Categorie: Biserica lui Hristos
Protestul reformatorilor la cea de-a doua dietă de la Spires marchează o epocă deosebită în istoria reformei bisericii. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere că protestantismul nu era ceva nou. Antichitatea cu care se laudă religia romano-catolică este doar una din deşertăciunile pe care le prezintă susţinătorii ei, care spun că papalitatea îşi are originea în vechime, pe când protestantismul este copilul lui Luther şi Calvin. În accepţiunea secolului al şaisprezecelea, acel termen chiar era o noutate, dar ceea ce reprezenta el nu era ceva nou, pentru că protestanţii luptau pentru adevărul lui Dumnezeu şi autoritatea lui asupra conştiinţei. În acest sens, protestantismul există de când există creştinismul, deşi din vremea lui Constantin şi până în secolul al şaisprezecelea el a fost ascuns sub mulţimea de erori şi superstiţii care s-au acumulat.
În acea perioadă întunecată întâlnim mulţi protestanţi. Dar, cum existau credincioşi şi exista adevărul lui Dumnezeu, chiar sub despotismul şi eroarea care domneau, s-au arătat principiile protestantismului. În afară de paulicieni, nestorieni şi arminieni în est, îi avem şi pe binecunoscuţii prieteni din vest - valdezii, albigenzii, wycliffiţii şi boemii. Au mai fost şi alţii numiţi cathari, leonişti, etc., dar acestea au fost cele patru mari ramuri ale viţei nobile de martori ai lui Hristos şi ei Evangheliei Sale, care, deşi au primit diferite nume, au avut aceeaşi origine şi o credinţă comună.
Protestantismul despre care vorbim acum datează de la cea de-a doua dietă de la Spires, din 1529. Atunci s-a născut el, şi în scurt timp a fost cuprins în constituţia naţională a Germaniei, şi a ridicat armele pentru apărarea religiei şi a libertăţii. Acesta a fost protestantismul în forma lui politică, care, vai! nu se potriveşte deloc cu creştinismul, nici cu biserica lui Dumnezeu, nici cu trupul lui Hristos.
Să facem o scurtă pauză pentru a medita la mesajul Domnului către biserica din Sardes, pentru că începutul creştinătăţii protestante este momentul potrivit pentru a-l prezenta. Acest mesaj cuprinde aprecierea Domnului Însuşi şi nu cea a unui scriitor partizan sau a unui istoric având anumite prejudecăţi, ceea ce-l face să fie deosebit de solemn şi nespus de valoros. Să ne ajute Domnul să înţelegem gândurile lui asupra acestui subiect important!
Epistola către biserica din Sardes
“Şi îngerului adunării din Sardes scrie-i: «Acestea le spune Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu lucrările tale - că ai numele că trăieşti, şi eşti mort. Fii veghetor şi întăreşte cele care rămân, care sunt aproape să moară, pentru că nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te! Deci, dacă nu vei veghea, voi veni ca un hoţ şi nicidecum nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta. Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în. haine albe, pentru că sunt vrednici. Învingătorul va fi îmbrăcat în veşminte albe şi nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea. vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 3:1-6 ).
Am văzut starea generală şi agenţii papalităţii în evul mediu, iar acum vom cerceta o altă perioadă a istoriei bisericii şi o nouă ordine a lucrurilor rezultată în urma reformei. În Sardes există, fără-ndoială, multe din caracteristicile morale ale epocilor anterioare, dar această perioadă are un caracter destul de deosebit pentru a marca o nouă epocă în istoria ecleziastică şi în cea seculară.
Primele patru biserici pe care le-am cercetat descriu starea lucrurilor înainte de reformă, iar ultimele trei reprezintă aspectul general al mărturisitorilor după vremea lui Luther. Însă trebuie să fim atenţi să deosebim lucrările bune ale Duhului lui Dumnezeu, făcute prin intermediul reformatorilor, de formalismul fără viaţă care a apărut curând în bisericile lutherane şi reformate, care corespunde atât de bine tristei stări din Sardes. Abia de au gustat binecuvântările eliberării de sub asuprirea Romei, că au şi căzut în robia guvernelor lumii şi într-o stare de moarte spirituală. Cu privire la acea stare de lucruri, Domnul Isus, în mesajul Său spune: “Ştiu lucrările tale - că ai numele că trăieşti, şi eşti mort”. Aceasta este starea a ceea ce este cunoscut sub numele de protestantism după zilele primilor reformatori. Sigur că adevăraţii creştini nu sunt morţi, ci viaţa lor este “ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”, dar Domnul declară că acel sistem în care se află ei este fără viaţă. Este un crez ortodox, o corectitudine aparentă, îi merge numele că trăieşte, nu mai are duhul necurat al papalităţii şi casa a fost măturată şi împodobită – acestea sunt caracteristicile protestantismului, dar cuvântul grav de pe buzele Domnului Isus - eşti mort, ne descoperă adevăratul lui caracter, aşa cum îl vede El. Diversele sisteme ale bisericilor noastre naţionale şi ale marilor confesiuni protestante sunt descrise prin cuvântul fatal “moarte” – nu mai există viaţa adevărată.
O privire la diferitele aspecte ale epistolei către Sardes ne va ajuta să înţelegem mai deplin aprecierea Domnului cu privire la sistemele protestante din jurul nostru.
