Credința care nu apasă

Vorbesc dintr-un loc liniștit, nu din dorința de a contrazice pe cineva, ci din nevoia de a spune ce simt. Pentru că sunt mulți care poartă în ei o credință sinceră, dar care ajung să se simtă străini de ea atunci când li se cere să intre într-o formă rigidă, într-un tipar, șablon care nu le mai lasă aer să respire.

Există un fel de presiune tăcută, uneori chiar bine intenționată, care te face să crezi că drumul tău nu e bun dacă nu seamănă cu al altora. Că trebuie să te aliniezi, să urmezi pași deja stabiliți, să accepți explicații care nu bat cu tine. Și, încet, credința care ar trebui să aducă pace ajunge să aducă teamă și vinovăție.

Sunt oameni care apar mai des în față, care vorbesc în numele credinței, care adună în jurul lor comunități întregi. Nu neapărat pentru că ar fi mai aproape de adevăr, ci pentru că au învățat să-l rostească mai convingător. Dar faptul că cineva este ascultat nu înseamnă automat că drumul lui este drumul tuturor. Uneori, între atâtea explicații și interpretări, se uită că fiecare om are o relație personală cu ceea ce numește sacru.

Cred că e important să ne permitem să nu privim mereu spre cei care indică direcția, ci și spre interior. Acolo unde nu sunt discursuri, nici reguli, nici comparații. Doar o întrebare simplă: mă apropie asta de iubire sau mă îndepărtează?

Pentru mine, religia nu este o construcție complicată și nici un sistem care trebuie apărat. Nu este o competiție a celor mai corecți sau a celor mai disciplinați. Religia este dragoste. Atât. Dragoste care nu împarte oamenii în buni și răi, în vrednici și nevrednici. Dragoste care nu condiționează și nu pedepsește.

Dacă ceva mă face să privesc pe celălalt cu superioritate, dacă mă face să cred că sunt mai aproape de Dumnezeu decât altcineva, atunci știu că m-am îndepărtat. Pentru că adevărata credință nu ridică ziduri.

Nu simt nevoia unei spiritualități adânci și greu de înțeles, care cere eforturi i și dovezi. Simt nevoia de simplitate. De gesturi mici, de cuvinte blânde, de libertatea de a fi imperfectă fără să mă simt exclusă.

Cred într-un Dumnezeu care nu se ascunde în reguli, ci se arată în felul în care ne purtăm unii cu alții. Un Dumnezeu care nu vorbește prin frică, ci prin liniște. Care nu apasă, ci susține.

Și dacă cineva mă întreabă pe ce drum merg, nu voi spune că urmez o structură sau o confesiune. Voi spune doar atât: merg pe drumul dragostei.
Restul sunt doar forme.
Diana G. U.