Categorie: Tineri crestini
1. Pace cu Dumnezeu
Dragul meu,
Te plângi că nu ai “pace constantă” şi că din această cauză progresezi foarte puţin în adevărul sau cunoaşterea Domnului. Îmi pare rău să admit, dar această nemulţumire nu este nicidecum unică; ea vine dintr-o cunoaştere insuficientă a evangheliei şi din confundarea a două lucruri diferite. Aşadar, cu binecuvântarea Domnului, sper să îţi pot fi de ajutor dacă vei analiza cu atenţie ceea ce am să-ţi scriu.
Situaţia ta îmi aduce aminte de o alta ce mi-a fost pusă înainte. ‘Ai pace cu Dumnezeu?’, am întrebat. Răspunsul primit a fost: ‘Nu întotdeauna’. În ambele situaţii confuzia este între pacea făcută şi bucuria păcii. Aceasta înseamnă că atunci când eşti bucuros în Domnul, spui ‘Acum am pace’, dar când din cauza unui eşec sau necaz eşti deprimat şi trist gândeşti că pacea ta a dispărut. Pentru a răspunde la această stare de spirit aş vrea să-ţi cer să cercetezi cu atenţie care sunt temeliile păcii cu Dumnezeu. Este un câştig imens pentru suflet când înţelege că acestea nu sunt în interior, ci în afară; de asemenea atunci se va vedea că experienţele noastre nu au nimic de a face cu întrebarea. Să mergem împreună la Romani 5:1 . Aici citim “Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”; şi dacă analizăm legătura acestui verset, vom învăţa dintr-odată sursa păcii despre care se vorbeşte. Aceasta este legătura. După ce apostolul a explicat modul în care Avraam era îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, el continuă: “Şi nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit, ci şi pentru noi, cărora ni se va socoti, cei care credem în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru, care a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu” (Romani 4:23-25 ; 5:1 ). Reiese foarte clar din acest verset că singura temelie sigură a păcii cu Dumnezeu stă în lucrarea lui Hristos. De fapt, temelia fiind astfel pusă, Dumnezeu afirmă că oricine crede mărturia Lui cu privire la aceasta, crede că El a venit în har şi a pus la dispoziţie resurse depline pentru salvarea păcătosului, crede în Dumnezeu, este îndreptăţit şi, fiind îndreptăţit intră în posesia păcii care a fost făcută prin moartea lui Hristos.
Dar se va observa că se spune că Hristos a fost dat pentru păcatele noastre şi că a fost înălţat apoi pentru îndreptăţirea noastră (Romani 4:25 ). Învierea lui Hristos este dovada împlinirii lucrării Sale şi aceasta este dovada evidentă că păcatele pentru care El a murit şi pentru care El a mers în moarte sunt îndepărtate pe veci - prin urmare şi mărturia că orice cerinţă pe care Dumnezeu o avea de la noi a fost pe deplin împlinită şi satisfăcută. Deoarece dacă El a fost dat pentru păcatele noastre şi a părăsit mormântul, fiind înviat din moarte, “păcatele” pentru care El a mers în moarte trebuie să fi dispărut, în caz contrar El ar fi încă ţinut în mormânt. Astfel învierea lui Hristos este expresia distinctă şi totală în ceea ce priveşte satisfacerea lui Dumnezeu faţă de ispăşirea care a fost făcută la cruce.
Este foarte clar, aşa cum s-a mai spus, că singura temelie a păcii cu Dumnezeu stă în moartea lui Hristos. Aceasta se repetă de mai multe ori în Scriptură. Astfel ni se spune că noi suntem “îndreptăţiţi prin sângele Său” (Romani 5:9 ) şi din nou „având pace prin sângele crucii Sale“ (Coloseni 1:20 ). Prin urmare, Hristos este Cel care a făcut pace cu Dumnezeu şi El a făcut aceasta prin moartea Sa ispăşitoare - moarte care a împlinit orice cerinţă pe care Dumnezeu o avea faţă de păcătos, a îndeplinit oricare din cerinţele Sale drepte faţă de om, L-a glorificat în fiecare însuşire a caracterului Său, astfel că Dumnezeu poate îndemna acum păcătosul să se împace cu El (2. Corinteni 5:20 ).
Prezentând aceasta, apare că singura întrebare importantă pentru suflet este: ‘Cred eu mărturia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său şi cu privire la lucrarea pe care El a împlinit-o?’ Dacă există vreo dificultate în a răspunde la această întrebare, atunci nu se va putea înregistra niciun progress. Un test foarte simplu ne va ajuta să aflăm adevărul. Pe ce se bazează îndreptăţirea ta înaintea lui Dumnezeu? Este în tine însuţi, faptele tale sau meritele tale proprii? Dacă este aşa, înseamnă că nu te poţi odihni în lucrarea lui Hristos. Dacă deţii acestea prin fire eşti fără speranţă şi pierdut şi mărturiseşti că eşti fără speranţă, departe de Hristos şi de ceea ce a făcut El, atunci poţi spune cu umilinţă ‘Prin harul lui Dumnezeu cred în Domnul Isus Hristos.'
Presupunând ca îţi poţi însuşi acest cuvânt, atunci îţi pot spune că ai pace “constantă” cu Dumnezeu, de la care nimic nu te poate abate - nicio schimbare, nici vreo experienţă diversă; deoarece aceasta este posesiunea ta neschimbată, inalienabilă. Scriptura spune "De aceea fiind îndreptăţiţi prin credinţă" (şi spui că crezi aceasta) "avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos." Fiecare credincios - din momentul în care crede - este îndreptăţit, achitat de orice vină şi făcut dreptate a lui Dumnezeu în Hristos (2. Corinteni 5:21 ); şi fiind îndreptăţit, el are pace - nu pace în el însuşi, trebuie observat, ci pace prin Domnul nostru Isus Hristos; pacea care îi aparţine lui acum este pacea cu Dumnezeu pe care a făcut-o Hristos prin jertfa Lui ispăşitoare. Şi atât timp cât este pacea pe care El a făcut-o, fiind astfel în afara noastră, nu poate fi niciodată distrusă şi nu poate varia; este tot la fel de stabilă şi durabilă ca tronul lui Dumnezeu; pentru că, aşa cum am văzut, este o pace pe care Hristos a făcut-o prin cruce; şi ceea ce El a făcut astfel nu poate fi desfăcut şi, de aceea, este o pace veşnică. Şi această pace trainică, constantă şi veşnică este partea fiecărui credincios.
Ceea ce vrei să spui atunci când te plângi că nu ai pace constantă este pur şi simplu faptul că tu nu savurezi pacea constantă deoarece experienţele tale variază. Poate fi, de asemenea, ca şi cum te-ai întreba cum se va bucura credinciosul de pace constantă în suflet. Răspunsul este foarte simplu. Este prin credinţă. Dacă cred mărturia lui Dumnezeu că pacea este în mine prin credinţa în Domnul Isus, ar trebui să intru imediat în posesia ei. Aceasta poate fi simplificata printr-o ilustraţie. Să presupunem că ţi se aduce vestea că prin voia unei rude decedate ai devenit proprietarul unei mari averi. Efectul în mintea ta va depinde în totalitate de faptul dacă vei crede sau nu ceea ce ai auzit. Dacă te îndoieşti de realitatea veştii, nu va fi niciun răspuns la aceasta; dar dacă, pe de altă parte, aceasta este confirmată şi implicit o primeşti, vei putea spune 'Proprietatea este a mea.' Tot la fel este şi în ceea ce priveşte pacea cu Dumnezeu. Dacă crezi mărturia lui Dumnezeu că pacea a fost făcută prin sângele lui Hristos, nicio depresie a sentimentelor, nicio condamnare nedemnă, nici vreo altă situaţie nu vor putea perturba siguranţa ta cu privire la acest punct, deoarece vei vedea că aceasta depinde în totalitate de ceea ce Altul a făcut. Ceea ce este necesar pentru posesia păcii constante este o încredere neclintită în cuvântul lui Dumnezeu.
Cauza acestei insecurităţi decurge în principal din privirea în interior, în locul unei priviri în afară, spre Hristos - privirea în interior pentru a descoperi ceva ce îţi va da încredere că acolo este o lucrare reală a harului începută în suflet, în loc de a privi în exterior pentru a înţelege că singura temelie pe care un suflet se poate odihni înaintea lui Dumnezeu este sângele preţios al lui Hristos. Urmarea va fi că înţelegând stricăciunea, răutatea cărnii, sufletul începe să se îndoiască dacă nu cumva a fost înşelat. Satan ademeneşte sufletul, îl munceşte cu îndoieli şi temeri cu speranţa de a-i produce neîncredere în Dumnezeu, dacă nu chiar disperare.Singurul mijloc efectiv de a zădărnici asalturile sale în această direcţie este de a apela la cuvântul scris. Ca răspuns la toate sugestiile sale rele, noi trebuie să-i spunem, aşa cum şi binecuvântatul nostru Domn a făcut când a fost ispitit, "Este scris" şi apoi vom vedea că nimic nu ne poate distruge posesiunea acestei păci cu Dumnezeu care a fost făcută prin sângele preţios al lui Hristos şi care a devenit a noastră imediat ce am crezut.
Această întrebare fundamentală fiind rezolvată, acum eliberat de ocuparea cu sinele, vei avea timp suficient ca mintea şi sufletul tău să mediteze la adevărul revelat în Scripturi. "ca nişte prunci nou-născuţi, doriţi mult laptele spiritual curat al Cuvântului, ca prin el să creşteţi" (1. Petru 2:2 ); şi cu cât mai mult vei studia cuvântul în prezenţa Domnului, vei fi călăuzit prin el într-o tot mai aproape părtăşie cu El Însuşi şi urmărind infinitele Sale perfecţiuni şi glorii care ne sunt desfăşurate şi făcute înţelese prin Duhul lui Dumnezeu, dragostea ta va creşte într-o tot mai crescândă ardoare şi inima ta, acum satisfăcută, se va revărsa în adorare la picioarele Sale şi astfel plângerea ta se va preface într-o cântare de laudă.
(din “Doisprezece scrisori către tineri credincioşi” de Edward Dennett)
articol preluat şi tradus de pe site-ul www.biblecentre.org
2. Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu
Dragul meu,
Sunt un pic neliniştit ca nu cumva, ştiind că acum ai pace cu Dumnezeu, să fii mulţumit şi relaxat gândind că aceasta este toată binecuvîntarea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru tine, în Hristos. Mulţi cad în această capcană şi, astfel, nu înţeleg niciodată poziţia în care au fost aduşi.
Dă-mi voie, deci, să-ţi amintesc că, pe cât de mare este binecuvântarea posesiunii în care ai intrat, nu este suficientă pentru gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu pentru tine. Aş putea să arăt asta mai simplu, dacă ţi-aş îndrepta atenţia din nou către fundamentul acestor lucruri. Temelia tuturor lucrurilor stă în crucea lui Hristos; pentru că acolo, în numele nostru, El a împlinit în numele nostru atât fiecare cerinţă a sfinţeniei lui Dumnezeu, dar L-a şi glorificat pe deplin pe Dumnezeu în fiecare atribut al caracterului Său. La aceasta s-a referit El când a spus "Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac." (Ioan 17:4 ). Şi pe acest temei, cerând astfel de la Dumnezeu, se roagă El "şi acum glorifică-Mă Tu, Tată, la Tine Însuţi, cu gloria pe care o aveam la Tine mai înainte de a fi lumea." (vers. 5). De asemenea, vei vedea că aprecierea lui Dumnezeu faţă de lucrarea lui Hristos este văzută prin poziţia pe care I-a dat-o, la dreapta Sa. Am putea să spunem chiar mai mult: că nimic altceva nu ar fi fost un răspuns potrivit la această cerinţă decât ceea ce Hristos a făcut prin lucrarea Sa împlinită, confirmată de Dumnezeu. Şi bineînţeles, nimic altceva nu ar fi putut satisface inima lui Dumnezeu; pentru că cine şi-ar putea imagina bucuria Sa în intervenţia Sa de a-L învia pe Hristos din morţi, aşezându-L la dreapta Sa şi dându-I "un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn." (Filipeni 2:9-11 )? Priveşte cu atenţie următoarele trei aspecte: primul, că locul ocupat de Hristos acum în glorie este rodul lucrării Sale salvatoare; al doilea, că El ocupă acest loc ca Om şi, astfel, al treilea, că El este acolo în Numele alor Săi. Urmarea este că Dumnezeu trebuie să ne aducă şi pe noi în acelaşi loc; gloria lui Dumnezeu este concentrată în a acorda credincioşilor acelaşi loc al acceptării înaintea Lui; da, inima Lui găseşte plăcere, de asemenea, în a recunoaşte această lucrare şi vrednicia Fiului Său iubit. De aceea, fiecare credincios este înaintea lui Dumnezeu pe baza eficacităţii lucrării lui Hristos şi în toată acceptabilitatea Persoanei Sale şi astfel se bucură de o poziţie de perfectă apropiere şi este obiectul satisfacţiei desăvârşite a lui Dumnezeu; pentru că el este adus, încă de acum, acasă la Dumnezeu, în Hristos Isus.
Vreau să-ţi arăt acum câteva pasaje care vor întări cele menţionate mai sus. Următorul verset, care ne-a ocupat mult atenţia şi în ultima scrisoare ne va ajuta în acest sens. "Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos"; apoi apostolul continuă: "prin care am şi avut intrare, prin credinţă, în acest har în care stăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu." (Romani 5:1,2 ) Aşadar, nu este numai pacea cu Dumnezeu pe care o avem prin credinţă, dar, de asemenea, avem acces prin Hristos la acest har în care stăm; adică suntem aduşi în deplina favoare a lui Dumnezeu - în lumina prezenţei Sale, neacoperită de niciun nor şi acolo ne putem bucura, toate lucrurile fiind stabile şi sigure - în speranţa gloriei lui Dumnezeu. Atât de desăvârşită şi de sigură este poziţia în care am fost aduşi prin credinţa în Hristos - prin credinţa în El, Cel care L-a înviat din morţi pe Isus, Domnul nostru - că, în ciuda necazurilor, greutăţilor şi pericolelor pustiei ne putem bucura în speranţa, în viziunea sigură şi neîndoielnică a gloriei lui Dumnezeu. Aşa cum apostolul ne spune, vor fi necazuri, dar chiar şi aşa noi putem aduce glorie şi în acestea "ştiind că necazul lucrează răbdare şi răbdarea experienţă şi experienţa speranţă; şi speranţa nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt", acea dragoste dovedită de Dumnezeu, arătată faţă de noi prin faptul că, pe când noi eram încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Fiind, de asemenea, împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, în timp ce eram încă vrăjmaşi, cu atât mai mult suntem îndreptăţiţi să concluzionăm că vom fi mântuiţi - mântuiţi pe deplin, incluzând şi răscumpărarea trupului (8:23) - prin viaţa Sa, viaţa Mântuitorului înălţat la dreapta lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, dar noi ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum iertare (5:3-11). Aceasta o avem ca parte prezentă, că dragostea lui Dumnezeu curge în inimile noastre; ne bucurăm în El Însuşi, ocupăm înaintea Lui o poziţie de favoare desăvârşită şi ne bucurăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu.