1. Ca de obicei în aceste epistole, modul în care Se prezintă Domnul corespunde stării celui căruia i se adresează. “Acestea le spune Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele”. Aici Domnul Se prezintă ca având pentru credinţă plinătatea Duhului Sfânt şi deplină autoritate în guvernare, numărul şapte fiind simbolul perfecţiunii. Şi această plinătate de binecuivântare spirituală care este în Hristos şi de care dispune El rămâne ceea ce nu se schimbă în pofida falimentului vizibil al bisericii, astfel încât atât în mod colectiv cât şi în mod individual, creştinii nu au scuze dacă aleargă la oameni după ajutor.
Dar, vai! aceasta este cursa în care au căzut toţi reformatorii. Aşa s-a întâmplat şi încă mai vedem efectele acestei greşeli. Aşa că ar fi bine să cercetăm cu atenţie acest aspect.
2. Cele două aspecte – cel spiritual şi cel ecleziastic – pe care le vedem unite în Hristos, reformatorii le-au separat. Aceasta a fost marea eroare a reformei: niciodată nu au văzut şi nu au înţeles acest adevăr, şi, din dorinţa arzătoare de a obţine eliberarea completă de puterea ameninţătoare a papei, sprijiniti de principii catolici, reformatorii s-au pus sub protecţia principilor protestanţi. Acesta a fost eşecul lor, şi după prima dietă de la Spires, din 1526, ei dispar aproape complet de pe paginile istoriei. Ei au neglijat marele adevăr, acea putere de care biserica are absolută nevoie, atât în interior cât şi în exterior, atât în domeniul spiritual cât şi în guvernare, acea putere care ţine de Cap şi pe care nici tirania Romei, nici slăbiciunea reformatorilor nu au slăbit-o cu nimic. “Indiferent cât de mare este eşecul bisericii,” spunea cineva, “indiferent cât de mult a fuzionat cu lumea, rămâne întotdeauna valabil faptul că Duhul Sfânt, cu atributele lui variate şi în măsuri diferite, este acela care dă competenţa divină sub conducerea Celui care este Capul bisericii, pe care El o iubeşte, de care se îngrijeşte şi asupra căreia veghează*”. El are şi cele şapte stele. Aici însă nu spune ca în mesajul către Efes: “Cel care ţine cele şapte stele în mâna Lui dreaptă”, ci că are cele şapte stele. În Sardes, deci, deşi stelele nu sunt văzute în mâna Lui dreaptă, Domnul Cel binecuvântat nu le-a abandonat şi nu le-ar putea abandona nicicând, ci am putea spune că le are sub mâna Lui deşi nu în mâna Lui.
* Lectures on the Addresses to the Seven Churches – J.N. Darby
Probabil că, înainte de a trece mai departe, este nevoie să spunem câteva cuvinte pentru a explica stelele.
“Cele şapte stele sunt îngeri ai celor şapte adunări”. Pe tot parcursul Scripturii, stelele simbolizează puteri subordonate, în timp ce soarele simbolizează puterea supremă, iar îngerii redau ideea de reprezentare. “Atunci au spus: este îngerul lui,” sau reprezentatantul lui Petru, despre care credeau că ere în închisoare. Şi, în mod sigur, îngerul cu care se luptase Iacov era îngerul lui Yahve pentru că Iacov a numit acel loc “faţa lui Dumnezeu” (vezi Fapte 12 , Geneza 32 ). Deci învăţătura pe care o căpătăm din semnificaţia acestor două cuvinte este clară şi extrem de importantă, şi anume că îngerul bisericii se cuvenea să fie acela care să manifeste puterea spirituală în calitate de reprezentant al lui Hristos pe pământ. Astfel este prezentată în modul cel mai solemn responsabilitatea bisericii mărturisitoare. Indiferent care ar fi starea bisericii mărturisitoare, Domnul Isus este Cel care are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, şi, de asemenea, cele şapte stele, sau, cu alte cuvinte, toată puterea Duhului şi toată autoritatea ecleziastică. Aşa este Hristos în deplinătatea binecuvântării, atât pentru biserică, cât şi pentru creştin în mod individual, aşa că este clar că noi ar trebui să fim o expresie potrivită a Lui, care este viaţa noastră, înţelepciunea noastră şi puterea noastră în această lume. Fie ca noi să rămânem mai aproape de El, în mâna Lui dreaptă, într-un duh de ascultare şi dependenţă.
3. Nu considerăm că, după cele pe care le-am spus, ar mai fi necesar să adăugăm că titlurile “stea” şi “înger” nu justifică deloc ideea de clericalism sau de slujitori numiţi de oameni. Sistemul care este predominant de la reformă încoace lasă o uşă larg deschisă chiar şi pentru oameni neconvertiţi care sunt intelectuali. Dar cât de diferit de aceasta este sistemul divin! “Stelele” au caracterul unor autorităţi subordonate lui Hristos şi acţionează în Numele Lui, care este Capul, iar îngerii sunt reprezentanţi ai bisericilor, aşa cum sunt ele înaintea lui Hristos. Ce imagine sublimă - am exclama - de identificare morală cu Hristos şi cu adunarea lui Dumnezeu dau aceste titluri! Şi un singur om era ambele. “Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici”. El era expresia lui Hristos îb biserică, în calitate de putere subordonată, dar şi a bisericii înaintea lui Hristos în starea ei morală. Unor asemenea slujitori numiţi de divinitate şi calificaţi în mod divin nu li se putea reproşa nimic, indiferent de epocă sau de ţară. Şi s-ar cuveni să ne rugăm ne încetat pentru asemenea slujitori.
