele.

Comunitatea din Roma, pe care nu Pavel o fondase, a cunoscut o situație specială la mijlocul secolului I d.Chr. În anul 49 d.Chr, împăratul roman Claudiu a dat ordin ca toți iudeii, fie creștini, fie necreștini, să părăsească Roma. Cu ocazia acelui decret, Aquila și Priscila, doi creștini aparținând comunității din Roma, au plecat și ei, ajungând în Corint, unde l-au întâlnit pe Pavel ( Faptele apostolilor 18, 1.2 ).

Astfel, pentru un timp, comunitatea din capitala imperiului a fost alcătuită exclusiv din creștini dintre neamuri. Însă după câțiva ani, iudeii s-au întors în cetate, fapt cunoscut de Pavel, deoarece și Aquila și Priscila se întorseseră la Roma ( Romani 16, 3 ).

Așadar, atunci când Pavel a scris Epistola către romani, iudeii se întorseseră la Roma, ei fiind negreșit și întemeietorii acelei comunități. Însă la întoarcerea lor, comunitatea era condusă acum de creștini dintre neamuri, ceea ce a condus la tensiuni care au îmbrăcat uneori forme teologice.

Când Pavel a scris epistola sa, tensiunile din sânul comunității din Roma erau evidente, iar capitolul 14 surprinde o parte dintre acestea. În timp ce iudeii creștini susțineau că toți creștinii trebuie să respecte toate sărbătorile și obiceiurile iudaice, creștinii dintre neamuri susțineau că ei nu au această obligație.

Unul din subiectele controvesate era legat de mâncare, subiect tratat de Pavel atât în Romani 14, cât și în 1 Corinteni 8. Al doilea subiect controversat în comunitatea din Roma era cel legat de sărbătorile iudaice ( nu Sabatul săptămânal ! ), pe care iudeii pretindeau că trebuie să le țină și creștinii dintre neamuri ( Romani 14,5.6 ).

În epistola sa, Pavel încearcă să liniștească spiritele aprinse din comunitatea din Roma, îndemnând la toleranță reciprocă. Dacă iudeii creștini doreau să țină în continuare unele sărbători iudaice, erau liberi să o facă, însă nu aveau dreptul să-i judece pe frații lor dintre neamuri dacă aceștia nu considerau necesar să le respecte.

În timp ce susține importanța Legii morale, pe care o considera „sfântă”, iar „porunca este sfântă, dreaptă și bună” ( Romani 7,12 ), Pavel încearcă să dărâme zidul de despărțire dintre creștinii iudei și cei dintre neamuri, unindu-i în Christos. Or, această unire el încearcă să o realizeze prin anularea obligativității păzirii de către neamuri a unor sărbători iudaice, care nu aveau nicio semnificație morală.

Tema principală a capitolului 14 din Romani este toleranța creștină: atât din partea iudeilor, cât și din partea creștinilor dintre neamuri. Ambele părți trebuiau să manifeste sensibilitate față de conștiința religioasă a celorlalți, respectând punctul lor de vedere, chiar dacă nu era identic cu al lor.

Nimeni nu are dreptul să se așeze în locul lui Dumnezeu pentru a-l judeca pe fratele său, chiar dacă acesta are o concepție diferită de a lui. În probleme care nu sunt legate de principiile adevărului și care nu sunt de natură morală, fiecare trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu.

Chiar și astăzi, dacă cineva consideră că trebuie să respecte obiceiuri iudaice, e liber să o facă. De asemenea, e liber să nu le respecte, dacă așa îi dictează conștiința. Important este să ne tolerăm unii pe alții, în dragoste, așa cum le stă bine unor adevărați frați în credință. Doar astfel se va împlini marele ideal al lui Pavel:

„Până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos, ca să nu mai fim copii, purtați de orice fel de învățătură… ca să ajungem la Cel ce este Capul, Christos.” ( Efeseni 4, 13‑15 ).

sursa: https://www.loribalogh.ro/