Dar chiar şi aşa nu este totul. În această epistolă suntem învăţaţi nu numai că vina noastră a dispărut pentru totdeauna imediat ce am crezut în Hristos, fiind îndreptăţiţi, dar ni se arată, şi că suntem aduşi prin moartea şi învierea lui Hristos într-o poziţie cu totul nouă - o poziţie în afara cărnii, deoarece noi suntem "în Hristos" înaintea lui Dumnezeu. Următorul capitol al acestei epistole, începând cu versetul 12 şi sfârşind cu capitolul 8 tratează această temă. Aşadar vei observa că, mai intâi de toate, totul se urmăreşte fie până la Adam, fie până la Hristos, cei doi capi, omul Adam şi al doilea om, Hristos (5:12-21). Urmarea este că toţi sunt văzuţi fie în Adam, fie în Hristos şi, trebuie să menţionez că a fi în Adam sau în Hristos depinde dacă suntem sau nu credincioşi. Dacă prin har suntem credincioşi, suntem în Hristos. Astfel fiind lucrurile, sunt consecinţe binecuvântate şi sigure pe care le voi indica, pe scurt, lăsându-te pe tine să aprofundezi acest subiect.
Primul lucru pe care apostolul ni-l reaminteşte este acela că însăşi temelia pe care suntem - temelie obţinută prin botez - arată că noi mărturisim că suntem morţi cu Hristos şi aceasta, aşa cum este văzută în Coloseni 3 .3, este adevărată pentru toţi credincioşii înaintea lui Dumnezeu. Dacă vei citi cu atenţie Romani 6 , vei vedea că apostolul ne îndeamnă la responsabilitate pe această temelie. De aceea eul meu împreună cu păcatele mele sunt îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu, altfel apostolul nu ar fi putut spune "Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus." (6:11).
În următorul capitol, apostolul ne învaţă că am "fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos", iar aceasta pregăteşte calea, în urma unei cuvântări despre efectul aplicării legii asupra unei persoane care este călăuzită prin Duhul Sfânt, aducând astfel la lumina prezenţa permanentă a păcatului în fire şi diferenţa totală între firea noua şi cea veche (7:13-25) pentru o exprimare deplină în ce-l priveşte pe cel credincios. El continuă şi spune "Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus" (8:1); atât de completă este eliberarea şi iertarea pe care le avem în Hristos. Chiar mai mult, el ne spune "Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi" (8:9). El arată astfel că dacă credinciosul stă în picioare nu este din carne, nici chiar din primul Adam, ci el este înaintea lui Dumnezeu într-o poziţie care este caracterizată ca fiind în Duhul; Duhul şi nu carnea caracterizează prezenţa sa înaintea lui Dumnezeu, deoarece firea veche a celui credincios a fost judecată în moartea lui Hristos; "Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne" (8:3). După ce menţionează şi alte consecinţe binecuvântate ale posedării Duhului Sfânt, el afirmă că "toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său" atât timp cât "pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi". Apoi el întreabă "Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?" şi ne răspunde amintindu-ne că Dumnezeu, prin faptul că L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru noi toţi, ne-a dăruit dovada că El ne va da liber toate lucrurile. Aceasta îl conduce la concluzia triumfătoare că nimic nu poate aduce acuzaţie aleşilor lui Dumnezeu; atât timp cât Însuşi Dumnezeu i-a îndreptăţit, nimic nu îi poate condamna; şi că atât timp cât Hristos a murit, a înviat din nou şi este acum la dreapta lui Dumnezeu pentru a face mijlocire pentru noi, nimic nu ne poate separa de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Domnul nostru. (8:31-39).
Ar fi o greşeală fatală pentru tine să rămâi în Romani 5 , atât timp cât cunoşti plinătatea harului lui Dumnezeu şi caracterul minunat al mântuirii sale; dacă nu mergem în capitolul opt, nu vom şti niciodată ce este adevărat pentru noi şi despre noi înaintea lui Dumnezeu - eliberarea totală şi desăvârşită pe care fiecare credincios o are în Hristos, indiferent de cât de ignorant ar fi el în legătură cu aceasta. Este de maximă importanţă ca tu să ştii că aceste binecuvântări care au fost prezentate nu sunt în niciun fel legate de vreo realizare. Tot ceea ce am menţionat este partea fiecăruia (fie că ştie sau nu) care strigă "Ava, Tata", a fiecărui prunc în Hristos.
Dar chiar şi acum tot este mai mult decât atât; şi dacă vei deschide împreună cu mine în Efeseni, îţi voi arăta în câteva cuvinte - pentru că nu doresc să lungesc această scrisoare - caracterul deplin al poziţiei credinciosului înaintea lui Dumnezeu. Mai întâi, priveşte expresia minunată din primul capitol: "Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit" (1:3-6). Priveşte fiecare dintre propoziţiile subliniate şi vei vedea cât de desăvârşită este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Pentru că El ne-a binecuvântat cu toate binecuvântările, acesta este motivul pentru care trebuie să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit.
În capitolul următor avem paşii prin care am fost aduşi în locurile cereşti. "Dar Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit (fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus" (2:4-6). Aici suntem văzuţi ca fiind morţi în păcate; Hristos este privit în această epistolă ca şi coborând în această condiţie - mort, aşa cum a fost în locul păcătosului; Dumnezeu fiind bogat în bunătate şi acţionând din dragostea inimii Sale a venit, în har, şi ne-a trezit împreună cu Hristos şi apoi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în Hristos în cele cereşti; astfel El ne-a adus în prezenţa Sa şi astfel poziţia noastră actuală - poziţia noastră de acum, chiar dacă suntem în trup - este în cele cereşti în Hristos Isus. Nimic altceva nu poate exprima plinătatea harului Său sau satisface inima Sa.
Mai este un singur verset pe care vreau să ţi-l aduc înainte. "Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta." (1. Ioan 4:17 ). Aşa cum Hristos este la dreapta lui Dumnezeu - desfătarea şi bucuria inimii lui Dumnezeu - în toată perfecţiunea persoanei Sale şi în deplinătatea parfumului jertfei Sale, tot aşa şi noi suntem în această lume; pentru că noi nu stăm în noi înşine, ci în Hristos şi suntem astfel introduşi în aprobarea şi parfumul Său plăcut înaintea lui Dumnezeu.
Domnul ne dă o înţelegere clară a poziţiei în care harul Său de nespus ne-a adus în Hristos Isus.
Crede-mă, dragul meu,
Cu dragoste, al tău în Hristos, E.D.
articol preluat de pe www.biblecentre.org
3. Poziţia noastră pe pământ
Dragul meu,
În ultima mea scrisoare am încercat să îţi prezint poziţia noastră, ca şi credincioşi, înaintea lui Dumnezeu; acum, dorinţa mea este să îţi îndrept atenţia către locul nostru aici pe pământ; şi vom vedea că acesta are legătură tot cu Hristos. Aşa după cum suntem uniţi cu Hristos, ca poziţie, tot aşa suntem uniţi cu Hristos înaintea lumii. Cu alte cuvinte, suntem puşi în locul Său aici jos, tot la fel cum suntem în El înaintea lui Dumnezeu; şi nu pot decât să mă gândesc că tuturor ne-ar fi de un real folos să avem întotdeauna acest adevăr înaintea sufletelor noastre. Sunt două aspecte ale poziţiei noastre pe pământ, amândouă fiind importante pentru înţelegere; primul aspect în relaţie cu lumea, iar cel de al doilea în relaţie cu "tabăra", adică creştinismul practicant, care a urmat în această dispensaţie poziţiei iudaice, ca mărturie practicantă pentru Dumnezeu (Vezi Romani 11 şi compară cu Matei 13 ).
I. Locul nostru în relaţie cu lumea. Domnul Isus, vorbind cu iudeii, le spune: "Voi sunteţi de jos; Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta." (Ioan 8:23 ). Mai târziu, când îi prezintă pe ai Săi Tatălui, El spune: "Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume." (Ioan 17:16 ); şi vei vedea că în versetele 14 până la 19, mai presus de orice, El îi aşază pe ucenici în locul Său în lume, tot la fel cum în versetele anterioare (vers. 6-13) El îi aşaza în locul Său înaintea Tatălui. Este de remarcat, că ei au această poziţie în lume, deoarece ei nu sunt din ea, tot la fel cum El nu era din ea; fiind născuţi din nou înseamnă că ei nu mai aparţin de lume. Astfel, El insistă pe faptul că vor întâmpina aceeaşi ură şi aceaşi persecuţie, care s-au abătut şi asupra Lui. Astfel, pentru a cita un exemplu, El zice: "Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât mai înainte decât pe voi. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte lumea. Amintiţi-vă de cuvântul pe care vi l-am spus Eu: «Nu este rob mai mare decât stăpânul său». Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi." (Ioan 15:18-20 ). Într-o manieră asemănătoare, apostolul Ioan arată contrastul total între credincioşi şi lume, când spune: "Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace în cel rău." (1. Ioan 5:19 ).
Dar există ceva mai mult chiar şi decât aceste pasaje preţioase. Fiecare credincios este socotit de Dumnezeu ca fiind mort şi înviat împreună cu Hristos (Romani 6 ; Coloseni 3:1-3 ). Astfel, el a fost adus, prin moartea şi învierea lui Hristos, în mod deplin în prezenţa lui Dumnezeu, afară din lume, aşa cum Israel fusese scos din Egipt prin Marea Roşie. Aşadar el nu mai este parte din lume, cu toate că el este trimis înapoi în ea (Ioan 17:18 ) pentru a trăi pentru Hristos în mijlocul lumii. Pavel deci a putut spune, în timp ce era în slujba pentru Hristos, în lume, "Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care" (sau cu ajutorul căreia) "lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume." (Galateni 6:14 ). Prin crucea lui Hristos el vede că lumea a fost deja judecată (Ioan 12:31 ) şi prin aplicarea crucii lui însuşi, el se socoteşte ca mort - răstignit faţă de lume - astfel încât era despărţire între cei doi atât de deplină pe cât o putea face moartea.
Pentru a rezuma aceste învăţături, vedem deci că în timp ce creştinul este în lume, el nu este din ea - el nu este din lume, în acelaşi mod în care Hristos nu a fost din ea; el aparţine unui alt mediu - pentru că orice persoană care este în Hristos este o creaţie nouă; el, după cum am mai văzut, a fost scos curat din lume prin moartea şi învierea lui Hristos. Astfel el trebuie să se separe în totalitate de lume; el nu trebuie să se conformeze acestei lumi (Galateni 1:3 , Romani 12:2 ) în duh, aspect de viaţă, comportament, umblare; el trebuie să arate în toate că nu este din lume. Mai mult chiar, prin aplicarea crucii el trebuie să se ţină pe sine însuşi ca şi răstignit pe ea; nu poate exista nicio atracţie sau asimilare între cele două lucruri menţionate. Dar din nou, el este în lume, în locul lui Hristos; adică el este în ea pentru Hristos şi ca identificat cu Hristos. Prin urmare, el trebuie să mărturisească pe Hristos, să umble aşa cum a umblat Hristos (Filipeni 2:15 , 1. Ioan 2:6 etc) şi el trebuie să se aştepte la acelaşi tratament pe care l-a avut şi Hristos. Nu că aşteptăm să fim răstigniţi aşa cum a fost Hristos, dar dacă suntem credincioşi vom întâmpina acelaşi duh în lume, aşa cum şi El a întâmpinat: într-adevăr, nivelul persecuţiilor îndurate de noi va fi proporţional cu modul în care noi trăim în asemănare cu Hristos; faptul că astăzi creştinii întâmpină atât de puţină ură din partea lumii, este pus pe seama faptului că trăiesc atât de puţin separaţi de ea.
Înainte de a trece la un alt aspect al subiectului, nu pot decât să te îndemn cu privire la importanţa ruperii fiecărei legături ce te leagă moral cu lumea. Nu trebuie decât puţin discernământ pentru a înţelege că duhul lumii, caracterul lumesc, se întinde cu rapiditate peste adunările lui Dumnezeu şi se proclamă pe sine, cu îngâmfare, chiar şi la masa Domnului. Da, ce dezonoare, ce durere, pentru Acela prin a cărui moarte noi suntem adunaţi pentru a mărturisi în afară! Şi ce chemare pentru toţi sfinţii de a se umili pe ei înşişi înaintea lui Dumnezeu şi de a căuta să fie tot mai devotaţi harului şi tot mai separaţi, astfel încât lumea însăşi să poată vedea că noi aparţinem Lui, Acela care a fost respins, alungat şi răstignit! Câţi dintre noi avem duhul lui Pavel care dorea "părtăşia suferinţelor lui Hristos şi să fie făcut asmenea morţii lui Hristos" având în vedere un Hristos glorificat, obiectul inimii sale şi scopul tuturor speranţelor sale? Fie ca Domnul să ne redea nouă şi tuturor sfinţilor Săi iubiţi,mai mult din acest devotament pentru El într-o totală separare faţă de lume.
II. Locul nostru în relaţie cu 'tabăra'. În epistola către Evrei citim "trupurile acelor animale, al căror sânge este adus de marele preot în locurile sfinte, sunt arse afară din tabără. De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă. Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui" (cap 13:11-13). Două lucruri sunt foarte evidente în acest pasaj: sângele jertfei pentru păcat era adus în locurile sfinte şi trupurile animalelor jertfite erau arse afară în câmp; apostolul subliniază că aceste două lucruri îşi au corespondenţa în moartea lui Hristos, adevăratul antetip al acestor jertfe. Aşadar, avem poziţia dublă a credinciosului: poziţia sa înaintea lui Dumnezeu în locurile sfinte, unde a fost adus sângele şi poziţia sa pe pământ, în afara taberei, unde Hristos a suferit. Cu alte cuvinte, aşa cum s-a mai explicat, dacă suntem în Hristos înaintea lui Dumnezeu, identificaţi cu El acolo în toată mireasma acceptării Sale, suntem de asemenea identificaţi cu El pe pământ în locul Său de ruşine, ocară şi respingere. Astfel, locul credinciosului pe pământ este în afara taberei; aşa cum scriitorul acestei epistole scrie "Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui"
Poate că mă vei întreba: ce este tabăra? În textul pe care tocmai l-am citat reiese clar, din întrega legătură, că este sistemul iudaic. Atunci cum se aplică aceasta astăzi? Iudaismul a fost de la Dumnezeu şi a ocupat locul mărturiei pentru El pe pământ. Iudaismul a eşuat şi după Cincizecime, după respingerea finală a lui Hristos în predica apostolilor, a fost pus de-o parte şi creştinismul, biserica mărturisitoare - care include toate denominaţiunile, începând de la corupţia Romano-Catolicismului până la cele mai mici secte ale Protestantismului. Pe ce bază, ai putea întreba, suntem chemaţi să ieşim afară din tabără? În baza eşecului ei total ca mărturie pentru Dumnezeu. "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor" (Apocalipsa 2 .11, etc). Este chemarea noastră şi, de asemenea responsbilitatea noastră, de a măsura prin Cuvântul scris tot ceea ce se pretinde a fi de la Dumnezeu; şi, astfel, cercetând toate aceste denominaţiuni, ele sunt toate găsite vinovate de neascultare şi eşec. Aşadar, pentru credinciosul care doreşte să umble potrivit gândului lui Dumnezeu nu mai rămâne nimic altceva, decât să îşi ocupe locul afară din toate acestea, separat de confuzia şi eroarea acestei zile rele, împreună cu aceia care se adună simplu în numele lui Hristos, în ascultare de Cuvântul Său. În legătură cu aceasta, Exod 33 este foarte instructiv. Când Moise a coborât de pe munte (cap 32), a găsit întreaga tabără căzută în idolatrie şi după ce s-a întors pentru a face ispăşire pentru Israel, el vine înapoi cu "veşti rele" pentru popor. "Şi Moise a luat cortul şi l-a întins afară din tabără, departe de tabără, şi l-a numit cortul întâlnirii. Şi a fost aşa: oricine căuta pe Domnul ieşea la cortul întâlnirii, care era afară din tabără." (v.7). Moise a acţionat aşa, deoarece el avea gândul lui Dumnezeu în ce priveşte existenţa păcatului poporului; şi, astfel, găsim în această scenă o imagine morală a timpurilor noastre.