După ce am văzut – aşa considerăm noi - care este gândul lui Hristos cu privire la ce este El în sinte şi ce este el pentru bisericp în toate timpurile şi în orice situaţie, vom putea să înţelegem mai bine poziţia bisericilor reformate ca întunecată de starea lucrurilor din Sardes.
4. În vechiul sistem, cel catolic, mântuirea nu era doar ceva care ţinea doar de credinţă, ci era un privilegiu al bisericii. Orice binecuvântare era dependentă de relaţia cu biserica Romei. În afara comuniunii cu ea nu era nici iertare a păcatelor, nici pace cu Dumnezeu, nici viaţă eternă în Hristos, nici mântuirea sufletului. În timpul evului întunecat, această dogmă îndrăzneaţă şi blasfemiatoare i-a dat o putere imensă, făcând ca excomunicarea ei să fie cea mai insuportabilă pedeapsă ce putea fi aplicată unei persoane sau chiar unei naţiuni. Când biserica pronunţa interdicţiile, victima tunetelor ei nu avea nici o putere să se opună şi orice un om, de la cel mai puternic monarh până la cel mai umil supus, tremura cu teama că trăznetul îl putea lovi. Războiul, foametea şi ciuma mai putea fi suportate, fiind calamităţi temporare, dar blestemul papei usca sufletul pentru totdeauna, destinându-l pentru o eternitate în infern. Indiferent cât de sinceră ar fi fost credinţa şi evlavia unui om, dacă nu aparţinea bisericii catolice şi nu beneficia de sacramantele ei, era imposibil ca el să fie mântuit. Această groaznică învăţătură care era crezută în acele timpuri făcea ca biserica să fie totul – învăţător, legiuitor şi mântuitor - şi comuniunea cu ea să fie singura cale spre cer, indiferent cum ar fi fost caracterul omului. De asemenea, ea îşi aroga şi privilegiul de a spune cine putea fi numit sfânt şi cine nu, cine mergea drept în cer dupa moarte şi cine mergea în purgatoriu şi cât timp era să fie ţinut cineva acolo. Locul şi rolul fiecărui om, atât în timp cât şi în eternitate, putea fi stabilit numai de către acea organizaţie care se numea biserică şi pretindea a fi “mireasa lui Hristos”.
Dar acest rău monstruos, care a fost ascuns timp de secole sub cel mai adânc întuneric, a fost pus în lumină cu ocazia reformei. Masa coruptă, odată coaptă, nu mai putea să nu devină urâciunea omenirii. Mulţi s-au ridicat revoltându-se împotriva ei, declarând că întregul sistem al papalităţii este minciuna lui Satan, iar mărturia lui Luther este adevărul lui Dumnezeu. Dar reformatorii, în loc să se încreadă în Hristos, care Se prezintă credinţei ca fiind deasupra împrejurărilor, făcând din El adăpostul lor, ca El să fie tăria lor, au căzut în cursa de a căuta protecţie la magistraţi pentru a fi protejaţi de persecuţiile Romei, ca şi cum aceia ar fi fost cei care să dea legile pentru mişcările celor şapte stele.
Autoritatea ecleziastică – numirea slujitorilor – a ajuns în mâinile lumii. Acesta a fost eşecul protestantismului chiar de la început. Să vedem mărturia altcuiva.
“Protestantismul a fost întotdeauna greşit din punct de vedere ecleziastic pentru că a apelat la guvernatorul lumii ca la unul investit cu autoritate ecleziastică, astfel încât, dacă sub papalitate biserica a fost conducătoarea lumii, în protestantism lumea a ajuns conducătoarea bisericii... Sardes descrie ceea ce a urmat după reformă, după ce a trecut sclipirea fervorii adevărului şi primul flux de binecuvântare, când s-a aşternut un formalism rece... În ţările protestante a fost întotdeauna o măsură de libertate a conştiinţei, dar Dumnezeu are ca scop nu numai să aducă eliberarea de sub relele mari sau eliberarea de anumite detalii, ci ca sufletul să fie în relaţie bună cu El, ca să-I dea Domnului glorie pe calea aleasă de El – libertate pentru Domnul ca El să lucreze prin Duhul Sfânt după voia Lui. Când Lui i se acordă locul cuvenit, rodul binecuvântat este dragostea şi libertatea sfântă. Noi nu dorim o libertate omenească obţinută prin puterea lumii – deşi, ferească Dumnezeu ca noi să spunem un cuvânt împotriva autorităţilor care au putere în sferele lor -, ci libertatea Duhului Sfânt. Păcatul creştinilor este acela de a fi acordat autorităţilor lumii o poziţie care nu li se cuvine. Domnul Isus loveşte la rădăcină problema prin modul în care Se prezintă bisericii din Sardes. Fie că este vorba de puterea spirituală, fie de autoritatea manifestată exterior ce derivă din aceasta, Domnul spune că ambele Îi aparţin Lui. Când există credinţă ca să-L priveşti în poziţia Lui de Cap al bisericii, El va răspunde cu siguranţă oricărei nevoi. Dacă El aude cel mai mic strigăt al unuia dintre mieluşeii Săi, cum nu Se va ocupa El de nevoile mai profunde ale bisericii Sale, care este cel mai iubit obiect al Lui? El a devenit Cap al bisericii numai după ce a ajuns în gloria cerească şi El a ajuns acolo nu pur şi simplu pentru a fi acolo, ci pentru a acţiona în calitate de Cap*”.
