Despre Credinta

● Credinta este acea corola, floare rara a frumusetii sufletesti care creste in adancurile mistice ale fiintei si care este hranita prin lujerii de lumina ai harului si de speranta escatologica a mantuirii. Radacinile credintei sant adanc ingropate in lutul trupesc, in substraturile profunde ale constiintei, in sangele curat din inima noastra, dar floarea si fructele credintei se inalta transcedental prin duh pana la tronul ceresc, sfanta marturie a increderii noastre in Dumnezeu.

● Credinta trebuie insotita de fructele faptelor numai pentru a i se adeveri autenticitatea. Credinta are insa “autonomia” sa, exista independent si dincolo de faptele omenesti, este un dar de la Dumnezeu. Este misterul, harul divin, care fac din credinta ceea ce este: o cale sensibila de legatura si comunicare intre om si Dumnezeu.

● Credinta este insotita mai intotdeauna de un anumit “risc” transcendental liber asumat: riscul pe care-l implica iesirea din contingent, din tot ceea ce este conditionat si ce tine de prudenta logicii lineare, a calculelor ratiunii abstracte si de realitatea sensibila a lumii fizice. Dar acest risc, saltul calitativ, nu se face niciodata orbeste, in gol, la intamplare. Se face in baza unei experiente mistice apriorice si a unei epifanii anterioare care ne asigura ca “riscul”, aventura autodepasirii si a transcendentei noastre, nu numai ca sant sustinute de sus, sant stabile si asigurate, dar ca de fapt sant puse la cale de Dumnezeu Insusi.

● Apostazia carnala, trupeasca, ne poate intoarce la starea de animalitate, la iobagia instinctuala a patimilor. Apostazia spirituala, falsa si gresita, rauvoitoarea intelegere a credintei, pacatul impotriva duhului sfant, ne pot duce la hipnoza intelectuala, la starea de posedare demonica.

● Raul cel mai periculos si cu usurinta de facut este atunci cand la baza faptelor noastre se afla si focul nestins al patimilor, al unor false “credinte” religioase.

● In intunericul acestei lumi chiar si o candela cu flacara plapanda ne poate lumina drumul. Pe cat intunericul este mai dens pe atat puterea luminii creste. Dar cand stim ca Dumnezeu este Lumina lumii, cum totusi de reusim sa ramanem atat de orbi, rataciti si potrivnici Caii Sale?

● Din cand in cand Dumnezeu picura si in sufletele noastre insetate de iubire si adevar cate un strop de lumina din oceanul plinatatii Sale. Arvuna sigura ca amaraciunea, deceptiile si vanitatea acestei lumi nu sant nimic mai mult decat o provocare demonica.

● Omul spiritual, induhovnicit, este “cazul” nefericit al istoriei. Personalitatea acestui tip de om se adapteaza cu greu la conditiile, neintelegerea si tirania colectiva impusa de omul “natural”. Omul spiritual, sfantul, martirul, marturisitorul, tin insa torta credintei aprinsa astfel incat cel in suferinta, cel ratacit si insetat de lumina are de unde-si aprinde propria candela, mai ales atunci cand este la mare nevoie si crede ca nu-l mai poate ajuta nimeni.

● Pe Dumnezeu nu-l putem gasi prin credinta atata timp cat il consideram doar un obiect sau subiect de cercetare, una din curiozitatile cunoasterii intelectuale, un raspuns abstract la intrebarile noastre existentiale. Dumnezeu este semnul, sensul si directia inspre care trebuie sa purcedem. De-abia dupa ce trecem prin pustie, urcam pe piscul muntelui, incepe sa se stravada in departare pamantul fagaduintelor, rostul si finalitatea credintei.

● Tatal ceresc este un parinte rabdator cu propii sai copii. El ne invata in solitudine si pe intuneric caile luminoase ale credintei, ale increderii in El, in grija sa parinteasca.

● Credinta va mai dura chiar si daca doar in inima unei turme mici, a unei ceate de sfinti. O lume dominata de tirania relativismului moral, a hedonismului si a pragmatisului materialist, nu este prea departe de cea in care se puneau bazele credintei biblice. Si prin cate vai intunecate nu a trebuit sa treaca duhul credintei spre a razbi pana la noi?

Copyright © 2016 Marin Mihalache