Au fost menţionate suficiente lucruri pentru a te face să înţelegi locul credinciosului pe pământ: pe de o parte este în separare faţă de lume, iar pe de altă parte este în afara taberei. A te ocupa cu aceasta va atrage ură din partea celei dintâi (lumea) şi respingere din partea celorlalţi (tabăra). Dar dacă este aşa, noi suntem mai mult decât identificaţi cu binecuvântatul nostru Domn. În Evrei este numită "ocara Lui". Fie ca să nu încercăm să evităm una, nici să fim ruşinaţi de cealaltă; ba mai mult, fie ca să fim în stare să ne bucurăm atunci când suntem socotiţi vrednici de a suferi ruşinea numelui Său (Fapte 4:41 ).
Cu dragoste în Hristos,
E.D
4. Trupul lui Hristos
Dragul meu,
Se ridică acum o altă întrebare ce te preocupă, legată de trupul lui Hristos. În ziua Cincizecimii, a avut loc - în descoperirea sfaturilor lui Dumnezeu - un fapt cu totul nou şi anume coborârea Duhului Sfânt. Până la acel moment, El lucrase doar pe pământ, deoarece în fiecare dintre dispensaţiile trecute fuseseră suflete aduse la viaţă şi "oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit sub puterea Duhului Sfânt" (2. Petru 1:21 ); dar până în momentul când Domnul Isus a fost glorificat la dreapta lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ca Persoană nu era pe pământ. Aceasta nu este doar o nouă teorie, ci este o afirmaţie distinctă în Scripturi. Astfel când Isus stătea şi striga în marea zi a sărbătorii Corturilor: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie" este explicat că El vorbea aceasta "despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că nu era încă Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat" (Ioan 7:37-39 ). În acelaşi sens, Domnul Însuşi spune " Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi" (Ioan 16:7 ; vezi şi Ioan 14:16,17,26 ; 15:26 ). Înaintând acum în Fapte 2 , găsim consemnarea istorică a coborârii Duhului lui Dumnezeu: "Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc. Şi a venit deodată un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească." (vers. 1-4). Astfel s-au împlinit cuvintele pe care Domnul le-a spus ucenicilor Săi după înviere, "nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt." şi din nou "veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi" (Fapte 1:5,8 ).
În urma coborârii Duhului Sfânt, a fost formată Biserica - Biserica lui Dumnezeu aşa cum o găsim în Noul Testament; şi a fost formată sub două aspecte, şi anume ca şi casă a lui Dumnezeu şi ca trup al lui Hristos (vezi 1. Timotei 3:15 şi Efeseni 1:22,23 ). Acest din urmă aspect este cel pe care doresc să ţi-l pun înainte în această scrisoare. Două versete ne vor călăuzi în acest sens. În Coloseni 1:18 citim "Şi El este Capul trupului, al Adunării", iar în 1. Corinteni 12:13 "Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi". Aşadar reiese că în ziua Cincizecimii, prin coborârea Duhului Sfânt, credincioşii au fost botezaţi într-un singur trup şi că astfel a fost format trupul lui Hristos. "Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul" (1. Corinteni 12:12 ). Termenul 'Hristos', aşa cum este folosit aici, Îl include pe Hristos Însuşi şi toate mădularele trupului privite ca un întreg. Aşadar trupul lui Hristos Îl include pe El Însuşi ca şi Cap şi pe toţi credincioşii de pe pământ, care au primit Duhul; şi ca urmare, fiecare copil al lui Dumnezeu care poate striga "Ava, Tată" este un mădular al trupului lui Hristos. Astfel apostolul spune "suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale" (Efeseni 5:30 ).
Acesta este aspectul spre care vreau să-ţi îndrept atenţia, deoarece un număr vast al copiilor lui Dumnezeu sunt ignoranţi cu privire la acest minunat loc şi privilegiu. Cu ceva timp în urmă, într-o vizită pe care am făcut-o unui creştin muribund, am întrebat: 'Ştii că eşti un mădular al trupului lui Hristos?' Răspunsul a fost 'Nu, nu am auzit niciodată aşa ceva'; nu voi uita curând bucuria care a inundat chipul acelui muribund în timp ce îi prezentam versetele legate de acest subiect. Permite-mi, deci, să-ţi cer să ai în vedere ceea ce implică faptul de a fi un mădular al trupului lui Hristos. Mai întâi de toate, ne învaţă că suntem uniţi cu Hristos - cu Hristos ca om glorificat la dreapta lui Dumnezeu. În măsura în care El este Capul trupului, fiecare mădular este în mod esenţial şi (am putea să spunem) inseparabil unit cu El. "Cel care se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El" (1. Corinteni 6:17 ). Vezi astfel marea întindere a harului lui Dumnezeu! Nu înseamnă doar că păcatele noastre au fost iertate, că suntem îndreptăţiţi prin credinţă, că suntem aduşi în bunăvoinţa desăvârşită şi neumbrită a lui Dumnezeu, că suntem înviaţi cu Hristos, că suntem aşezaţi cu El în locurile cereşti, dar chiar şi aici jos pe pământ, înconjuraţi de slăbiciune şi boală, ne este dat să cunoaştem că suntem uniţi cu Hristos în glorie. Noi putem să privim în sus, la El, acolo unde El este şi să spunem 'Suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale'. Cum pot fi deci discuţii asupra faptului dacă trebuie sau nu să avem siguranţă acum, dacă acest adevăr a fost revelat în putere? Ce putere ne-ar da aceasta, în prezenţa încercărilor şi necazurilor niciodată prea mari dacă am avea acest gând înaintea sufletelor noastre: suntem uniţi cu Hristos. Oh, şi ce descoperire ne dă asupra apropierii şi intimităţii în care am fost aduşi cu El! Pentru că noi suntem făcuţi să ştim că suntem una cu El, că orice ne atinge pe noi, Îl atinge pe El (vezi Fapte 9:4 ); şi astfel noi suntem inseparabil, indestructibil uniţi cu El pentru totdeauna.
În al doilea rând, suntem învăţaţi că fiind mădulare ale trupului lui Hristos, suntem în acelaşi timp şi mădulare unii altora; şi este esenţial să reţinem acest adevăr, daca am înţelege caracterul relaţiilor noastre cu toţi copiii lui Dumnezeu. Deci, aceeaşi relaţie care ne leagă de Hristos, ne leagă de asemenea cu toţi credincioşii, deoarece acelaşi Duh care ne-a unit cu Hristos, ne-a unit în acelaşi timp şi unii cu alţii. Aceasta este ceea ce se înţelege prin "unitatea Duhului" (Efeseni 4:3 ), adică unitatea tuturor mădularelor lui Hristos care au fost formate pe pământ prin Duhul lui Dumnezeu.
Dacă vei citi cu mine 1. Corinteni 12 vei vedea caracterul minunat al relaţiilor reciproce provenind din faptul de a fi mădulare unii altora. Când vei avea timp, poţi citi versetele de la 12 la 27, dar între timp voi puncta câteva aspecte distincte ale acestei învăţături. În primul rând, se insistă cu grijă asupra faptului că "trupul nu este un singur mădular, ci multe" şi că fiecare mădular îşi are locul în trup. De aceea, apostolul întreabă "Dacă piciorul ar spune: Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup, nu este pentru aceasta din trup?" Şi are grijă să arate că locul distinct pe care fiecare îl are în trup este rezultatul suveranităţii lui Dumnezeu şi de asemenea să ne păzească de uitarea faptului că în timp ce sunt multe mădulare, este totuşi un singur trup (vers. 14-20). Fără o altă îndrumare, ce temă bogată în profuzime! Îţi voi îndrepta atenţia doar asupra a încă două puncte: obligaţia sau responsabilitatea noastră de a menţine diferenţierea mădularelor (vers.14), iar în al doilea rând, unitatea întregului (vers. 29) şi aş îndrăzni să adaug că este imposibil să menţii fie un aspect, fie celălalt, exceptând faptul că eşti strâns, separat de restul denominaţiilor şi a sistemelor omeneşti, în numele lui Hristos, în afara taberei. Al doilea punct este faptul că fiecare mădular al trupului are nevoie de toate celelalte mădulare, pentru că "Ochiul nu poate spune mâinii: Nu am nevoie de tine, ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele." (vers. 21-25). El ne reaminteşte astfel că relaţia dintre mădulare este atât de intimă, încât "dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; dacă un mădular este glorificat, toate mădularele se bucură împreună." (vers.26).
Vei vedea din acest pasaj că termenul de "trupul lui Hristos" nu este doar o simplă figură de stil, aşa cum se presupune adesea, ci exprimă cu adevărat realitatea unităţii noastre cu Hristos şi, în acelaşi timp, unitatea noastra unii cu alţii. Şi sunt sigur că vei observa că responsabilitatea noastră faţă de Hristos ca şi Cap al trupului şi responsabilitatea noastră către celelalte mădulare nu poate fi înţeleasă dacă acest adevăr este trecut cu vederea sau chiar ignorat. Pe de altă parte, când este cunoscut, nu numai că vom avea bucuria conştientă a unităţii cu Hristos, ci ne vom putea bucura şi în unitatea noastră, o unitate indestructibilă, cu toate mădularele trupului Său din toate părţile lumii. Acest fapt conduce tot mai mult la rezultate practice tot mai mari. De exemplu, dacă mi se cere să am legătură cu oricare din denominaţiile din jur, voi răspunde imediat că nu pot face un lucru ce contrazice, în mod evident, acest adevăr binecuvântat. "Tu îmi ceri", i-aş spune, "să mă alătur unui anume grup de creştini care se înţeleg asupra unor anumite lucruri, dar eu sunt una cu toţi credincioşii şi am nevoie de toţi şi de aceea nu pot accepta o temelie a unităţii ce îi exclude pe alţii". Din nou, dacă mi s-ar propune să mă unesc cu un număr de creştini ce nu aparţin de nicio denominaţie le-aş răspunde "Eu sunt un mădular al trupului lui Hristos şi de aceea nu pot face un alt teren al unităţii, separat de trup. Eu trebuie să fiu pe terenul lui Dumnezeu sau pe niciun altul". Prin urmare, până când nu voi cunoaşte adevărul trupului lui Hristos, nu voi putea înţelege locul pe care Domnul doreşte ca eu sa îl ocup pe pământ.
Dar acum îţi voi încredinţa subiectul studiului tău personal, pentru că sunt sigur că dacă vei studia Scriptura, în dependenţă de Domnul, El te va călăuzi prin Duhul Său, respectând gândul Său cu privire la aceasta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în următoarea scrisoare, îţi voi aduce înainte un alt subiect, apropiat de acesta şi anume despre masa Domnului.
Cu afecţiune în Hristos,
E.D.
5. Masa Domnului
Dragul meu,
Problema legată de masa Domnului este deseori una dintre cele mai complicate pentru copilul lui Dumnezeu. Nu numai că sunt multe mese în jurul său, întemeiate pe diferite baze, ci şi că atunci când începe să cerceteze această temă, găseşte tot la fel de multe teorii câte mese sunt, legate de semnificaţia cinei la care este invitat să ia parte. De aceea, singurul său remediu, dacă el doreşte să evite confuzia şi să fie găsit în ascultare de Domnul Său, este să se întoarcă de la vocile confuze ale teologilor spre învăţătura curată şi clară a Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este învăţătura către care doresc să-ţi îndrept gândul în această scrisoare. Aşa cum ne-am putea aştepta, nu lipsesc explicaţiile în Scripturi despre un astfel de subiect. Astfel 1. Corinteni 10 ne explică despre caracterul mesei, în timp ce capitolul 11 ne arată caracterul cinei şi modul în care trebuie mâncată.
Mai întâi ne vom ocupa de problema mesei. "Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine,un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine." (1. Corinteni 10:16,17 ).
În mod clar, acest verset ne învaţă două lucruri: primul, "pâinea" pe masă este o imagine a trupului lui Hristos ("Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup"; vezi şi 11. Corinteni 12:13 ), iar al doilea că noi luăm din ea ca mădulare ale acelui trup ("pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine"). Aşa cum avem comuniune cu sângele lui Hristos prin vin, tot aşa avem cu trupul lui Hristos prin pâine, atunci când luăm parte potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Masa este astfel expresia unităţii trupului lui Hristos şi, ca atare, numai mădularele acestui trup sunt cele care pot fi adunate în jurul ei. "Biserica" Anglicană, în mod ciudat, este de acord cu acest principiu, deoarece nu acceptă pe nimeni la masa sa, dacă nu a fost botezat şi declară că fiecare persoană care a fost botezată este făcută "mădular al lui Hristos" etc. Greşeala este atribuirea botezului (ca fiind mijlocul), a ceea ce numai Duhul lui Dumnezeu poate lucra. Am menţionat acest caz numai pentru a-ţi arăta că principiul afirmat, atât de departe de a fi unic, este acceptat în mod larg.
Aşadar, numai prin aplicarea acestui principiu vei putea decide care masă, din multitudinea de mese din jur, este a Domnului. Încearcă masa fiecărei denominaţii prin el şi vei vedea rezultatul. Vei înţelege dintr-odată că niciun sistem sectar nu poate avea masa Domnului, deoarece temeiul pe care este întinsă este mult mai îngust decât cel al trupului lui Hristos. Admiţând, sau mai degrabă recunoscând pentru moment, că toţi urmaşii pot fi mădulare ale trupului lui Hristos, tot ar trebui să spunem 'nu mai sunt alte mădulare ale acestui trup în afara denominaţiei?' Dacă sunt, atunci această masă, chiar sinceră fiind, întemeiată în mod conştient şi evlavios, nu este masa Domnului. Dacă însă ar replica 'Dar noi îi putem primi pe toţi cei ce sunt mădulare ale trupului lui Hristos', i-aş răspunde 'Aceasta nu schimbă cu nimic situaţia; deoarece temeiul luat determină caracterul mesei care este întinsă pe acest temei, iar caracterul luat de fiecare denominaţie în parte este luat astfel încât mulţi creştini evlavioşi nu ar putea avea părtăşie cu el'. Cel care refuză doctrinele bisericii Anglicane, spre exemplu, este exclus, din motive de conştiinţă, de la masa "bisericii" Anglicane, iar anglicanul este în mod similar exclus de la masa celor care refuză doctrinele bisericii Anglicane şi astfel în niciunul din cazuri nu poate fi descoperită masa Domnului, atunci când temeiul luat este altul decât trupul lui Hristos.
Încă odată, încearcă fiecare masă nesectară prin acest principiu. Poate că îmi vei spune că ştii un loc unde toate acestea sunt negate şi unde este învăţat că toţi creştinii, şi doar creştinii, trebuie să fie uniţi. Foarte bine; dar tot mai am câteva întrebări pentru tine. Aş întreba: 'Sunt creştinii dintr-un astfel de loc adunaţi doar pentru numele lui Hristos? Este libertatea Duhului pentru a călăuzi după voia Lui? Este acolo practica disciplinei duhovniceşti? etc.' Pentru că Dumnezeu nu poate aproba nimic din ceea ce nu este în acord cu Scriptura - nimic din ceea ce nu se potriveşte caracterului Numelui Său. Dacă la aceste întrebări se pot da răspunsuri afirmative, atunci vei putea conclude că ai găsit masa Domnului; dar, dacă nu, indiferent de cât de corect şi îmbietor poate părea la prima vedere, tu ar trebui să respingi aceasta, în acelaşi mod ca pe cei din sistemele denominaţionale.
Adăugând încă alte câteva caracteristici ale mesei Domnului, s-ar putea să te ajute în evitarea unei greşeli:
1. Masa trebuie să fie aşezată pe un teren în afara tuturor sistemelor denominaţionale, în caz contrar, aşa cum am văzut, nu ar putea cuprinde toate mădularele trupului lui Hristos.