* Apocalipsa, William Kelly
5. Renunţând la erorile papalităţii cu privire la puterea bisericii, reformatorii au fost atraşi în extrema cealaltă – aceea de a da prea multă importanţă opiniei individuale. Principiul catolic este acela că biserica îl face pe cineva creştin, iar principiul protestant este că aceia care sunt creştini alcătuiesc biserica. Deci, practic, în ambele situaţii Hristos nu mai are locul care I se cuvine. Un preot spune că omul poate primi ceea ce este bun pentru sufletul său numai prin legătura cu Sfânta Mamă Biserica, şi, de îndată ce încetează să mai facă parte din biserică, el este pierdut, singurul mijloc pentru a obţine iertarea şi a fi mântuit fiind sacramentele ei. A fi exclus din biserică era tot una cu a fi aruncat în iad. Sigur că, dacă exista pocăinţă sau vreun fel de temei pentru care preotul să acorde absoluţiunea, sufletul putea fi salvat de la acea soartă groaznică şi readus în biserică, în care este viaţa eternă. Iar locul omului în cer, pe pământ sau în iad trebuie să fie hotărât de biserică. Acesta este principiul de bază al romano-catolicismului şi ceea ce dă preoţimii puteri nelimitate asupra închinătorilor amăgiţi. Dar acest gen de influenţă nu se limitează în exclusivitate la romano-catolicism, ci are mai multă sau mai puţină putere oriunde este recunoscut un fel de preot, aşa cum a fost din zilele părinţilor bisericii.
Rezultatele puterii care a încăput pe mâinile preoţimii Romei au ajuns de nesuportat pentru toate clasele sociale spre începutul secolului al şaisprezecelea. S-a născut protestul, care curând s-a răspândit în toată Europa. S-a făcut apel la Biblie ca autoritate absolută, iar îndreptăţirea numai prin credinţă, fără faptele legii a devenit deviza reformatorilor. A fost sfărâmat jugul Romei. Aceasta a fost lucrarea Duhului lui Dumnezeu, iar energia prin care s-a înfăptuit reforma a fost numai de la El. Unul dintre rezultatele acestei mari revoluţii, care a fost şi caracteristic, a fost faptul că puterea şi importanţa a fost transferată de la biserică la individ. A fost respinsă ideea că biserica era aceea care împărţea binecuvântările şi fiecare om era chemat să citească Biblia individual, s-o studieze individual, s-o creadă, să fie îndreptăţit individual şi să-i slujească lui Dumnezeu individual, din vreme ce el este responsabil în mod individual. Acesta a fost curentul de gândire al reformei – întotdeauna just, dar mult timp respins prin uzurparea romano-catolicismului – întâi este binecuvântarea individuală, apoi se formează biserica. Aceasta era noua ordine, dar vai! adevărata ideea cu privire la biserica lui Dumnezeu s-a pierdut atunci complet şi nu a fost recuperată până în secolul nostru*, după cum vom vedea, cu voia Domnului.
* n.tr.) reamintim că este vorba de secolul al XIX-lea, când scria autorul
Până la un punct reformatorii au avut dreptate. Numai Domnul este Acela care zideşte pietre vii pe Stânca de temelie, dar nu au avut în vedere locul care I se cuvine Domnului în adunare, prin Duhul Sfânt, astefel încât oamenii au început să se unească şi să zidească aşa-numite biserici după mintea lor. Au răsărit rapid o mare varietate de biserici sau societăţi religioase în multe părţi ale creştinătăţii, fiecare ţară având nişte idei proprii cu privire la cum trebuie să se constituie o biserică şi cum trebuie să fie guvernată. Unii au gândit că puterea trebuie să o aibă în biserică magistratul, alţii au considerat că biserica trebuie să aibă acea putere conducătoare în ea însăşi. Şi diferenţele de opinii au dus la biserici naţionale şi la nenumărate adunări dizidente pe care le vedem peste tot în jurul nostru. Dar gândul lui Hristos cu privire la caracterul şi constituţia bisericii Sale, care este prezentat pe larg în epistole, pare să fi fost neglijat complet de conducătorii reformei. Peste tot se insista asupra credinţei individuale ca marele principi pentru mântuirea sufletului - mulţumiri fie aduse Domnului! Dar, odată stabilit acest principiu, oamenii se aliau pentru a constitui biserici după mintea lor. Celui care studiază istoria bisericii având înaintea lui Noul Testament, acest fapt îi va părea deosebit de dureros.
