Pe câmpul de luptă

Ispite şi atacuri din partea ispititorului. Cazuri grele. Cum trebuie dusă lupta în numele Biruitorului

Cei care trăiesc viaţă duhovnicească ştiu că în unele împrejurări de ispite mai uşoare (în­tristare, nelinişte, urât, frică, răceală) e destul o cântare duhovnicească, o rugăciune caldă sau simplă încredere în Domnul, şi ispita se depărtează. Alteori, o făgăduinţă a Domnului, pe care ai citit-o în Sfânta Evanghelie, îţi întăreşte inima şi te umple de nădejde şi putere. Vrăjmaşul nu mai poate pătrunde.

În alte împrejurări, ascultarea cu credinţă a slujbelor dumnezeieşti, a predicii făcute cu puterea Duhului Sfânt şi cercetarea adunărilor religioase ţi-au „fortificat“ sufletul pentru o săptămână întreagă. Ochiul îţi este ager, puterea de veghere şi rugăciune destul de mare, aşa că trăieşti cu adevărat viaţă de biruitor.

Sunt însă cazuri grele când toate acestea nu mai sunt suficiente. E vorba de atacurile mari, de ispitele grele, de aşa-zisa „năvală“ a lui Satana, când vrăjmaşul ajunge să „cucerească“ oarecare „poziţii“ şi nu vrea să se lase cu una, cu două. Nu pleacă decât dacă este „silit“ să plece. În astfel de împrejurări trebuie luptă dârză, trebuie armele cele mai „grele“ şi mai sigure, trebuie o hotărâre nestrămutată de a lupta şi o voinţă de fier, pentru a începe şi a duce lupta în numele Biruitorului cu încredere nestrămutată în numele scump al lui Iisus, până când vrăjmaşul se va retrage înfricoşat. Şi se va retrage, fiindcă de Iisus are o groază nespus de mare de când l-a pus pe fugă în pustia Carantaniei, în Ghetsimani şi pe Golgota.

O pildă:

Un frate mărturiseşte despre o luptă de felul acesta:

„Îmi aduc aminte cu oarecare înfiorare şi astăzi de cele ce mi s-au petrecut cu mult timp în urmă.

Ajungând în împrejurări noi pentru viaţa mea, ispititorul dădu năvală să mă doboare. O slăbiciune mare mă cuprinse. Puterile mă părăsiră şi furia ispitei căuta să mă doboare cât mai repede. Nu-mi trebuia nici să mai mănânc. Ce să fac? N-aveam decât o singură nădejde: Iisus! Începui să mă rog cu lacrimi şi cu durere Domnului să mă izbăvească.

Mă rugam continuu, deşi în unele clipe mi se părea că sunt doborât jos. Mai lăsam lucrul câte puţin şi strigam şi mai tare Sus.

A treia zi, liniştea, bucuria şi pacea s-au revărsat peste sufletul meu. Eram izbăvit, cântam de bucurie.

Puterile îmi reveniră proaspete şi vii. Era biruinţa! Poate, în timpul acela, de departe, cineva se ruga încă pentru mine şi astfel biruinţa a fost grăbită.“

În vremurile grele, în vremile de ispitire şi descurajare, încrederea în Domnul, rugăciunea stăruitoare şi hotărâtă îţi aduc întotdeauna izbândă.