2. Sfinţii trebuie să fie strânşi în prima zi a săptămânii în jurul mesei. Citim astfel: "Şi, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem pâinea" (Fapte 20:7 ) - o dovadă de netăgăduit a ceea ce era obiceiul lor. Vedem de asemenea în Ioan 20 , cum binecuvântatul nostru Domn, în două momente după învierea Sa, a ales prima zi a săptămânii pentru a se arăta pe Sine Însuşi în mijlocul ucenicilor Săi adunaţi (vers. 19,26), astfel consacrând (dacă se poate folosi acest cuvânt) această zi pentru adunarea lor pentru vestirea morţii Sale.
3. Scopul strângerii ar trebui să fie frângerea pâinii. Subliniez aceasta, deoarece în multe locuri este o masă săptămânală, dar totul fiind subordonat unor lucruri diferite, cum ar fi predicarea, etc.
4. Tot ce are legătură cu masa - închinarea, slujba şi disciplina - trebuie să fie în acord cu ea şi în supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă este prezentă o singură regulă omenească, indiferent de terenul care a adoptat-o, caracterul mesei este distrus. Deoarece este masa Domnului; şi de aceea doar autoritatea Sa poate fi recunoscută prin sfinţii Săi strânţi împreună.
Ar trebui să adaug mai mult? Mai este un pericol sau chiar două pe care aş vrea să le mai arăt. Primul este indiferenţa. Chiar într-una din zilele trecute am întrebat o credincioasă dacă este la masa Domnului. Înţelegând ceea ce am vrut să spun, ea mi-a răspuns: 'Este suficient pentru mine să ştiu că Hristos este Salvatorul Meu şi nu îmi doresc să mă deranjez cu astfel de probleme'. Poate fi ceva mai trist? Ca şi cum nu ar fi de mare importanţă să vedem gândul Domnului; deoarece dacă El ne-a arătat voia Sa despre acest subiect, cu siguranţă ar trebui să fie bucuria noastră să o descoperim şi să fim găsiţi în supunere faţă de ea. Un altul a răspuns într-un mod diferit. El spunea: 'Nu sunt eu chemat să îi judec pe ceilalţi credincioşi şi doresc să am părtăşie cu toţi'. "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor." (Apocalipsa cap. 2 şi 3). Noi suntem chemaţi astfel să evaluăm căile celorlalţi credincioşi - bineînţeles ale "bisericilor", să măsurăm totul prin Cuvânt şi să refuzăm tot ceea ce nu îl confirmă sau chiar îl condamnă. Indiferenţa este duhul Laodiceanismului privind ceea ce Domnul nostru ne spune: "Astfel, pentru că eşti căldicel şi nici rece, nici în clocot te voi vărsa din gura Mea." (Apocalipsa 3:16 ).
Un alt pericol este cel al asocierii. Spre exemplu, cât de mult este un tânăr credincios condus fără să ştie în ceva ce este contrar gândului Domnului de către prieteni, rudenii sau chiar legături spirituale! El este călăuzit de opinii ale prietenilor săi în loc de Cuvântul lui Dumnezeu; sau poate că fiind convertit sau primind binecuvântarea într-un loc aparte, desigur că el va dori să continue acolo unde a primit binecuvântarea. Dar întrebarea în fiecare caz, ar trebui să fie "Doamne, ce vrei să fac?" (Fapte 9:6 ). În caz contrar, el ar putea, dintr-o dorinţă corectă, potrivit propriului cuvânt al Domnului, să-ţi aducă aminte de El în moartea Sa, dar să fie găsit făcând aceasta într-un mod care nu este plăcut Lui.
Avertizându-te împotriva acestor pericole, lasă-mă să-ţi amintesc că este mult mai bine să aştepţi decât sa iei parte la Cina Domnului în neascultare. Prin urmare, înainte de a solicita admiterea la masă, cercetează Scriptura, căutând călăuzirea Domnului;
Cu dragoste în Hristos,
E.D.
6. Cina Domnului
Dragul meu,
Nu trebuie niciodată să uităm că este posibil să fim la Masa Domnului şi totuşi să eşuăm în totalitate în participarea la Cina Domnului. Astfel Corintenii erau strânşi în numele lui Hristos; ei se strângeau în fiecare săptămână la Masa Domnului şi totuşi sfântul apostol Pavel le scrie "Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului" (1. Corinteni 11:20 ). Ei căzuseră într-o astfel de dezordine, prin egoism şi neglijarea semnificaţiei cinei, încât făcuseră din acest moment solemn un timp de petrecere. Ceea ce mâncau era cina lor şi nu a Domnului; pentru că ei au despărţit pâinea şi vinul de aproape orice legătură cu trupul şi sângele lui Hristos. Aşadar, un avertisment solemn: "Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud." (vers. 22).
Astfel, apostolul începe să explice adevăratul caracter al cinei şi spune că în legătură cu aceasta a primit o revelaţie specială din partea Domnului. Este important să remarcăm acest fapt deoarece apostolul a primit aceasta în legătură cu slujba sa pentru trupul lui Hristos (Coloseni 1:24,25 ) şi atât timp cât aceasta este revelaţia finală cu privire la acest subiect, este mai mult în acest pasaj decât în evanghelii (care oricum relatează instituirea cinei în noaptea paştelui), ne vom îndrepta pentru analizarea sensului ei.
Şi cine nu ar fi mişcat de minunatul har arătat în începutul cuvântării despre acest subiect: "Că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine..." (vers. 23)? Ce contrast între inima omului şi inima lui Hristos! Foarte aproape de a fi trădat de unul din ucenicii Săi, El "a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea" (vers. 23,24).
Aşadar pâinea este un simbol al trupului Domnului Isus care S-a dat pentru ai Săi - S-a dat la moarte pentru ei, pentru noi, pentru toţi credincioşii - la cruce şi atunci când noi mâncăm din ea ne amintim de El. Grija faţă de cuvântul "amintire" ne-ar scăpa de multe greşeli. Ne amintim de un fapt care este trecut, adică ni-l readucem în memorie. Deci când mâncăm din pâine la Cina Domnului, noi ne reamintim faptul că Domnul a fost odată mort; ne amintim de El în acea condiţie joasă - condiţia morţii - în care a coborât atunci când ne-a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, când a îndurat toată mânia pe care noi o meritam şi astfel L-a glorificat pe Dumnezeu chiar cu privire la păcatul nostru. Astfel nu este Hristos aşa cum este El acum, ci Hristos aşa cum era atunci, Cel de care ne aducem aminte la frângerea pâinii.
De asemenea paharul ne pune înainte acelaşi aspect: "Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea." (vers. 25 şi 26). Deci, vinul din care luăm este un simbol al sângelui lui Hristos şi acesta, în el însuşi, vorbeşte tot despre moarte, deoarece nu ne putem gândi la sânge ca fiind separat de trup decât în legătură cu moartea. Într-adevăr, versetul 26 scoate în evidenţă adevărul că atât prin luarea din pâine cât şi din pahar noi arătăm, vestim sau proclamăm moartea Domnului. Nu putem insista prea serios asupra acestui fapt că în Cina Domnului noi privim în urmă la un Hristos mort, că luăm din aceasta în amintirea faptului că El a fost mort odată - mort pe cruce şi mort în mormânt - pentru că El nu numai că a purtat păcatele noastre, dar a fost făcut păcat - El care nu a cunoscut păcatul - ca noi să fim făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El. Să reţinem bine că nu este numai un Hristos muribund, ci un Hristos mort - nu un Hristos murind, repetare continuă a jertfei Sale, aşa cum mulţi învaţă în mod eronat, ci un Hristos mort, "Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi." (Evrei 10:14 )
Acesta, deci, este gândul care ar trebui sa fie înaintea sufletelor noastre la masa Domnului. Câtă simplitate, dar totuşi gândită pentru a atinge şi a îngenunchea inimile noastre în adorare înaintea Lui în timp ce stăm în jurul mesei Sale, comemorând moartea Sa! Pentru că apostolul ne arată că există un Hristos mort, care a murit. Este imposibil să găseşti două cuvinte care puse împreună să aibă o aşa mare importanţă ca moartea Domnului. Cât de mult sens cuprinde faptul că El care este numit Domn a murit! Ce dragoste! Ce hotărâri! Ce eficacitate! Ce rezultate! Domnul Însuşi s-a dat pentru noi. Noi comemorăm moartea Sa.
Şi să observăm că este "până vine El". Prin urmare, în timp ce privim înapoi la cruce, ne este reamintită venirea Sa în glorie pentru a ne primi la El, rodul sigur al muncii şi morţii Sale şi astfel nu putem niciodată uita că întreaga noastră răscumpărare, fiind în acord cu imaginea Fiului Său, este rezultatul morţii lui Hristos. Deoarece cele două lucruri, crucea şi gloria, sunt legate aici indisolubil una de alta.
Astfel acesta este înţelesul cinei şi, pe măsură ce vom înţelege, apostolul ne avertizează solemn împotriva uitării semnificaţiei cinei. "Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul" (vers. 27-29). Aici nu se pune problema dacă suntem vrednici să luăm parte la Cina Domnului, ci ceea ce critică apostolul este a lua parte într-un chip nevrednic. Fiecare creştin, cu excepţia faptului când un păcat l-a pus deoparte, era vrednic să ia parte, pentru că el era un creştin. Dar un creştin ar putea să vină la Cină fără să se judece pe sine, sau să conştientizeze aşa cum ar trebui faptul de care aminteşte Cina, fapt pe care Hristos l-a legat de ea.
El nu deosebeşte trupul Domnului şi nu deosebeşte, nici nu judecă răul din el. Şi dacă mănâncă şi bea în acest fel, el îşi mânăncă propria judecată, adică el îşi va atrage disciplina asupra lui, deorece Domnul judecă poporul Său şi îi pedepseşte astfel încât ei să nu fie condamnaţi împreună cu lumea (vers. 32). Astfel El i-a pedepsit pe corinteni pentru felul lor fără grijă - pe unii cu slăbiciune, pe unii cu boală, iar alţii chiar şi cu moarte fizică (vers. 30). Astfel necesitatea examinării felului în care luăm parte la Cina Domnului şi a judecării oricărui lucru care este astfel descoperit ca fiind nepotrivit în prezenţa Domnului "pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi" (vers. 31), adică practicând judecata de sine noi nu ar mai trebui, în acest caz, să fim pedepsiţi de Domnul.
Din tot ceea ce s-a spus, este clar că nu suntem calificaţi pentru masa Domnului până când problema relaţiei noastre cu Dumnezeu nu este rezolvată - într-un cuvânt, până când nu avem pace cu Dumnezeu. Pentru că dacă eu sunt ocupat cu mine însumi, cu propria stare a sufletului, cu îndoieli, temeri sau griji, nu pot fi ocupat cu moartea lui Hristos. Multă pagubă este adesea astfel făcută prin aducerea sufletelor prea devreme la masa Domnului, deoarece venind înainte de a avea pace cu Dumnezeu, ei privesc masa ca un mijloc de har, iar pe măsură ce moartea lui Hristos le este pusă înainte, ei sunt făcuţi, nu prin cunoaşterea valorii acelei morţi pentru ei înşişi, nefericiţi şi săraci. Până când nu există pacea conştiinţei prin sânge, cel puţin, sufletul nu este liber, în tihnă, să contemple moartea lui Hristos.
Încă odată. Când ne aflăm la masa Domnului, aceasta nu este pentru a fi ocupaţi cu privilegiile pe care le-am primit prin moartea lui Hristos. Ci este mai degrabă pentru a intra, prin puterea Duhului, în gândurile lui Dumnezeu cu privire la moartea Fiului Său preaiubit. Deoarece noi suntem acolo ca închinători şi ca atare după perdeaua despărţitoare, iar acolo suntem captivaţi de faptul că Dumnezeu Însuşi a fost glorificat în moartea lui Hristos; şi fiind în părtăşie cu El, gândim la ceea ce a fost Hristos pentru El, cum El nu I-a fost niciodată mai preţios ca ăn acel moment grozav când El a fost făcut păcat, când pentru gloria lui Dumnezeu El a îndurat totul, a fost ascultător până la moarte şi chiar moarte de cruce; atunci, cu inimi pline, noi suntem în stare, prin Duhul, să revărsăm adorarea şi lauda noastră. Ce gând minunat că noi suntem astfel lăsaţi să privim împreună cu Dumnezeu pe Hristos adus jos în ţărâna morţii, cu toate valurile şi talazurile lui Dumnezeu trecând peste El! Şi privind astfel noi nu putem decât să strigăm "A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin." (Apocalipsa 1:5-6 ).
Noi suntem astfel la masa în calitate de dăruitori şi nu primitori; şi totuşi cu siguranţă primim când aceasta este în acord cu Dumnezeu. Dar obiectul strângerii noastre este să adorăm şi să aducem închinarea inimilor noastre lui Dumnezeu, pentru că am fost răscumpăraţi prin moartea Fiului Său. Şi cine ar putea descrie binecuvântarea privilegiului de a vesti în acest fel moartea Domnului? Adunaţi în jurul Său, având semnele vizibile ale trupului şi sângelui Său înaintea ochilor noştri, aceasta solicită afecţiunea inimilor noastre; dragostea Sa, pe care apele cele multe nu au putut să o înece, nici şuvoaiele să o stingă, pătrunde şi stăpâneşte inimile noastre şi ne constrânge să ne plecăm în adorare de bună-voie la picioarele Sale şi ne face să tânjim după timpul când Îl vom vedea faţă în faţă şi, privind gloria Sa, vom fi cu El şi Îl vom adora pentru toată veşnicia.
Mă rog ca să poţi învăţa tot mai mult despre înţelesul morţii Sale arătată prin cină.
Al tău, cu drag în Hristos,
E.D.
7. Domnul Isus în mijloc
Dragul meu,
Este foarte important pentru tine să ai o viziune clară asupra prezenţei Domnului în mijlocul adunării, dar condiţia prin care prezenţa Sa este promisă nu trebuie niciodată uitată. El nu a spus niciodată că oriunde cei sfinţi sunt adunaţi, că toţi cei care pretind că se adună pentru închinare se pot baza pe promisiunea Lui. Cuvintele Sale sunt: "unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor". Astfel, condiţia esenţială este ca sfinţii să fie "adunaţi în numele Său", iar dacă acest lucru nu este îndeplinit, promisiunea în mod clar nu este valabilă.