De exemplu, în Efeseni 4 citim că “este un singur trup şi un singur duh”, dar, potrivit protestantismului ar fi să citim “sunt multe trupuri şi un singur duh”. Dar nu se poate să fie mai mult decât o constituţie divină. Şi mai citim: “străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului în legătura păcii”. Aceasta înseamnă în moc clar unitatea pe care o face Duhul, Duhul Sfânt fiind puterea care formează biserica, care este trupul lui Hristos. Creştinii sunt unităţile formate prin Duhul Sfânt pentru a fi într-o unitate perfectă. Deci trebuie să ne străduim să păstrăm, nu să facem noi unitatea, ci să ne străduim s-o menţinem, s-o manifestăm şi s-o arătăm în mod practic. “Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur duh” (1. Corinteni 12:12-13 *).
* acest subiect este prezentat complet în două prelegeri ale lui William Kelly pe tema 1. Corinteni 12
6. Sistemele religioase reprezentate de Sardes sunt fara viaţă, iar lucrările lor sunt nedesăvârşite. “Nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu” spune Domnul Isus (Apocalipsa 3:2 ). El aşteaptă roade conform standardelor date credinţei şi a resurselor puse la dispoziţia credinţei. El se prezintă ca Acela care are toată perfecţiunea puterii spirituale şi toată energia necesară bisericii Sale şi care aşteaptă roade potrivite caracterului Său. Şi El nu-Şi va coborî standardele pentru a lua de bună nedesăvârşirea noastră.
“Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te”. El îi atenţionează prin avertismesmentul solemn cu privire la harul pe care l-au primit şi la cuvântul pe care l-au auzit. El aşteaptă lucrări desăvârşite potrivit măsurii harului pe care l-au primit şi al adevărului care le-a fost transmis. Dar, vai! sub pretextul că “nimic nu este perfect”, fie că este vorba de biserică, fie de o persoană luată individual, gândul ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu nu mai are prioritatea pe care se cuvine s-o aibă în mintea creştinilor.
Spre exemplificare vom lua o situaţie obişnuită.
Un tânăr s-a convertit în urma vizitei unui evanghelist. Şi el nu are mai multe relaţii sau prieteni într-un loc de închinare decât în altul, dar trebuie să meargă totuşi undeva. I se recomandă să viziteze diferite biserici din apropierea locuinţei sale şi să se stabilească în aceea care crede că-i va face cel mai bine. Deci, criteriul după care va judeca este ceea ce este spre binele lui personal. Binecuvântarea noastră personală este, fără-ndoială, un aspect important, care nu se cuvine să fie neglijat, dar atunci când aceasta este considerată cel mai important lucru în detrimentul voinţei lui Hristos, va rezulta o cale care duce la întunecarea minţii şi la uscăciunea sufletului. Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu va fi, cu siguranţă, o mai profundă sursă de binecuvântare decât căutarea binelui personal neglijând gândurile lui Dumnezeu care sunt descoperite în epistole. Dar, vai! De obicei se spune: “Este ceva bun în orice denominaţiune, dar nici una dintre ele nu este bună în toate privinţele, aşa că trebuie să judecăm singuri şi să alegem pe aceea care ni se pare a fi cea mai apropiată de Scriptură, pentru că nici un sistem nu este perfect”. Dar această abordare obişnuită, indiferent cât de rezonabilă ar părea, se aplică numai la sistemele de religie ale oamenilor, pentru că sistemul lui Dumnezeu trebuie să fie perfect şi El nu se va adapta la un sistem care nu este perfect. Imperfecţiunile celor care sunt în sistemul lui Dumnezeu sau care se străduiesc să funcţioneze în acel sistem nu afectează perfecţiunea divină a sistemului.
Deseori este pierdută din vedere deosebirea dintre un sistem şi cei care fac parte din sistem. Presupunând că în jurul centrului dat de Dumnezeu se adună câţiva creştini slabi sau chiar vinovaţi de anumite lucruri, aceea nu face ca centrul să fie slab sau deficitar. Iar, pe de altă parte, dacă unii dintre cei mai buni creştini din creştinătate se strâng în jurul unui centru desemnat de om, acel centru nu va deveni divin. Hristos este centrul lui Dumnezeu, iar aceia care se strâng în jurul acelui centru prin puterea Duhului Sfânt sunt pe terenul lui Dumnezeu, în prezenţa Lui şi cu siguranţă vor primi binecuvântarea Lui. Acesta se cuvine să fie obiectivul nostru principal: să fim acolo unde este Dumnezeu, având siguranţa deplină a credinţei şi toată încrederea în El pentru binele sufletelor noastre. “Unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18 Ş20, vezi şi Efeseni 4:3-4 ).
