Creștini împinși de la spate

Creștini împinși de la spate

Astăzi sunt mulți creștini care nu trăiesc credința din inimă, ci din comandă. Nu fac lucrurile pentru că îl caută pe Dumnezeu, ci pentru că li s-a spus să le facă. Se roagă pentru că așa au spus cei mai mari. Citesc Biblia pentru că așa este regula. Postesc pentru că așa este rânduiala. Dar în toate acestea nu este dor, nu este foc, nu este viață.

Dacă nimeni nu le-ar spune nimic, s-ar opri. Dacă nu ar fi supravegheați, ar renunța. Viața lor spirituală funcționează doar sub presiune. Nu se întreabă „ce vrea Dumnezeu?”, ci „ce așteaptă oamenii de la mine?”. Credința lor nu pornește din relație, ci din frică de oameni.

Rugăciunea, care ar trebui să fie o întâlnire cu Dumnezeu, a devenit o sarcină obositoare. Se roagă repede, fără inimă, doar ca să fie făcută. Citirea Scripturii nu mai aduce lumină, ci plictiseală. Cuvântul nu mai este hrană, ci povară. Postul nu mai este apropiere de Dumnezeu, ci un efort chinuit, dus la capăt doar ca să nu fie mustrați.

Acești oameni nu îl cunosc pe Dumnezeu, ci cunosc programul. Cunosc regulile, nu vocea Lui. Cunosc ce trebuie făcut, dar nu știu de ce o fac. Trăiesc din ce li se spune, nu din ce le vorbește Dumnezeu. Sunt mereu dependenți de alții pentru viața lor spirituală.

Când liderii sunt aproape, totul merge bine. Când lipsesc, totul se prăbușește. Pentru că nu există rădăcină. Totul este la suprafață. O credință care trebuie împinsă nu este credință vie. O relație care funcționează doar sub control este o relație moartă.

Un om care îl cunoaște pe Dumnezeu nu are nevoie să fie forțat. El se roagă pentru că nu poate trăi fără rugăciune. Citește Scriptura pentru că sufletul lui flămânzește. Postește pentru că simte nevoia să se smerească înaintea lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să-l tragă de mână, pentru că inima lui merge înainte.

Creștinul împins de la spate se apără spunând că este ascultător. Dar ascultarea fără inimă nu valorează nimic. Dumnezeu nu caută roboți religioși, ci oameni care îl iubesc. Când lipsește dragostea, totul devine mecanic și gol.

Aceasta este o rătăcire periculoasă, pentru că omul ajunge să creadă că trăiește bine, când de fapt trăiește fără Dumnezeu. Are activitate, dar nu are viață, are formă, dar nu are putere, are reguli, dar nu are transformare.

Și cel mai trist lucru este că mulți stau așa ani de zile. Se obișnuiesc cu golul. Li se pare normal să nu aibă dor după Dumnezeu. Li se pare normal să trăiască fără foc. Și ajung să creadă că aceasta este credința adevărată.

Dar nu este. Credința adevărată începe atunci când omul nu mai face lucrurile pentru că i s-a spus, ci pentru că inima lui arde după Dumnezeu. Până atunci, totul este doar religie, nu viață.
Diana G. U.