Deci, scopul nostru principal este de a explica ce înseamnă această condiţie. Aş zice că o traducere mai corectă ar fi "înspre numele Meu", deoarece prepoziţia care este tradusă prin "în" este una ce invariabil are semnificaţie de "înspre" sau "către". Aşadar, aici sensul ar fi "înspre". Din nou, poate fi necesar să subliniem că numele nu este folosit doar ca un apelativ, ci, după cum este obişnuit în Scripturi, este expresiv pentru tot ceea ce este Hristos în această legătură. Astfel, când Domnul vorbeşte înaintea Tatălui despre ucenicii Săi, spune: "le-am făcut cunoscut Numele Tău şi Îl voi face cunoscut" (Ioan 17:26 ); El nu spune doar că Le-a descoperit doar că Dumnezeu poartă numele de Tată, dar că El i-a învăţat tot ceea ce Dumnezeu este pentru ei în această relaţie. Aşadar ei şi „Eu în ei". Ceea ce El dorea era ca ei să cunoască în acelaşi timp ceea ce Dumnezeu era pentru ei ca Tată şi că ei trebuiau să fie aduşi în bucuria întregii dragoste pe care El a avut-o pentru ei ca atare. În acelaşi fel, "numele" în pasajul nostru exprimă tot ceea ce Hristos este ca om glorificat şi Domn în relaţia pe care El o menţine acum faţă de poporul Său. Spun "pe care o menţine acum", deoarece este foarte evident că aceste cuvinte arată înspre timpul când El va fi absent. Astfel, în Matei 16 El spune: "voi zidi biserica Mea" (v.18), accentuând un timp viitor, iar versetul în care apare cuvântul "nume" este în legătură cu activitatea bisericii (v.17). Într-adevăr, în timp ce era pe pământ, ucenicii Săi nu puteau fi adunaţi în numele Său, deoarece erau cu El ca Stăpânul şi Domnul lor. Noi putem deci să luăm "numele" ca fiind expresiv pentru persoana lui Hristos - El Însuşi în tot adevărul persoanei Sale ca Cel înălţat şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Aşadar este clar că Hristos este singurul obiect care ne atrage împreună şi este centrul nostru atunci când ne strângem, deoarece Duhul Sfânt nu va aduna creştinii către altceva decât Hristos. Dacă este adăugat orice altceva, fie că este o învăţătură aparte sau o formă aparte de conducere a bisericii, nu mai este doar numele lui Hristos, iar strângerea nu este în acord cu gândul Său. Spre exemplu, dacă eu hotărăsc să mă întâlnesc cu anumiţi credincioşi ce au aceleaşi viziuni, noi nu am putea fi adunaţi doar în numele lui Hristos deoarece ceva a fost adăugat sau exclus. Dar dacă mă strâng împreună cu cei ce mărturisesc că Hristos Însuşi este unicul punct de atracţie, cu cei ce recunosc autoritatea Sa ca Domn, care se pleacă în faţa Cuvântului Său şi potrivesc totul prin prisma acestui fapt când sunt adunaţi, atunci strângerea ar fi în numele Său. Şi numai atunci, deoarece unde autoritatea, tradiţiile şi regulile omului sunt impuse, oricare ar fi evlavia individuală a celor care recunosc acestea, strângerea nu ar avea un astfel de caracter.
Astfel în mijlocul celor ai Săi adunaţi astfel a promis Domnul că va fi. "Acolo Eu sunt în mijlocul lor". Chiar acest fapt arată importanţa extremă a strângerii în numele Său, deoarece, aşa cum am mai spus, dacă condiţia este neglijată, nu avem niciun temei pentru a considera prezenţa Sa. Nici nu este de ajuns să spunem că îndeplinim condiţia. Punctul esenţial este: recunoaşte Domnul că este îndeplinită această condiţie? El este Judecătorul şi aşadar este prezumţia de a-L aştepta pe El în mijlocul nostru. "Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor."
Noi ştim aşadar că El este în mijloc datorită autorităţii Cuvântului Său. Şi nu numai aşa, dar, ca pentru a întâmpina slăbiciunile noastre, El ne-a dat un exemplu asupra modului în care El vine în mijlocul celor ai Săi. Astfel în seara acelei zile întâi a săptămânii, când El înviase din morţi, ucenicii se aflau adunaţi împreună (Ioan 20 .19). El o trimisese pe Maria la "fraţii" Săi cu mesajul: "Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru" (v.17). Potrivit Psalmului 22, El declară astfel numele lui Dumnezeu în mijlocul fraţilor Săi şi făcând aceasta arată că i-a adus prin moartea şi învierea Sa în locul Său, înaintea lui Dumnezeu. De acum înainte, Dumnezeul şi Tatăl Său era Dumnezeul şi Tatăl lor. Ei erau uniţi astfel cu El în aceste relaţii întemeiate pe înviere Acest mesaj îi strânge împreună în numele Său şi fiind adunaţi astfel "Isus a venit şi a stat în mijloc şi le-a spus: Pace vouă!". Astfel El ne-a dat un exemplu al modului în care El vine în mijlocul poporului Său, astfel încât noi să avem siguranţa cuvântului Său verificat în sufletele noastre.
Ar putea deci cineva să fie tentat să spună: este posibil ca Domnul să fie în mijlocul poporului Său când sunt adunaţi în numele Său? Îndoiala este anticipată de această înregistrare uimitoare a prezenţei Sale în mijlocul ucenicilor Săi în prima zi a săptămânii. Reuneşte într-adevăr o dificultate mai mare şi un pericol mult mai subtil. Unii ar putea fi înclinaţi ca din necredinţă să obiecteze: dacă L-am putea vedea acum cu ochii noştri aşa cum L-au văzut ei, atunci am putea primi aceasta. Domnul cunoştea slăbiciunea şi dibăcia inimilor noastre sărace şi astfel în dragoste delicată a avut în vedere şi această cursă. Unul dintre ucenici, Toma, "nu era cu ei când a venit Isus. Ceilalţi ucenici îi spuneau deci: L-am văzut pe Domnul! Dar el le-a spus: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nicidecum nu voi crede" (v. 25). Opt zile mai târziu, toţi, inclusiv Toma, erau încă odată adunaţi şi, ca în data precedentă, a venit Isus, uşile fiind închise, şi a stat în mijloc spunând "Pace vouă". Apoi i-a spus lui Toma (deoarece auzise fiecare cuvânt pe care Toma îl spusese): "Adu degetul tău aici şi vezi mâinile Mele; şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios". Toma, copleşit de dragostea Sa şi de simţul propriei păcătoşenii, nu a putut decât să exclame: "Domnul meu şi Dumnezeul meu". Îndată, "Isus i-a spus: Pentru că M-ai văzut, ai crezut; ferice de cei care n-au văzut şi au crezut " (v. 24-29). Astfel Domnul îi avea în vedere pe aceia (neintrând în aplicaţia scenei la întoarcerea rămăşiţei iudaice, când în viitor Îl vor vedea pe Acela pe care L-au străpuns) care vor crede în El prin cuvântul ucenicilor Săi şi considerând binecuvântarea lor cea mai mare. Şi această binecuvântare este a noastră; deoarece, cu toate că nu Îl vedem, credem că, potrivit cu cuvântul Său, El este în mijlocul nostru când suntem adunaţi în numele Său. Trebuie amintit, de asemenea, că El Însuşi este în mijlocul nostru - nu ‘‘în duh’’ aşa cum se spune deseori, ci El Însuşi ; deoarece cuvintele sunt «Acolo Eu sunt», iar cuvântul « Eu » exprimă tot ceea ce este El. Deci Hristos - nu Duhul Sfânt, ci Hristos este în mijlocul sfinţilor adunaţi. Duhul Sfânt acţionează prin mădularele individuale ale trupului lui Hristos, slujind pentru zidirea sfinţilor prin cine doreşte El şi locuieşte în casa lui Dumnezeu ; dar repet este Hristos Cel care vine în mijlocul nostru. Prezenţa Lui este înţeleasă prin Duhul, acesta este un alt aspect. Dar El este în mijloc, fie că este înţeles sau nu, acolo unde sunt doi sau trei adunaţi pentru numele Său. Cât de minunate sunt harul şi bunătatea Lui!
Aşadar să nu uităm niciodată că în jurul Domnului Însuşi suntem noi adunaţi. Dacă sunt doar doi - deoarece cuvintele Lui sunt « Acolo unde doi sau trei sunt strânşi în numele Meu » - El este în mijlocul lor. Odată ce doi sunt strânşi astfel, Ei se pot bucura în cunoştinţa că Domnul este acolo. Credinţa noastră poate fi slabă şi înţelegerea noastră neînsemnată, dar faptul prezenţei Sale rămâne ; deoarece nu se bazează pe simţămintele sau experienţele noastre, ci strict pe faptul că suntem strânşi în numele Său. Cum am putea părăsi strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii (Evrei 10:25 ), dacă ne amintim că Domnul este centrul strângerii noastre ; că El este tot atât de adevărat în mijlocul nostru, aşa cum a fost cu ucenicii în prima zi a învierii? Pentru ce a fost Toma absent la acea primă ocazie ? Deoarece el nu a crezut în învierea Domnului său şi de aceea nu aştepta prezenţa Lui. Deci, dacă unii absentează (nu vorbesc aici despre aceia pe care Domnul îi reţine prin suferinţă, muncă sau alte circumstanţe) de la strângere nu poate fi decât că ei chiar nu cred în faptul prezenţei Domnului în mijloc. Şi fiind adunaţi, ce adorare, ce afecţiune, ce închinare ar fi născute în inimile noastre, dacă prin puterea Duhului lui Dumnezeu am înţelege tot mai mult că Cel care a mers jos în moarte sub păcatele noastre şi care ne-a răscumpărat astfel pentru Dumnezeu prin sângele Său, s-a întors din moarte şi acum, ca Cel înviat şi glorificat, îşi găseşte plăcerea să vină şi să conducă laudele poporului Său în mijlocul adunării (Psalmul 22:22 ).
Cu dragoste în Hristos,
E.D.
8. Adevăratul loc al închinării
Dragul meu,
În această scrisoare îmi propun să cercetăm tema “Unde se află locul de închinare al creştinului?” Nici nu mai trebuie să îţi reamintesc că termenul de „loc al închinării” se întâlneşte din abundenţă la fiecare pas; şi în timp ce recunosc în întregime că ceea ce se înţelege prin aceasta este doar locul unde credincioşii se adună în ziua Domnului, totuşi este de cea mai mare importanţă în gândurile divine faptul că nu ar trebui folosite cuvintele care transmit o impresie greşita sau falsifică adevărul lui Dumnezeu.
Permite-mi astfel să îţi îndrept atenţia către următorul pasaj: „Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, şi având un mare preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem” (Evrei 10:19-22 ). Acum, avem în aceste versete, pentru a vorbi la modul general, trei lucruri : sângele lui Isus, perdeaua despărţitoare şi Marele Preot peste casa lui Dumnezeu, iar pe baza acestor trei lucruri noi avem îndemnul de a ne apropia pentru adorare. Dacă analizăm puţin semnificaţia fiecăruia, răspunsul la întrebările noastre ne va fi descoperit.
Deci, în primul rand, avem îndrăzneala să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus. Este evident, dacă urmăreşti cu atenţie argumentul apostolului, că sângele lui Isus este prezentat în contrast cu „sângele de tauri şi de ţapi” (vers. 4). Bineînţeles că esenţialul primei părţi a capitolului este eficacitatea primului în contrast cu neputinţa celui din urmă. Faptul că jertfele din timpul vechii dispensaţii erau aduse în continuu, an de an, este adus pentru a dovedi că adoratorii nu erau niciodata curaţiţi în totalitate, astfel încât să nu mai aibă deloc conştiinţa păcatelor, deoarece în repetarea jertfelor era o readucere aminte a păcatelor făcute în fiecare an (vers. 1-3). Şi motivul pentru aceasta era că „este imposibil ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele.” (vers. 4). Astfel că mulţimea jertfelor de toate felurile nu faceau altceva decât să îşi demonstreze totala lipsă de putere, cu toate că erau stabilite de Dumnezeu în perspectiva Jertfei ce fusese astfel anunţată mai dinainte.
Arătând aceasta, apostolul ne prezintă acum, în cel mai clar contrast, valoarea jertfei lui Hristos (citeşte cu atenţie versetele 5-14) ; el o rezuma şi o afirmă într-o singură propoziţie : „printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi”. Jertfele sub lege nu i-au făcut niciodata pe adoratori desăvârşiţi. Printr-o singură jertfă Hristos ne-a desăvârşit pentru totdeauna. Acest adevăr este atât de vast şi cuprinzător încât este nevoie să se mediteze la el din nou şi din nou pentru a putea fi pătruns în fiecare măsură. Deoarece implică nu numai faptul că nu mai am conştiinţa păcatelor dacă sunt sub însemnătatea jertfei lui Hristos, dar de asemenea şi că nu voi mai avea niciodata nevoie de conştiinţa de păcate în aspectul prezentat aici, că prin eficacitatea acestui sânge preţios eu am un drept acum şi întotdeauna voi avea un drept, în prezenţa lui Dumnezeu, şi nimic nu mă va putea vreodată lipsi de locul pe care acesta mi-l dă în imediata Sa prezenţă, deoarece printr-o singură jertfă El i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi. Prin această jerftă deci eu am primit un drept continuu pentru a avea acces la Dumnezeu.
Al doilea lucru este perdeaua despărţitoare. Sângele lui Hristos ne dă dreptul de a ne apropia şi în al doilea rând avem „calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui”. Aici avem din nou contrastul cu vechea dispensaţie. Astfel în capitolul 9 citim „în al doilea” (adică în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea) „intră numai marele preot, o dată pe an, nu fără sânge, pe care-l aduce pentru el însuşi şi pentru greşelile poporului: Duhul Sfânt arătând aceasta: calea locurilor sfinte nu era încă arătată, atât timp cât exista întâiul cort” (vers. 7-9). Oamenii deci erau în totalitate excluşi şi aceasta deoarece, am văzut deja, nu era posibil ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele. Ar fi fost, prin urmare, moarte sigură, prin judecata lui Dumnezeu, pentru oricine, în afara marelui preot, s-ar fi aventurat în înteriorul înfricoşătoarei perdele (Levitic 16:1,2 ; Numeri 15:16 ). Dar abia a fost consumată jertfa lui Hristos că perdeaua s-a şi rupt de sus până jos (Matei 27:51 ) deoarece prin moartea Sa El L-a glorificat pe Dumnezeu în fiecare însuşire a caracterului Său legată de chestiunea păcatului şi prin acea unică jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi, iar perdeaua s-a rupt pentru a sublinia că drumul către locul sfânt era acum făcut liber pentru toţi. „Pentru că ceea ce a rupt perdeaua pentru a ne primi pe noi, a înlăturat în acelaşi fel păcatul care ne ţinea afară”. Astfel acum este privilegiul fiecărui credincios, pe baza eficacităţii jertfei lui Hristos, de a intra întotdeauna în locul sfânt - el are îndrăzneala de a face aceasta prin sângele lui Isus.
Dar este şi un al treilea lucru indicat, ce ar putea fi menţionat pe scurt înainte de a-ţi atrage atenţia asupra deplinei urmări a acestor adevăruri, şi anume „un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu”. Şi unde este Marele nostru Preot? „Şi, în adevăr, orice preot stă în picioare în fiecare zi, slujind şi aducând deseori aceleaşi jertfe care niciodată nu pot înlătura păcatele, dar El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, de acum aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui. Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi.” (Evrei 10:11-14 ) Învăţăm astfel că Marele nostru Preot este aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi că această poziţie se datorează faptului că lucrarea sa a fost împlinită şi astfel prezenţa Sa în ceruri este o mărturie şi o dovadă a eficacităţii lucrării Sale şi, ca urmare, o încurajare continuă către poporul Său de a intra cu încredere în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdeaua ruptă.