Diferenţa dintre marele sistem al Sardesului şi aceia pe care sistemul îi cuprinde este evidentă din mesajul pe care li-l adresează Domnul: “Nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te!” Biserica se cuvine să fie evaluată nu ca un sistem fără viaţă ci prin resursele pe care le are în Hristos Capul. Situaţia tristă că lucrurile nu mai sunt acum ca la început nu este un motiv valabil pentru ca să se apuce creştinii să-şi facă biserici după mintea lor, pe care să le guverneze după regulile stabilite de ei. Acesta a fost păcatul şi practica protestanţilor mergând până acolo că numele lor este legiune. “Aminteşte-ţi cum ai primit şi ai auzit” este avertismentul solemn al Domnului către Sardes şi către protestanţi în general. Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu trebuie să fie singura noastră călăuză şi singura autoritate, iar harul Domnului Isus Hristos singura noastră putere. El aminteşte bisericii aceste două lucruri mari: harul primit şi adevărul auzit. Acestea dau măsura responsabilităţii ei şi constituie standardul dupa care El judecă marele sistem al Sardesului,
7. Aici se vorbeşte despre venirea Domnului ca şi cum biserica a căzut până la nivelul lumii: “Dacă nu vei vegehea voi veni ca un hoţ şi nicidecum nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta”. Aceasta seamănă foarte mult cu ceea ce se spune în 1. Tesaloniceni 5:2 : “Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea”. Domnul doreşte ca ai Săi să aibă o cale clar separată de lume, dar Sardes a eşuat în această privinţă. “Nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu”. Era multă conformare cu lumea. Până şi în Tiatira sfinţii lui Dumnezeu sunt lăudaţi pentru seriozitatea lor, chiar în pofida răului, şi că lucrările lor de la urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Dar ideea ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu şi a separării de lume este puţin cunoscută în protestantism. “Voi veni ca un hoţ”. Aşa va veni El asupra masei de simpli mărturisitori, dar nu şi asupra credinciosului adevărat.
“Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe pentru că sunt vrednici” (Apocalipsa 2:4 ). Aceasta este o adevărată mângâiere pentru cei care umblă cu Domnul separaţi de lume. Lumea, în calitate de cadru moral, este cea care întinează veşmintele creştinului. Acele “câteva nume” de aici înseamnă câţiva indivizi. Domnul îi cunoaşte pe nume pe fiecare dintre aceia care umblă cu fidelitate pe pământ şi îi asigură că vor umbla împreună cu El în cer. Binecuvântaţi sunt biruitorii; în loc ca numele lor să fie şters, El va mărturisi numele lor înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi.
După ce am cercetat semnificaţia mesajului către Sardes şi modul în care acesta se aplică la ceea ce a avut loc după reformă, ne vom întoarce acum, cu sentimente împărţite, la istoria reformei. Suntem sincer mulţimitori pentru lucrarea mare a Duhului lui Dumnezeu, dar la fel de sincer întristaţi de eşecul omului, care s-a manifestat atât de curând. Dar porbabil că, înainte de a merge mai departe, este bine să-i reamintim cititorului stările prin care a trecut în mod succesiv biserica mărturisitoare pe pământ.
În Efes vedem cum dragostea bisericii faţă de Hristos s-a răcit: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Aceasta este originea decăderii care a urmat de atunci. În Smirna vedem suferinţa şi persecuţia din partea lui Satan. În Pergam, caracterul lumesc, biserica locuind acolo unde este tronul lui Satan. În Tiatira corupţia: i se îngăduie profetesei Izabela să dea învăţătură şi să-i amăgească pe robii Domnului să curvească şi să mănânce lucruri jertfite idolilor. În Sardes moarte; Izabela nu este prezentă; Sardes s-a depărtat de stricăciunile ei şi îi merge numele că trăieşte, adică dă o mărturie şi are un aspect de creştinism, însă nu are puterea de viaţă.
Bisericile lutherane - anii 1526 - 1529
Pentru a ilustra prezentarea noastră asupa mesajului către Sardes, ca dovadă pentru ceea ce am spus cu privire la constituirea bisericilor lutherane, vom prezenta organizarea lor la început. Pentru ca adevărul în această privinţă să fie spus corect şi complet vom cita din D’Aubigne, care a spus tot ce se putea spune despre Luther şi reformă.
“Reforma mai avea nevoie câţiva ani pentru a creşte şi a prinde putere şi nu se putea bucura de pace dacă duşmanii ei nu se războiau unul cu altul. Nebunia lui Clement al VII-lea a fost conductorul prin care reforma s-a transmis ca fulgerul şi ruina Romei a fost edificarea Evangheliei. Au fost mai mult de câteva luni de răgaz; din 1526 până în 1529 în Germania a fost o pace de care reforma a profitat pentru a se organiza şi a se extinde.
După ce a fost frânt jugul papal, ordinea ecleziastică trebuia să fie restabilită. Era imposibil ca episcopii să fie repuşi în drepturi în vechile lor jurisdicţii deoarece acei prelaţi continentali susţineau că erau slujitorii papei. Pentru ca să nu se ajungă la anarhie în biserică era nevoie de un alt set de reguli. Şi au fost preocupări în acest sens. Atunci naţiunile evanghelice s-au separat definitiv de stăpânirea despotică, care, timp de veacuri, ţinuse vestul în robie.
În două rânduri Dieta dorise să facă din reforma bisericii o chestiune naţională. Împăratul, Papa şi câţiva principi se opuneau, şi, de aceea, Dieta de la Spires a lăsat în seama fiecărui stat să facă ceea ce nu a putut împlini ea.
Dar ce constituţie să pună în locul ierarhiei papale?
Desfiinţând autoritatea papei, ei puteau păstra ordinea episcopală, dar aceea era o formă apropiată de ceea ce erau pe cale să distrugă.
Sau, dimpotrivă, puteau reconstrui ordinea ecleziastică în temeiul suveranităţii Cuvântului lui Dumnezeu, restabilind drepturile creştinilor. O asemenea formă era cea mai departe de ierarhia romană. Între aceste două extreme erau mai multe căi de mijloc... Când a început să-şi încerce mâna în a întocmi constituţii ecleziastice, Germania evanghelică a început cu ceea ce lovea cel mai tare monarhia papală*”.
