"Unde îţi este boldul, moarte?"

Categorie:  Viata de credinta
 

Cele ce urmează au decurs din călăuzirea deosebită a Duhului lui Dumnezeu care i-a adus împreună pe scriitorul şi subiectul acestei scrieri, cu câteva zile înainte ca Domnul să ia acasă la Sine pe ultimul. Ea era cu adevărat o fiică a durerii şi a suferinţei, mamă a unei familii dintre care toţi au căzut sub mâna morţii, lăsând-o pe ea şi pe soţul ei un cuplu singuratic. Greutatea suferinţei ei a strivit-o şi a început să sufere de o boală care o încerca greu.

Pentru că eu locuiam lângă ea şi am văzut vizitele dese ale medicului, precum şi ale preotului din parohia respectivă, am simţit un interes adânc şi o nelinişte chinuitoare, pe care doar cei care au avut-o o cunosc, cu privire la adevărata ei stare. Cunoştea ea dragostea Mântuitorului? Privea ea oare la El? Perspectiva dinaintea ei era oare luminoasă sau întunecată? Acestea erau întrebările care mă frământau adesea. Şi I-am vorbit Domnului de multe ori despre ea, şi mi-am găsit singura mângâiere şi alinare acolo, căci trebuie să mărturisesc că această presiune asupra duhului meu, cu privire la cineva despre care nu cunoşteam personal nimic, era nouă pentru mine, căci nu sunt un evanghelist în adevăratul sens al cuvântului, dar îmi doresc mult să am un interes şi o grijă mai profundă pentru sufletele nemuritoare.

Această problemă a continuat vreme de săptămâni întregi până când, în cele din urmă, când m-am întors acasă într-o după-amiază, am auzit că ea era mult mai rău şi că moartea era în mod evident, foarte iminentă. După ce am privit la Domnul, m-am aşezat şi i-am scris doar câteva rânduri soţului ei, interesându-mă de sănătatea ei şi exprimându-mi adânca mea compasiune pentru ei şi, de asemenea, sincera speranţă că ea Îl cunoaşte pe Mântuitorul al cărui sânge curăţă de orice păcat, adăugând că eu însumi, ca unul care avea mare nevoie, am cunoscut ce înseamnă să te încrezi în Domnul Isus.

A trebuit să merg să dau un telefon, puţin mai departe de casa mea, iar la întoarcere am văzut că între timp ea mi-a trimis un mesaj, rugându-mă să merg să o văd. M-am grăbit la căpătâiul ei şi, când i-am luat mâna, mi-a spus cu mare seriozitate: „Ah, am dorit de câteva săptămâni să vă văd, iar acum sunt atât de recunoscătoare Domnului că v-a trimis ca să mă ajutaţi.” Pentru că seara era înaintată, iar ea era foarte slăbită, nu am rămas foarte mult lângă ea. Când am plecat, mi-a cerut să revin dimineaţa următoare. Am făcut aşa, precum şi seara următoare şi tot aşa, aproape în fiecare zi până când a adormit.

Din prima seară de când am văzut-o mi-am dat seama că ea era un suflet trezit de simţul nevoii ei de Hristos şi de suficienţa Lui pentru cea mai mare nevoie. De atunci am cunoscut că binecuvântatul nostru Domn a lucrat aceasta în ea prin diferite feluri, cel mai mult poate prin suferinţă şi prin pierderea familiei ei, pentru care ea nu a avut nici cea mai mică vină. Cu privire la aceasta nu am fost în niciun fel de ajutor, ar am avut bucuria să văd în ea în multe feluri puterea harului eliberator al lui Dumnezeu şi binecuvântările Cuvântului Său liniştind teama ei firească de moarte.

Pot să menţionez o mică împrejurare de acest fel. Într-un anumit moment ea şi-a exprimat faţă de mine temea ei în perspectiva morţii. Nu cu privire la acceptarea ei de către Dumnezeu, aceasta a exprimat-o foarte decisă, însă se temea de moarte şi ar fi dorit să evite suferinţa ei. Boala ei era de aşa natură încât ducea, cel mai probabil, la o asemenea suferinţă. I-am citit un text din Iosua 3 , atrăgându-i atenţia asupra faptului că atunci când fiii lui Israel au trecut Iordanul, privirile şi gândurile lor au fost aţintite nu la apele râului, ci la chivotul Domnului. „Când veţi vedea chivotul legământului Domnului Dumnezeului vostru şi pe preoţii leviţi purtându-l, atunci să plecaţi din locurile voastre şi să mergeţi după el”. De îndată ce am terminat, ea a rostit cu seriozitate: „Acel chivot este Hristos”.

Eu am răspuns: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, aşa este!”. Ea nu a mai pierdut niciodată acest lucru din vedere, care i-a adus multă mângâiere după aceea. Ultima oară când am vizitat-o, în jurul patului ei erau toate rudele sale. A fost ultima oară când au văzut-o. Aşa dorise şi aranjase ea să fie. Conştienţa ei simplă a încrederii depline în Hristos şi a odihnei în El era minunată. Apoi ea a cerut să se cânte cântarea:

„Cât de scump răsună Numele lui Isus

Pentru urechile oricărui credincios.

Îi alină dureri, îi vindecă răni,

Şi alungă orice teamă”

Iar felul cel mai solemn în care ea a cântat această cântare, aşa slăbită şi extenuată cum era, a fost extrem de înduioşător. Aceasta a fost ultima mea vizită la ea. În ziua următoare am sunat la uşă, ca de obicei, dar ea nu era în stare să primească vizite. Iar în seara aceea, fără lupta de care se temuse, plină de pace şi calm, a adormit.

Puterea vie a Cuvântului lui Dumnezeu, care linişteşte temeri şi care, prin Duhul Sfânt, aţinteşte privirea sufletului asupra Domnului Isus, a fost arătată în acest caz într-un mod atât de binecuvântat. Iar această întâmplare am menţionat-o pentru gloria şi lauda Aceluia care a mers înaintea poporului Său preaiubit prin apele întunecate ale morţii, îndepărtând din ele orice bold şi nelăsând în urmă nimic altceva decât câştig pentru ei, determinându-i astfel să rostească: „Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este victoria, moarte?”

sursa: https://comori.org/