Acestea sunt cele trei adevăruri incomensurabile - sângele lui Isus, perdeaua ruptă şi Marele Preot peste casa lui Dumnezeu - către care Duhul Sfânt ne îndreaptă atenţia înainte de a ne îndemna să ne apropiem (vers. 22). Şi locul către care suntem invitaţi să ne apropiem, sau în care suntem îndemnaţi să intrăm, este locul sfânt - Sfânta Sfintelor. Acesta este locul care a fost reprezentat prin sfânta sfintelor în cortul din pustie, locul în care Hristos, ca Reprezentantul nostru şi Înainte-mergător, a intrat deja (Evrei 4:14, 6 :19-20). Deci locul nostru de închinare este în imediata prezenţă a lui Dumnezeu, scena mijlocirii pentru noi a lui Hristos, ca Mare Preot. Este adevarat că noi suntem aici pe pământ ca străini şi călători când ne gândim la preoţie. Dar acest pământ nu poate fi niciodată scena închinării noastre, deoarece noi avem „îndrăzneala de a intra în locul sfânt prin sângele lui Isus” şi numai acolo închinarea poate fi exprimată sau acceptată. Ba mai mult, daca vreau să aduc omagiu regelui direct, atunci trebuie să mă duc la palat unde el se afla în poziţia de a-l primi. Cu mult mai mult, dacă aş vrea să mă închin lui Dumnezeu, trebuie să fac aceasta în locul unde El stă pe tronul Său şi în care, pentru acest simplu motiv, El, în harul Său nemăsurat, mi-a dat dreptul de a intra în orice timp prin scump sângele lui Hristos. Acolo sus, aşadar, înauntrul perdelei despărţitoare, în imediata Sa prezenţă şi nu în altă parte, trebuie să se închine poporul Său. Şi ce privilegiu măreţ este, ce har de nespus a revărsat El asupra noastră, astfel că noi trebuie să savurăm libertatea constantă a accesului înaintea Sa pentru a ne pleca acolo în adorare şi laudă !
Înăuntrul Sfintei Sfintelor
Curăţiţi prin scumpul Său sânge,
Ne prosternăm înaintea tronului
Şi te adorăm pe Tine, Dumnezeule !
Având acest adevăr clarificat înaintea noastră, vei vedea, sunt sigur, că a vorbi despre un loc de închinare pe pământ ar tinde să întunece învăţătura Scripturii şi să submineze privilegiile noastre. Nu uita că în multe cazuri, aşa cum am spus, se înţelege foarte puţin prin expresia aceasta, dar, pe de altă parte, în multe alte cazuri are o însemnătate deosebită şi naşte ideea de clădiri sfinte şi consacrate. Iudeii aveau un „cort pământesc” (Evrei 9:1 ), unul care fusese ridicat prin îndrumare divină şi în acord cu o poruncă divină. Dar a ridica acum un „sanctuar” sau o cladire „sfântă” înseamnă a adopta un teren iudaic şi a uita faptul că „avem un astfel de mare preot care S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri; slujitor al locurilor sfinte şi al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul, şi nu omul.” Aşadar nu poate fi un loc de închinare pe pământ şi dând unei clădiri un astfel de nume, în mod inconştient aşa cum poate fi făcut, înseamnă a trece cu vederea, pentru a nu folosi un cuvant mai dur, locul şi privilegiul credinciosului şi a denatura adevărul creştinismului.
S-ar putea să fie necesar să mai facem aluzie la încă un aspect şi anume că toţi credincioşii în mod asemănător au acelaşi privilegiu al accesului în locul sfânt. Scriptura, sau cel puţin Scriptura care se ocupă cu adevărul despre biserică, nu cunoaşte niciun ordin sfânt de oameni, despărţiţi de ceilalţi credincioşi, care se bucură de privilegii speciale şi având dreptul de a se apropia de Dumnezeu în numele celorlalţi. Toţi credincioşii sunt preoţi în acelaşi fel şi aşadar toţi au aceaşi competenţă pentru accesul la Dumnezeu ca şi închinători. Pasajul la care facem referire (Evrei 10:19-22 ) este decisiv în ce priveşte această chestiune. Să observăm cuvintele : „Având deci, fraţilor”. Toţi sunt abordaţi în acelaşi fel şi tuturor li se reaminteşte că ei au îndrăzneala de a intra în locul sfânt prin sângele lui Isus. Din nou, apostolul spune : „să ne apropiem” - asociindu-se pe sine cu toţi cei cărora li se adresează, deoarece, în adevăr, atât el, cât şi ei se aflau pe aceeaşi temelie înainte lui Dumnezeu în ce priveşte închinarea . Îndeosebi este necesar să ţinem cu tărie acest adevăr în aceste zile ale reînsufleţirii credinţei harului preoţesc şi pretenţiilor sale superstiţioase. Cele două lucruri sunt legate împreună. Dacă ai un loc pământesc al închinării, atunci trebuie să ai şi un ordin preoţesc şi aceste două lucruri combinate reprezintă o negare a creştinismului. Aşadar atârna de noi să apărăm cu tărie adevărul descoperit odată sfinţilor.
Dar noi nu trebuie să fim multumiţi cu doctrina despre acest subiect. Întrebarea pentru sufletele noastre este: cunoaştem noi ce înseamnă să ne apropiem pentru a ne închina în sfântul locaş? Aş insista asupra acestui aspect foarte solemn, deoarece nimic altceva în afară de aceasta nu va satisface inima Lui, prin al cărui sânge preţios am primit un asemenea privilegiu imens. Fie ca să nu fim satisfăcuţi cu nimic altceva decât cu savurarea acestuia. Dacă l-am vazut pe Aaron în marea zi a ispăşirii ridicând perdeaua sfântă pentru a intra în înfricoşătoarea prezenţă a unui Dumnnezeu sfânt, ar trebui să nu fim impresionaţi doar de solemnitatea acestui act, dar, de asemenea, şi poziţia minunată de favoare şi apropiere de Dumnezeu pe care a ocupat-o datorită preoţiei sale. Toţi credincioşii sunt acum în această poziţie. Fie ca să cunoaştem tot mai mult din ceea ce înseamnă să fim găsiţi dincolo de perdeaua despărţitoare, să înţelegem tot mai deplin eficacitatea acelei singure jertfe care ne-a adus în prezenţa lui Dumnezeu, fără pată şi fără o perdea despărţitoare la mijloc.
Cu drag în Hristos,
E.D.
9. Adorarea
Dragul meu,
După ce am analizat chestiunea “Unde este locul nostru de închinare”, putem acum să continuăm asupra închinării în sine. Scriptura este atât de plină de învăţături asupra acestui subiect şi, cu toate acestea, îndrăznesc să spun că este chiar una faţă de care este atât de multă indiferenţă şi chiar ignoranţă printre creştinii mărturisitori. Aş putea chiar merge mai departe şi să afirm că adevăratul ei caracter este greu înţeles de credincioşi, în afară de cei care se adună în jurul numelui lui Hristos. Bineînţeles că nu ma refer la faptul că nu sunt indivizi în toate denominaţiunile a căror bucurie este să fie gasiţi în adorare înaintea lui Dumnezeu; astfel de persoane au existat de-a lungul istoriei Bisericii. Dar ceea ce susţin este faptul că adorarea colectivă a sfinţilor - sau, ceea ce înseamnă a adora în adunare - este aproape complet necunoscut în oricare din multele denominaţiuni ale creştinismului.
Spre exemplu, într-una din cărţile, ce a obţinut o foarte largă răspândire, scrisă de unul din cei mai populari predicatori ai vremii, se spune, în discuţia asupra acestui subiect, că ascultarea de predici este una din cele mai înalte forme ale adorării. Scriitorul îşi susţine această afirmaţie extraordinară prin aceea că predica tinde să dea naştere manifestării celor mai sfinte dorinţe şi aspiraţii ale sufletului. Faptul că prezentarea adevărului poate conduce la închinare nu o poate nimeni nega, dar un copil ar putea percepe cu uşurinţă diferenţa dintre actul închinării şi ascultarea adevărului. În predică - dacă într-adevar este adevărul lui Dumnezeu cel care este prezentat - slujitorul vine cu un mesaj din partea lui Dumnezeu către cei care îl ascultă; în adorare, sfinţii sunt conduşi în prezenţa lui Dumnezeu pentru a-şi prezenta adorarea şi lauda lor. Cele două lucruri sunt, prin urmare, de un caracter în mod complet şi esenţial diferit. Nici rugăciunea nu este adorare. Aceasta va fi clarificată la un moment dat când voi explica faptul că cel care se roagă nu este închinător. Astfel, dacă mă duc la rege cu o petiţie, eu sunt prezentat înaintea lui în acel caracter; dar dacă sunt admis în prezenţa sa pentru a-i prezenta un omagiu, eu nu mai sunt petiţionar (ca având o petiţie). Deci, când sunt unit cu alţi credincioşi în rugăciune şi mijlocire, noi suntem înaintea lui Dumnezeu ca cei care caută binecuvântări speciale; dar dacă ne plecăm înaintea Lui în adorare, noi dăm mai mult decât primim; noi suntem înaintea Lui necerând nimic, dar având inimile pline şi revărsându-se în adorare la picioarele Sale.
Mulţumirea este foarte strâns legată de adorare, dacă nu chiar esenţa ei. Deoarece mulţumirea este consecinţa binecuvântărilor primite, fie în providenţă fie în mântuire. Înţelepciunea bunătăţii şi harului lui Dumnezeu în slujirea noastră astfel, în binecuvântarea noastră cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti în Hristos, ne constrânge să revărsăm mulţumirile noastre în prezenţa Sa şi apoi, în mod necesar, suntem lăsaţi să medităm asupra caracterului şi atributelor lui Dumnezeu, care găseşte astfel plăcere în a ne înconjura cu semnele dragostei şi grijii Sale; şi, ca o consecinţă, mulţumirile se transformă în adorare.
Dar în adorarea văzută, în şi prin ea însăşi, în adevărata însemnătate a actului noi ne pierdem din vedere pe noi înşine şi binecuvântările noastre şi suntem ocupaţi cu ceea ce este Dumnezeu în El Însuşi şi ceea ce este El pentru noi aşa cum ne-a fost descoperit în Hristos. Conduşi prin Duhul Sfânt ne ridicăm mai sus de noi înşine şi Îl contemplăm pe Dumnezeu în toate atribuţiile şi gloriile Sale diferite („Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Ioan 1:18 ); şi copleşiţi de revelarea sfinţeniei, maiestăţii, dragostei, milei şi harului Său noi nu putem decât să cădem la picioarele Sale, în timp ce aducem, în şi prin Domnul nostru Isus Hristos, omagiul inimilor noastre.
Aceasta va putea fi văzută mai clar pe măsură ce ne întoarcem la învăţătura Scripturii. Femeia din Samaria L-a întrebat pe Domnul nostru cu privire la acest subiect, sau mai degraba cu privire la locul închinării, iar în răspunsul Său, El a consimţit să meargă dincolo de limitele întrebării ei. „Isus i-a spus: Femeie, crede-Mă, vine un ceas când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce ştim, pentru că mântuirea este de la iudei. Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui. Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:21-24 ). În primul rând, Domnul nostru învaţă în mod clar aici că de acum înainte nu va mai fi niciun loc deosebit pentru închinare pe pamant. Ierusalimul fusese locul sfânt unde stătuse templul lui Dumnezeu - locul către care poporul Său mergea an de an din toate colţurile ţării (Matei 23:37-39 ); iar de atunci niciodată nu a mai fost o casă fizică a lui Dumnezeu pe pământ. Biserica este acum locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul (Efeseni 2:22 ) şi locul nostru de închinare (aşa cum s-a văzut în ultima scrisoare) este acum dincolo de perdeaua despărţitoare, în imediata prezenţă a lui Dumnezeu.
În al doilea rând, El ne spune cine pot fi adoratorii: aceia care se închină Tatălui în duh şi în adevăr; şi astfel de adoratori caută şi Tatăl. Aceştia sunt numai credincioşi, numai aceia pe care Dumnezeu i-a căutat în harul Său, cum ar fi această femeie din Samaria pe care El a căutat-o şi a găsit-o în Persoana Fiului, şi pe care El îi va aduce în relaţie cu El Însuşi ca şi copii ai Săi; aceştia şi numai aceştia pot adora pe Tatăl în duh şi în adevăr. Apostolul afirmă acelaşi lucru când spune „noi suntem circumcizia, cei care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu” (sau în alte traduceri: „care ne închinăm lui Dumnezeu în Duh”), „şi ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne încredem în carne”, toate acestea fiind caracteristici clare ale credincioşilor. Într-adevar, aşa cum învaţă Epistola către Evrei (vezi cap 10) este imposibil pentru oricine să se apropie de Dumnezeu până când păcatele lor nu le sunt înlăturate dinaintea privirii Sale; şi din nou, fără credinţă (cap 11:6); şi încă odată, în măsura în care nicio altă persoană, ci doar cei credincioşi au Duhul lui Dumnezeu (vezi Romani 8:14-16 , Galateni 4:6 ), nimeni altcineva nu se poate închina în duh sau prin Duhul lui Dumnezeu.
Dar, pe cat de clar este acest adevăr şi acceptat în mod clar aşa cum este în teorie, el trebuie întărit fără încetare, deoarece, în realitate, în actualul „cult public”, care există în toate părţile, toate diferenţele dintre credincioşi şi necredincioşi sunt atât ignorate, cât şi şterse. Toţi deopotrivă, salvaţi sau pierduţi, sunt invitaţi să se unească în aceleaşi rugăciuni şi în aceleaşi cântece de laudă, într-o completă neglijare a acestor cuvinte clare şi anume că doar „adevăraţii adoratori” se pot închina Tatălui în duh şi în adevăr.
În al treilea rând, Domnul defineşte caracterul adorării. Trebuie să fie „în duh şi în adevăr”. A te închina „în duh” înseamnă a te închina potrivit cu adevăratul caracter al lui Dumnezeu şi în puterea acelei părtăşii pe care o dă Duhul lui Dumnezeu. Astfel, închinarea duhovnicească este în contrast cu formele, ceremoniile şi toate religiozităţile de care carnea este capabilă. A te închina lui Dumnezeu „în adevăr” înseamnă a te închina Lui potrivit cu descoperirea pe care El a dat-o despre Sine Însuşi. Samaritenii nu se închinau lui Dumnezeu nici în duh, nici în adevăr. Iudeii Îl adorau pe Dumnezeu în adevăr, în măsura în care acest lucru se poate spune despre o descoperire care nu era desăvârşită; dar ei nu Îl adorau în duh. Pentru a-L adora pe Dumnezeu sunt necesare ambele laturi. El trebuie adorat potrivit cu adevărata descoperire despre El Însuşi (aceasta este „în adevăr”) şi potrivit cu caracterul Său (aceasta este „în duh”).
Descoperirea lui Dumnezeu către noi este în Persoana şi legată de lucrarea lui Hristos, deoarece tot ceea ce este Dumnezeu a fost manifestat în şi prin cruce. Moartea lui Hristos este aşadar temelia întregii adorări creştine, deoarece prin eficacitatea sângelui Său preţios avem noi dreptul de a intra în prezenţa lui Dumnezeu; şi în măsura în care această moarte este descoperirea către noi a tot ceea ce este Dumnezeu, a maiestăţii Sale, a sfinţeniei Sale, a adevărului Său, a harului Său şi a dragostei Sale, prin contemplarea acestei jertfe minunate inimile noastre, lucrate prin Duhul lui Dumnezeu, sunt conduse în adorare şi laudă. Astfel, adorarea este legată într-un mod foarte special de masa Domnului, deoarece atunci când suntem adunaţi în jurul ei, ca mădulare ale trupului lui Hristos, noi vestim moartea Sa. Este imposibil de a separa adevărata închinare şi părtăşie duhovnicească de jertfa desăvârşită a lui Hristos pentru Dumnezeu. În momentul în care adorarea noastra se separă de eficacitatea şi cunoştinţa acelei acceptări infinite a lui Isus înaintea Tatălui, ea devine carnală şi în acelaşi timp o formă sau plăcere a firii.