* Vol. 4, p. 26-47
Din aceste câteva extrase cititorul va vedea cum principii Germaniei, în reconstruirea bisericii, au fost călăuziţi de criterii utilitare sau de considerente politice. Deşi au fost sinceri atunci când au dorit să lucreze potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, totuşi nu se pare să le fi trecut prin cap faptul că Dumnezeu dăduse deja în Noul Testament o constituţie pentru biserică. Şi El nu i-a dat omului permisiunea de a adăuga sau a modifica nici măcar un cuvânt din acea constituţie divină, după cum nu le dăduse evreilor permisiunea de a modifica nici măcar un cui al tabernacolului. Dar, din vreme ce am prezentat foarte pe larg chestiunile care ţin de inaugurarea, constituţia bisericii şi disciplina ei în prima parte a lucrării noastre, nu mai este necesar să mai spunem aici ceva pe această temă. Orice lucru trebuie testat după standardul Cuvântului lui Dumnezeu şi orice nu este validat de acel Cuvânt trebuie abandonat.
Întemeierea primelor biserici lutherane
În Germania nu prea se poate spune că reforma a început de la clasele de jos. În Elveţia a fost o mişcare democratică, iar în Germania una imperială. Principii au stat în prima linie a luptei şi în primul rând de bănci al consiliului. “Organizarea democratică” – spune D’Aubigne – “a trebuit să facă loc unei organizări convenabile guvernării seculare”. Aceasta este o recunoaştere clară a faptului că procesul de constituire al bisericilor lutherane a fost pur omenesc şi unul pur politic. A fost neglijat complet Hristos în calitate de centru şi a fost neglijat şi Duhul Sfânt ca puterea care îi strânge pe credincioşi în jurul centrului. De aceea Domnul declară mort orice asemenea sistem. Se vorbeşte despre Hristos, despre Duhul Sfânt şi despre cuvântul lui Dumnezeu şi există credinţă în ele, dar nici unul dintre acestea nu capătă locul cuvenit în bisericile lutherane sau reformate. Ca urmare, acestea sunt fără viaţă. Luther a găsit suporteri mai ales în rândul claselor superioare ale societăţii. “El i-a privit pe principi ca reprezentanţi ai poporului, şi de atunci statul a ajuns să fie unul dintre elementele care au influenţat în mod hotărâtor constituţia bisericii evanghelice”.
Trebuie să avem în minte faptul că re-formarea nu este tot una cu formarea. Proclamarea iniţială a adevărului şi formarea bisericii, care a avut loc la Cincizecime, se cuvine să fie îndrumarul reformatorului. Re-formarea înseamnă întoarcerea gândurilor spre început, la cuvântul harului lui Dumnezeu, aşa că biserica trebuie re-formată potrivit cu harul şi adevărul Său. Şi, cu sigunranţă, dacă biserica a fost formată în primul secol fără principiile lumii, nu s-ar fi putut ea re-forma tot fără ele în secolul al şaisprezecelea sau în al nouăsprezecelea? D’Aubigne pune întrebarea aceasta în modul cel mai firesc, ceea ce arata că el simţea că ceva important nu era în regulă, pentru că de ce oare pentru a re-forma să apelezi la o putere care nu a fost necesară pentru formarea la început a bisericii? Ideea că biserica este adunarea lui Dumnezeu sau trupul lui Hristos s-a pierdut deci complet. Până şi catolicii vorbesc despre a păstra unitatea bisericii, chiar dacă ei corup sensul acestei unităţi. Protestanţii au pornit prost în această privinţă, şi de atunci până în zilele noastre s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de adevărul cu privire la “un singur trup”.
Philip, landgraful de Hesse, un prinţ întreprinzător şi mărinimos, are reputaţia de a fi fost primul care a întocmit o constituţie ecleziastică pentru bisericile din statele lui ereditare, care a fost dată ca model pentru toate bisericile noi din creştinătate.
Moartea lui Friedrich
În anul 1525 a murit Friedrich cel Înţelept, electorul Saxoniei. El fusese prietenul şi protectorul lui Luther, deşi nu prea fusese un reformator. Johan, fratele şi succesorul lui avea un caracter mult deosebit. El a fost un reformator lutheran scrupulos. În chestiunile ecleziastice el şi-a asumat supremaţia absolută şi a determinat ca atât constituţia cât şi guvernarea bisericilor, forma de închinare publică şi îndatoririle şi salariile clerului să fie propuse de Luther şi Melanchton şi promulgate de asistenţii lui în anul 1527. “Fiind complet satisfăcut cu învăţăturile lui Luther şi văzând clar că este cu neputinţă ca ele să fie păstrate dacă este menţinută autoritatea pontifului, el a luat asupra sa toată jurisdicţia în domeniul religiei. El s-a îngrijit ca în toate bisericile să fie puşi învăţători evlavioşi şi competenţi, fiind destituiţi cei nepotriviţi. Exemplul lui a fost curând urmat de alţi principi, aşa că statele Germaniei au ieşit de sub dominaţia pontifului roman*”. Aşa au fost întemeiate primele biserici lutherane şi reformate.
