Am scris acolo unde tăcerea vorbește..

Am scris acolo unde tăcerea vorbește. .

Îmi amintesc prima dată când am înțeles că scrisul nu vine din mine, ci trece prin mine. Era o dimineață care nu se ivise încă, iar liniștea avea o greutate pe care o puteam simți în piept. Atunci am început să scriu, fără hârtie, fără cuvinte rostite — ca și cum aș fi scris pe inimi, în ceruri, cu o cerneală pe care nu o puteam vedea, dar o simțeam.

De atunci, am continuat.

Am scris acolo unde tăcerea prinde glas și unde lumina se naște din dor. Nu toți pot citi ceea ce scriu — doar cei care știu să asculte dincolo de cuvinte, cei care au simțit, măcar o dată, că există o lume care nu se vede, dar se recunoaște.

Într-o dimineață, cu lacrimile încă reci, am înțeles că unele lucruri nu se scriu cu mâna. Se scriu cu ceea ce rămâne după ce durerea trece. Așa am început să scriu cu rouă, pe zile care nu veniseră încă, și pe aripi pe care nu le-am văzut niciodată, dar le-am simțit aproape.

Îi scriam Lui — fără să știu dacă numele poate fi cuprins în litere. Și totuși, fiecare rând era o încercare.

Când vântul ducea rugăciunea mai departe decât puteam ajunge eu, simțeam că nu mai sunt singurul care scrie. Cuvintele veneau altfel, ca și cum cerul însuși s-ar fi așezat în ele, cerând să fie rostit.

Uneori m-am întrebat dacă ceea ce scriu există cu adevărat sau dacă este doar o umbră frumoasă a unui gând. Dar de fiecare dată când m-am întors la ele, le-am găsit acolo — vii, aprinse, ca niște stele puse la locul lor în întuneric.

Astăzi știu că scrisul meu nu este doar slovă și nici sunet. Este ceva care mă depășește. Un cântec pe care nu l-am învățat, dar pe care îl port. Ceva care vine dintr-un loc fără timp și se așază, pentru o clipă, în suflet.

Și poate că asta este tot ce am vrut vreodată: să las o urmă din acel loc, pentru cineva care va ști să o recunoască.