Acesta este secretul degenerării adorării în creştinism, deoarece oriunde Masa Domnului şi-a pierdut adevăratul caracter sau loc, izvorul şi motivul adorării sunt întunecate. Pentru că ce ne reamintim noi în mod special la masa Domnului? Moartea Sa; şi în această moarte ni se permite să vedem ceea ce este Dumnezeu pentru noi şi ce este Hristos pentru Dumnezeu, precum şi eficacitatea fără margini a jertfei Sale în aceea că ne-a adus fără pată în imediata prezenţă a lui Dumnezeu - în lumină, aşa cum El este în lumină. Harul, dragostea veşnică a lui Dumnezeu şi dragostea de nestins a lui Hristos sunt toate deopotrivă descoperite sufletelor nostre în timp ce ne amintim de Acela care L-a glorificat pe Dumnezeu în moartea Sa pe cruce, când El ne-a purtat păcatele noastre; şi având încrederea de a intra în Locul Sfânt prin sângele lui Isus, ne închinăm lui Dumnezeu şi Îl adorăm cântând:
„O, Dumnezeule! Tu L-ai glorificat
Pe Sfântul, Binecuvântatul şi Veşnicul Tău Fiu;
Nazarineanul, Cel Crucificat,
Şade acum înălţat pe tronul Tău!
Către El, prin credinţă, strigăm
'Vrednic eşti Tu, O, Miel al lui Dumnezeu'!”
10. Slujirea
Dragul meu,
Este foarte remarcat faptul că slujirea care există printre "bisericile" creştinismului nu are nici măcar o urmă de justificare în Cuvântul lui Dumnezeu. Căutând în modul cel mai atent posibil, din timpul când Biserica lui Dumnezeu a fost întemeiată şi până la încheierea perioadei inspirate, nu vei găsi nicio urmă de slujire a "unui singur om". Sunt menţionaţi apostoli, bătrâni sau episcopi, diaconi, păstori, învăţători şi evanghelişti, dar nu este nicio indicaţie care să corespundă cu slujirile şi predicările din ziua de azi. Pentru că toate denominaţiunile creştinismului - cu una sau două excepţii neînsemnate - sunt de acord în teoria lor cu privire la slujire. De obicei, un singur om este desemnat pentru a avea răspunderea sau supravegherea asupra "bisericii" şi congregaţiei; şi este de aşteptat ca el să înveţe, să predice evanghelia şi să fie păstor. Pe scurt, este de aşteptat ca el să îmbine într-unul slujba unui bătrân şi darurile unui păstor, învăţător şi evanghelist. Astfel se întâmplă des ca un singur om va avea unica şi continua răspundere a aceleiaşi congregaţii pentru 20, 30 sau 40 de ani şi nu poate fi negat nici faptul că creştinii profesanţi sunt de acord cu aceasta.
Dar întrebarea este: este această practică scripturistică? Fii puţin îngăduitor cu mine în timp ce îţi voi căuta să-ţi răspund la această întrebare prin Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să-ţi reamintesc că binecuvântatul nostru Domn a numit apostoli în timpul călătoriei Sale pământeşti şi că, după învierea şi înălţarea Sa, I S-a arătat lui Saul şi l-a ales şi l-a făcut, într-un mod deosebit, apostolul naţiunilor. (vezi Fapte 9:22,26 ; 1. Corinteni 15 )
Apostolii, după cum toţi mărturisesc, au avut o poziţie deosebită şi unică - fiind înzestraţi cu daruri şi autoritate - ei nu au avut niciodată urmaşi. Nu voi insista prea mult cu privire la acest aspect, deoarece cu excepţia Bisericii Catolice şi Anglicană (cel puţin în Vest) această afirmaţie este acceptată în mod general. Două versete vor fi de ajuns. Petru, scriind credincioşilor din poporul său - "locuitorii temporari din împrăştiere din Pont" - spune: "dar mă voi strădui [adică, scriind această epistolă] ca şi după plecarea mea să puteţi oricând să vă aduceţi aminte de aceste lucruri." (2. Petru 1:15 ). El îi încredinţează astfel pentru viitor călăuzirii (nu unor urmaşi apostolici, ci) cuvântului scris. În acelaşi fel, Pavel, adresându-se bătrânilor Bisericii din Efes şi avertizându-i cu privire la dificultăţile şi pericolele ce vor veni, le spune: "Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său" (Fapte 20:32 ). Aşadar, ambii mari apostoli - unul din circumcizie şi celălalt din necircumcizie, fiind de acord în această - deopotrivă declară că resursa Bisericii, după ce ei vor fi plecat, va fi în cuvântul lui Dumnezeu. Este astfel clar că ei nu s-au gândit la urmaşi ai slujbei lor.
Următoarea slujbă în listă va fi aceea a episcopilor sau bătrânilor. Spun episcopi sau bătrâni, pentru că, de fapt, ei nu sunt decât două nume pentru aceeaşi slujbă. Aceasta este dovedită dincolo de disputa din Fapte 20 . Citim acolo că Pavel a trimis după "bătrânii adunării" (v. 17). Vorbindu-le, ei îi numeşte "supraveghetori" (v. 28) - adică, episcopi. Ei bine, nu sunt găsiţi niciodată separaţi. Biserica din Efes, în textul pe care îl avem înainte, avea mai mult de unul singur. Pavel i-a chemat pe "bătrânii" Bisericii. Tot la fel în Fapte 14:23 , Pavel şi Barnaba "le-au ales bătrâni în fiecare adunare". În epistola către Filipeni citim, de asemenea, despre "supraveghetorii şi slujitorii" (1:1; vezi şi Fapte 15:23 , Tit 1:5 ).
Trecând acum la daruri ca fiind diferite de slujbă ajungem la "păstori şi învăţători" (Efeseni 4:11 ). Le-am pus pe cele două împreună deoarece, în fapt, ele sunt astfel legate în Scripturi şi legate într-un mod atât de strâns în pasajele tocmai citate, pentru a indica faptul că ele pot fi unite în aceeaşi persoană. Până acum, astfel fiind situaţia, ni se spune că "erau unii profeţi şi învăţători în Antiohia, în adunarea care era acolo" şi ni se dau nu mai puţin de cinci nume (Fapte 13:1 ). Cu toate acestea, în cazul în care se crede că cele două cazuri ale lui Timotei şi Tit sunt pe de altă parte evidente, un moment de gândire ar putea risipi această înşelăciune. În mod limpede se spune că Tit a fost lăsat în Creta pentru "ca să pui în ordine mai departe cele rămase neorânduite şi să rânduieşti bătrâni în fiecare cetate" (Tit 1:5 ); şi Timotei este îndemnat către astfel de calificări (1. Timotei 3 ) şi i se spune în mod clar "Nu-ţi pune mâinile în grabă peste nimeni" (5:22), în sensul de a-i investi într-o slujbă. Aşadar nimic nu poate fi mai clar decât faptul că aceştia doi, Timotei şi Tit, se purtau ca şi delegaţi ai apostolilor şi astfel exercitau o supraveghere generală şi aveau autoritatea de a investi oameni potrivit cu slujba de supraveghetori şi slujitori; o autoritate angajată, fiind văzută prin indivizi, nu prin biserici şi care nu a fost exercitată decât de apostoli sau, în cazul nostru, de împuterniciţi ai acestora şi care nu a fost niciodată transmisă unor urmaşi şi care şi-a pierdut valabilitatea odată cu moartea apostolilor.
Mai rămâne încă un dar de amintit - acela de evanghelist (Efeseni 4:11 ). Vine după "profeţi", dar l-am păstrat datorită caracterului său. Aşa după cum anunţă şi numele, lucrarea unui evanghelist este de a predica evanghelia şi obiectivul ţintă al lucrării sale nu este Biserica, ci lumea. Domnul nostru Însuşi descrie responsabilitatea unui evanghelist când le porunceşte apostolilor Săi: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată creaţia" (Marcu 16:15 ). A limita aşadar slujba sa la o singură congregaţie sau chiar la o singură localitate ar însemna ignorarea obiectului darului. Astfel, sfântul apostol Pavel, vorbind despre el în aceste caracter, spune: "Eu sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor înţelepţi şi celor nepricepuţi. Astfel, atât cât depinde de mine, eu sunt gata să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma." (Romani 1:14,15 ).
Se repetă deci întrebarea: care este adevăratul caracter al slujirii potrivit cu cuvântul lui Dumneze? În primul rând, decurge din Hristos aşezat la dreapta lui Dumnezeu, ca şi Cap al Bisericii. El este izvorul ei. "Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. De aceea El spune: Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor... Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos". Efeseni 4:7-13 . Aceasta ne oferă nouă un principiu important. Darurile nu au fost conferite Bisericii, ci oamenilor pentru beneficiul Bisericii. Astfel cei care le-au primit sunt responsabili de exercitarea lor nu pentru Biserică, ci pentru Domnul. Aşadar este imposibil pentru Biserică să investească păstori şi învăţători sau oricare dintre darurile amintite, văzând aşadar că responsabilitatea Bisericii este să primească slujba oricărei persoane ce a fost denumită prin Domnul pentru întărirea ei. Chiar şi slujba apostolică precum cea a apostolului Pavel este un dar "nu de la oameni, nici prin om" (Galateni 1:1 ), ci prin Hristosul înălţat. Există încă un adevăr de o aceeaşi însemnătate şi anume faptul că darurile pot fi exercitate în mod corespunzător doar în puterea Duhului Sfânt. Prezenţa Duhului Sfânt este caracteristică distinctivă a acestei dispensaţii. El locuieşte în casa lui Dumnezeu, Biserica şi El locuieşte în cei credincioşi (Ioan 7:39 ; 4:16,17 ; Fapte 2 ; Romani 8:15,16 ; 1. Corinteni 6:19 ; 2. Corinteni 6:16 ; Efeseni 1:13 ; 2:22 etc). Astfel, când creştinii sunt strânşi împreună după cum învaţă 1. Corinteni 12 - 14 , El lucreaza în mod suveran în şi prin mădularele trupului lui Hristos potrivit cu darurile lor: "Pentru că unuia i se dă, prin Duhul...Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea." (1. Corinteni 12:8-11 ). Aşadar orice aranjament uman pentru slujirea în adunare nu este numai în contradicţie cu acest adevăr, dar ignoră cu desăvârşire prerogativele Duhului lui Dumnezeu de a sluji prin cine doreşte El. Bineînţeles un gând deosebit de solemn şi care nu trebuie luat cu uşurătate şi totuşi, vai, cât de comun! Ba mai mult, astfel întreaga prezenţă a Duhului Sfânt este uitată, iar autoritatea omului şi pretenţiile sale sunt înlocuite, justificate şi acceptate de întreaga masă a creştinilor mărturisitori.
Vei fi suficient de atent pentru a observa că ceea ce Scriptura învaţă nu este faptul că toţi au libertatea să slujească, ci că trebuie să existe libertatea Duhului Sfânt pentru a sluji prin cine El doreşte. Este o mare deosebire între cele două. Prima ar fi democraţia, care nu este cu nimic mai străină de gândul lui Dumnezeu; a doua implică menţinerea domniei lui Hristos în puterea Duhului, supunerea tuturor mădularelor trupului Capului şi dependenţa totală cu privire la călăuziea şi înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu. În primul caz, omul iese în evidenţă, în al doilea, Hristos are supremaţia.
În timp ce subliniem aceste adevăruri de bază ale slujirii, noi trebuie să fim atenţi să ne amintim că întreaga slujire trebuie sa fie în slujire şi în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta reiese în mod clar din învăţăturile din 1. Corinteni 14 . Într-adevăr, apostolul dă indicaţii cu privire la exercitarea darurilor, iar după aceea spune: "Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului." (v. 37). Adunarea este astfel îndreptăţită, ba mai mult responsabilă să judece dacă lucrarea este în acord cu adevărul (1. Corinteni 14:29 ) şi să respingă orice lucru ce nu corespunde acestui test. Aceasta nu este lăsată la mila unui anume om, ci este oferită împreună cu garanţia sigură pentru a ţine sub control şi a refuza orice aminteşte de carne sau nu este din Duh.
Un alt aspect se mai poate adăuga. După ce am tratat chestiunea darurilor şi am arătat că chiar şi exercitarea lor este complet lipsită de valoare fără dragoste (1. Corinteni 12:13 ), apostolul ne învaţă că obiectul practicării acestor daruri este zidirea adunării (14:3-5). Cât de minunate sunt căile lui Dumnezeu! Strânşi prin Duhul în jurul persoanei Domnului nostru la masa Sa, pentru a vesti moartea Sa, El ne conduce inimle în adorare şi laudă, iar apoi ne slujeşte prin Dumnezeu, prin diferitele mădulare ale trupului lui Hristos. Astfel acolo este o dublă acţiune a Duhului. El ne dă posibilitatea să îi oferim jertfe de laudă lui Dumnezeu şi, conştient de nevoia noastră, El ne dă cuvântul de înţelepciune, sau cunoştinţă, sau învăţătură, după cum cere starea noastră.
Dar iată că am ajuns la finalul scrisorii mele. Oricum, tu vei putea să urmăreşti acest subiect pentru tine şi să descoperi astfel dacă ceea ce s-a prezentat este în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. "Dar cercetaţi toate, ţineţi ce este bun" (1. Tesaloniceni 5:21 ).
Cu dragoste în Hristos, E.D.
P.S.- Ca o adăugare la versetele citate mai sus, citeşte şi Romani 12:4-8 , 1. Petru 4:10 ,11etc.
11. Cuvântul lui Dumnezeu
Dragul meu,
Este imposibil să se pună un prea mare accent pe importanţa şi valoarea Cuvântului lui Dumnezeu. Într-adevăr, dragostea pentru el ar trebui să fie caracteristica fiecărui credincios şi nu ar fi exagerat să spunem că creşterea noastră în har şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos este în mare măsură legată de acesta. Să luăm de exemplu Psalmul 119 şi vom vedea cum este legat de fiecare etapă a vieţii spirituale a psalmistului. Unele expresii ne-ar putea foarte bine umili în timp ce ne descoperă locul ocupat de Cuvânt în sentimentele sale. El spune „Mă voi desfăta în hotărârile Tale, nu voi uita Cuvântul Tău” , „Mărturiile Tale, de asemenea, sunt desfătarea mea” şi din nou „Şi îmi voi găsi desfătarea în poruncile Tale pe care le-am iubit” (v. 16, 24, 47). Printr-o exprimare şi mai puternică, el exclamă „Cât de mult iubesc legea Ta! Toată ziua cuget la ea” şi încă odată „De aceea iubesc legea Ta mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul fin” (v. 97, 127). Iov, într-un mod asemănător, spune: „am strâns cuvintele gurii Lui, mai mult decât gândurile inimii mele” (Iov 23:12 ). Şi de la acel moment până în prezent aceeaşi caracteristică a găsit întotdeauna devotament şi gânduri duhovniceşti. Doresc să îţi prezint în această scrisoare câteva din multele aspecte în care Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat în relaţie cu cel credincios.
1. El este mijlocul naşterii din nou. „potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18 ). „fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu.” (1. Petru 1:23 ) Domnul nostru învaţă acelaşi adevăr când spune că omul trebuie să se nască din apă şi din Duh (Ioan 3 ), deoarece apa este un simbol foarte cunoscut în Cuvânt.