* Mosheim. Vol. 3, p. 122
După cum era şi de aşteptat, efectul unor măsuri atât de hotărâte s-a arătat curând: au apărut disensiuni între principi. Moderaţia lui Friedrich îi menţinuse pe principi într-o relativa unitate, dar demersurile lui Johan au arătat clar că el era hotărât să despartă bisericile din teritoriile lui de biserica Romei. Aceasta a stârnit teama principilor catolici, ceea ce i-a făcut să se sfătuiască pentru a apăra vechea religie şi a-i pedepsi pe inovatorii cei îndrăzneţi. Şi principii lutherani au format o alianţă şi numai tulburările din Europa au făcut să nu se declanşeze un război civil. Cum Carol era supraocupat cu războaie în diferite locuri, reformatorii au fost lăsaţi în pace până în anul 1529, acel an atât de faimos în istoria reformei, depăşit în importanţă numai de anul 1530, de care ne apropiem. Două lucruri au făcut ca acel an să fie deosebit de important. În primul rând
Apelul principilor
Prin eforturile partidei papale la cea de-a doua Dietă de la Spires, în 1529, a fost confirmat edictul emis la Worma împotriva lui Luther şi toate inovaţiile în domeniul religios au fost interzise. Împotriva acestei decizii, majoritatea principilor evanghelici a emis un protest solemn, dar, nelimitându-se la a-şi exprima dezacordul faţă de hotărârea Dietei, protestatarii s-au adunat imediat după dizolvarea Dietei şi au elaborat un document într-o formă oficială, în care treceau în revistă ceea ce avusese loc pe parcursul acelei adunări şi plângerile lor şi prezentau motivele pentru care luau acele măsuri, şi, reafirmând în mod ferm, dar respectuos, drepturile sacre ale conştiinţei în ceea ce priveşte mântuirea, făceau apel la Împărat pentru un viitor Consiliu General. Documentul se încheia în modul următor: “De aceea, pentru noi înşine, pentru supuşii noştri şi pentru toţi cei care au primit sau care vor primi Cuvântul lui Dumnezeu, din cauza măsurilor ofensatoare din trecut, prezent sau viitoare, facem apel la majestatea voastră imperială pentru o adunare liberă şi universală a sfintei creştinătăţi”. Acest document umplea douăsprezece file de pergament, iar semnăturile şi peceţile erau aproape aceleaşi ca acelea aplicate la protest*.
* D’ Aubigne
O copie a acestui memorandum a fost imediat trimisa împăratului prin intermediul a trei delegaţi. Carol era atunci în călătorie dinspre Spania spre Italia. L-au întâlnit la Placentia, dar au fost primiţI într-un mod descurajant, împăratul fiind foarte iritat de această libertate pe care şi-o luaseră de a se opune cu îndrăzneală voinţei sale. Tonul viu al memorandumului îi rănea mândria, şi, înfuriat, a poruncit ca delegaţii să fie arestaţi, interzicându-li-se, sub ameninţarea cu pedeapsa cu moartea, să-şi părăsească apartamentele sau să le scrie principilor protestanţi. Dar în scurt timp s-a îmblânzit şi i-a eliberat şi a mers la Bologna, unde a petrecut mai multe luni alături de papa Clement al VII-lea.
Între timp, conducătorii protestanţi nu au stat degeaba, ci au folosit cele mai eficiente mijloace pentru înaintarea reformei şi pentru consolidarea poziţiei lor faţă de popor. La cinci mai, la unsprezece zile după elaborarea apelului, acesta a fost publicat de landgraf, apoi, la treisprezece, de elector. Marea dispută dintre catolici şi protestanţi căpătase deci o formă definitivă şi era pusă înaintea întregii creştinătăţi.
Întrunirile protestanţilor
Temerile principilor cu privire la intenţiile Împăratului s-au confirmat. Violenţa cu care i-a tratat pe delegaţi şi prietenia lui cu papa erau semne importante cu privire la măsurile pe care se gândea să le adopte. Conducătorii protestanţi au considerat că era timpul să se sfătuiască pentru a se proteja împotriva lui Carol cel ofensat şi indignat. Au avut întruniri în vara anului 1529 la Rothach, Aschwabach, Nuremberg şI Smalcald, dar nu s-a ajuns la nici un acord definitiv ca urmare a faptului că existau opinii diferite cu privire la masa Domnului. La una dintre întâlniri s-a hotărât oficial că “unitatea sacramantelor botezului şi euharistiei era esenţială pentru orice alianţă între creştini”. Dar, vai! Reformatorii se împărţiseră deja în două tabere din cauza controversei cu privire la sacramente.
Partida papală cunoştea bine pamfletele îndârjite scrise de Luther şi Zwingli pe această temă şi se folosea de ele pentru a lărgi ruptura dintre adepţii lor. În timpul sesiunii Dietei de la Spires, reformatorii au fost continuu împunşi de catolici pe această temă: “Voi vă lăudaţi că ţineţi la cuvântul curat al lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, voi sunteţi dezbinaţi”. Landgraful de Hesse a fost profund îndurerat de aceste atacuri publice şi era hotărât să folosească toate mijloacele posibile pentru a-i reconcilia pe reformatorii elvaţieni cu cei saxoni. Pentru aceasta, în 1529, el a organizat o conferinţă la Marburg i-a invitat pe Luther şi Zwingli şi pe câţiva învăţători şi teologi de seamă din ambele partide.
sursa: https://comori.org/