2. Aşa cum este mijlocul naşterii din nou, tot la fel este hrana potrivită pentru firea cea nouă. Apostolul Petru spunea astfel: „ca nişte prunci nou-născuţi, doriţi mult laptele spiritual curat al Cuvântului, ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat, în adevăr, că Domnul este bun.” (1. Petru 2:2,3 ). Din nou, ni se spune că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu orice iese din gura Domnului.” (Deuteronom 8:3 ; Matei 4:4 ). Aşadar Cuvântul este hrana şi întreţinerea potrivită pentru viaţa duhovnicească, mijlocul hranei şi puterii noastre în Hristos în timp ce călătorim prin pustie, aşteptând întoarcerea Domnului pentru a pleca şi a fi cu El, ceea ce este cu mult mai bine. Spun în Hristos, deoarece, după cum ştii, Hristos Însuşi este hrana noastră, atât ca mană cât şi ca grâul vechi al ţării şi într-adevăr mergând mai departe ca mielul fript la foc (Exod 12 ); dar doar în Cuvântul lui Dumnezeu ne este El descoperit astfel în aceste caractere. Dacă am strânge mana pentru nevoile noastre zilnice, ar trebui să parcurgem evangheliile şi epistolele unde Îl găsim prezentat în mod special sub acest aspect - ca şi Hristosul smerit în chip de om; iar apoi dacă m-aş hrăni cu El ca şi grâul vechi al ţării, cu un Hristos glorificat, sunt condus prin epistole (ex. Coloseni 3 , Filipeni 3 , etc) care Îl prezintă astfel sufletelor noastre. Aşadar Scripturile sunt păşuni verzi în care Bunul Păstor să îşi conducă turma.
3. Este singura noastră călăuză. „Cuvântul Tău este o candelă pentru piciorul meu şi o lumină pentru cărarea mea” (Psalm 119:105). De asemenea, când Iosua era pe cale de a conduce pe poporul Israel în Canaan, Domnul i-a spus: „Numai fii tare şi foarte curajos, ca să iei seama să faci după toată legea pe care ţi-a poruncit-o robul Meu Moise! Nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca să prosperi oriunde vei merge! Cartea aceasta a legii să nu se depărteze din gura ta şi să cugeţi asupra ei zi şi noapte, ca să iei seama să faci tot ce este scris în ea; pentru că atunci vei avea reuşită în căiletale şi atunci vei prospera” (Iosua 1:7,8 ). Şi în Noul Testament, la fel de bine ca în Vechiul Testament, Cuvântul lui Dumnezeu este peste tot indicat ca fiind singura noastră călăuză în timp ce trecem prin acest tablou încâlcit.
„Stâlp de foc, prin ceasuri întunecate,
Şi nor radiant de zi
Când valurile ar dori să scufunde barca noastră,
ancora şi ajutorul nostru”
(Vezi şi Fapte 20:32 ; 2. Tesaloniceni 3:14 ; 2. Timotei 3:15-17 ; 2. Petru 1:15 ; 1. Ioan 2:27 ; Iuda 3 , etc)
4. Este mijlocul nostru de apărare împotriva tentaţiilor şi amăgirilor lui Satan; astfel este numit sabia Duhului (Efeseni 6:17 ). Vedem astfel în ispitirea binecuvântatului nostru Domn că este singura armă. Tuturor ispitelor pe care Satan le-a prezentat sufletului Său - atacându-L prin orice mod de abordare şi în toate aspectele - El a răspuns „Este scris”. De la început până la sfârşit, El nu a exprimat niciun gând al Său, ci, pentru apărarea Sa, S-a sprijinit în totalitate şi doar în Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, Satan a fost complet neputincios; el nu putea să înainteze un singur pas, ci învins la fiecare pas, el a trebuit să se retragă încurcat şi biruit. Şi astăzi el este tot la fel de neputincios ca şi atunci, când este înfruntat în acelaşi fel. El nu se poate atinge de un om ascultător şi dependent. Fie ca fiecare tânăr credincios şi într-adevăr toţi, fie tineri, fie bătrâni, să aibă aceasta în gând!
5.Este singurul standard pentru învăţătură şi practică. Aşadar noi trebuie să filtrăm totul prin Cuvânt. Astfel în scrisorile către cele şapte biserici găsim în fiecare caz „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor”. Ele şi practicile lor erau în acelaşi mod măsurate prin acest standard infailibil. În acelaşi fel, apostolul Pavel le aminteşte în mod continuu celor cărora le scrie despre responsabilitatea lor de a cântări totul prin ceea ce el îi învăţase (vezi Galateni 1:8,9 ; 1. Corinteni 15:1-11 ; 2. Tesaloniceni 2:15 ; 3:14 ).
6. Este mijlocul sfinţeniei noastre practice. Domnul nostru se roagă astfel când îi prezintă pe ai Săi înaintea Tatălui: „Sfinţeşte-i în adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17 ). Într-adevăr, doar printr-o aplicare constantă a Cuvântului în vieţile noastre, umblării şi căilor noastre, suntem din ce în ce mai mult separaţi de rău; tot la fel este aplicarea Cuvântului prin Duhul că Domnul, ca apărătorul nostru înaintea Tatălui, spală picioarele celor ai Săi. Aceasta este lucrarea pe care El, în harul Său, o întreprinde pentru noi; dar noi nu ar trebui niciodată să uităm responsabilitatea ce ne revine de judecare continuă de sine prin Cuvânt, în prezenţa lui Dumnezeu. Cât de mult am fi scutiţi de o încercare sau pedeapsă dacă am fi mai credincioşi în această privinţă! „Pentru că dacă ne-am judeca, n-am mai fi judecaţi” (1. Corinteni 11:31 ). Astfel psalmistul întreabă: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?”, iar răspunsul este „Păzindu-se după Cuvântul Tău” (Psalm 119:9). Şi din nou spune: „după Cuvântul buzelor Tale, eu m-am păzit de căile celui violent” (Psalm 17:4). Doar din Scriptură învăţăm voia lui Dumnezeu şi prin aplicarea Cuvântului în puterea Duhului noi suntem despărţiţi, pe de o parte, de ceea ce este contrar gândului Său şi suntem aduşi, pe de altă parte, în conformitate cu el; iar acesta fiind un proces constant, vom ajunge cândva la o sfinţenie crescândă desăvârşirea ce este găsită doar în Hristosul glorificat la dreapta lui Dumnezeu.
7. În ultimul rând, vreau să îţi reamintesc de valoarea pe care Domnul o pune pe ascultarea Cuvântului. Ia, de exemplu, versetul atât de familiar: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi Noi vom veni la el şi vom locui la el” (Ioan 14:23 ). Vezi deci cât de mare este o binecuvântare făcută dependentă de ţinerea Cuvântului; pentru că nu ar trebui niciodată trecut cu vederea faptul că Tatăl, în acest pasaj, şi Tatăl şi Fiul venind să locuiască cu noi este în totalitate condiţionat. Din nou, în capitolul următor, El spune: „Dacă ţineţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, aşa cum Eu am ţinut poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.” (Ioan 15 .10). Încă odată, nu pentru a înmulţi citatele, foarte aproape de mărturia inspirată El spune: „Şi, iată, Eu vin curând! Ferice de cine păzeşte cuvintele profeţiei cărţii acesteia!” (Apocalipsa 22:7 ). Astfel El nu numai că aşteaptă ca noi să preţuim şi să strângem informaţiile pe care El S-a învrednicit să ni le dea; dar El contează şi pe inimile noastre de a se bucura în ascultarea de fiecare Cuvânt ce a ieşit din gura Sa; da, El a făcut ca ascultarea să fie expresia cea mai înaltă a dragostei noastre. „Dacă Mă iubiţi, ţineţi poruncile Mele” (Ioan 14:15 ).
Din această scurtă descriere a câtorva dintre scopurile şi responsabilităţile noastre în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu, vei recunoaşte cel puţin importanţa sa supremă pentru cel credincios. Permite-mi, deci, să fac una sau două observaţii practice ce ţi-ar putea fi de folos ţie şi altor tineri credincioşi. În primul rând, vei vedea necesitatea de a fi familiar cu Scriptura. De exemplu, nu aş putea respinge o ispită, aşa cum Mântuitorul a făcut, decât dacă aş fi familiarizat cu versetul în care se întâlneşte. În acelaşi fel, ar putea fi multe cazuri în care aş fi dus în rătăcire pur şi simplu din necunoaşterea faptului că Domnul a revelat gândul Său în Cuvântul Său. „Fiul meu, dacă vei primi cuvintele mele şi vei păstra la tine poruncile mele, încât să-ţi pleci urechea la înţelepciune şi să-ţi îndrepţi inima spre pricepere, da, dacă vei striga după pricepere şi-ţi vei înălţa glasul pentru înţelegere, dacă o vei căuta ca pe argint şi o vei cerceta ca pe comorile ascunse, atunci vei pricepe temerea de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că Domnul dă înţelepciune; din gura Lui ies cunoştinţa şi priceperea.” (Proverbe 2:1-6 ). În acest duh trebuie să cercetezi şi să studiezi în mod sistematic Scriptura, dacă vrei să fii „deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2. Timotei 3:17 ). Eu nu spun: Nu citi altă carte!, dar îţi zic: Fă din Biblie însoţitorul tău principal şi limitează-te pe cât de mult posibil la cărţile care te ajută săo înţelegi; pentru că ar trebui să fie ţinta principală pentru fiecare credincios, să fie în întregime familiarizat cu gândul şi voia lui Dumnezeu. În al doilea rând, permite-mi să te sfătuiesc ca dacă citeşti mult, să meditezi şi mai mult. „Leneşul nu frige ce a vânat” (Proverbe 12:27 ). El găseşte plăcere în a vâna şi odată găsit şi obţinut, el este satisfăcut. Tot la fel este cu mulţi care citesc Cuvântul. Plăcerea lor este în achiziţionarea adevărului, rămân la acesta şi astfel ei pierd binecuvântarea. În versetul citat mai sus, Domnul îi spune lui Iosua: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze din gura ta şi să cugeţi asupra ei zi şi noapte”. (Vezi şi Psalm 1:2; 119:97; Proverbe 22:17,18 ; 1. Timotei 4:15 etc). Deoarece prin meditarea în prezenţa Domnului ne sunt dezvăluite dulceaţa, frumuseţea şi puterea Cuvântului. Aşadar, niciodată, nu pierde ocazia de a medita la Cuvântul pe care l-ai citit. Şi, nu în ultimul rând, aminteşte-ţi întotdeauna de întreaga ta dependenţă de Duhul lui Dumnezeu pentru înţelegerea Cuvântului. „Pentru că cine dintre oameni ştie lucrurile omului, decât duhul omului, care este în el? Astfel şi lucrurile lui Dumnezeu, nimeni nu le cunoaşte, decât Duhul lui Dumnezeu. Dar noi am primit nu duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu” (1. Corinteni 2:11,12 ).
Dacă citeşti astfel Scripturile, vei fi condus în fiecare zi la o cunoaştere tot mai crescândă a adevărului şi astfel vei fi adus într-o părtăşie mai apropiată cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos.
Cu dragoste în Hristos,
E.D.
12. Rugăciunea
Dragul meu,
Mai rămâne un singur subiect de prezentat în această serie de scrisori. În ultima, ţi-am arătat importanţa Cuvântului lui Dumnezeu, iar acum doresc să vorbesc despre rugăciune şi legătura ei cu viaţa spirituală. Acestea două - Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea - sunt întotdeauna legate. Tot la fel a fost şi în activitatea binecuvântată a vieţii Domnului nostru. După o lungă zi de slujire, găsim următoarea remarcă: „Şi El Se retrăgea în pustiuri şi Se ruga” şi din nou „Şi a fost că, în zilele acelea, El a ieşit la munte, ca să Se roage; şi a petrecut noaptea în ru găciune către Dumnezeu.” (Luca 5:16 ; 6:12 ). Tot la fel, când problemele s-au ridicat în biserica primară în legătură cu distribuirea darurilor către sfinţi, apostolul spune: „Nu este potrivit ca noi, lăsând Cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese... Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea Cuvântului.” (Fapte 6:2-4 ). Apostolul Pavel, în acelaşi fel, reuneşte cele două în descrierea armurii lui Dumnezeu; pentru că nu mai devreme el spune: „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu ”, iar apoi adauga „rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere” (Efeseni 6:17,18 ).
Mai mult de atât, avem îndemnuri clare cu privire la rugăciune, ca de exemplu: „în rugăciune, stăruind”; „rugaţi-vă neîncetat” (Romani 12:12 ; 1. Tesaloniceni 5:17 . Vezi şi Luca 18 , etc.). Şi dacă vei citi partea introductivă a epistolelor Apostolului Pavel vei observa cum a concretizat el propriile îndemnuri. Mergând pe urmele lui, aşa cum ne este lăsat în Fapte, vei putea crede că niciodată nu a făcut altceva decât să predice; dar dacă vei citi aceste părţi ale epistolelor aproape că vei crede că el nu a făcut niciodată altceva decât să se roage. Aproape exact la fel ca exemplul Domnului nostru binecuvântat în munca sa neobosită, el a găsit, da, a învăţat necesitatea încrederii constante în Dumnezeu. În acelaşi fel, rugăciunea este o necesitate pentru fiecare copil al lui Dumnezeu. Pentru că în noi înşine, noi suntem slabi şi neputincioşi, dependenţi în totalitate; iar rugăciunea nu este altceva decât expresia dependenţei noastre de El, Cel Căruia ne rugăm. Dependenţi de Dumnezeu pentru toate, toate nevoile noastre ne fac să ne grăbim spre prezenţa Sa şi, având accesul liber prin Hristos, datorită locului pe care îl ocupăm şi datorită relaţiei de care ne bucurăm, „ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.” (Evrei 4:16 ).
1. Domnul nostru ne învaţă care ar trebui să fie, să zicem aşa, maniera rugăciunilor noastre. Vorbind ucenicilor Săi despre timpul când El va fi absent din mijlocul lor, El spune: „Şi orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14:13,14 ). Sunt două lucruri implicate aici. Numele lui Hristos este garanţia noastră de a veni înaintea lui Dumnezeu, înaintea Tatălui, amintindu-ne că dreptul nostru de apropiere este doar în Hristos. Şi bineînţeles că aceasta ne dă încredere. Dacă ne-am gândi la noi înşine, la greşelile şi nevrednicia noastra, nu ne-am aventura niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, dar când ochii noştri sunt îndreptaţi spre Hristos, ceea ce este El în Persoana Lui, ceea ce este El pentru Dumnezeu şi ceea ce este El pentru noi şi amintindu-ne că noi apărem înaintea lui Dumnezeu în toată acceptabilitatea Sa infinită, ajungem să înţelegem că Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în noi - în apropierea noastră, în strigătele şi rugăciunile noastre. Suntem astfel încurajaţi să ne apropiem de Dumnezeu şi să ne vărsăm inimile înaintea Lui în orice timp de necaz sau nevoie.
Dar cerând în numele lui Hristos este mai mult decât a avea un titlu prin numele Său; aşadar înseamnă a apărea înaintea lui Dumnezeu cu toată valoarea şi autoritatea acelui nume. Dacă, de exemplu, mă duc la bancă şi prezint un cec, voi întreba de valoarea cecului în numele celui prin care este emis. Deci când vin înaintea lui Dumnezeu în numele lui Hristos, eu îmi prezint cererile în toată valoarea acelui nume înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, Domnul nostru spune: "orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face", deoarece este într-adevăr bucuria inimii lui Dumnezeu să aprobe fiecare cerere, ce este atât de preferat. Promisiunea este absolută, fără nicio limită, pentru simplul motiv că nimic nu ar putea fi cerut în numele lui Hristos dacă nu ar fi în acord cu voia lui Dumnezeu. Deoarece noi nu am putea folosi numele Său pentru nicio cerere care nu a fost născută în inimile noastre prin propriul Său Duh.
1. În următorul capitol, Domnul nostru ne dă învăţături suplimentare pentru Acelaşi subiect. „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face.” (Ioan 15:7 ). Putem lega acest verset de un altul: „Şi aceasta este îndrăzneala pe care o avem la El, că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă” (1. Ioan 5:14 ). Aici este în acord cu voia lui Dumnezeu, excluzând astfel tot ce nu aparţine acestui caracter. Dar Domnul nostru spune: „orice veţi” şi aceasta aduce înaintea noastră un aspect foarte important al rugăciunii. În acest caz este condiţional: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi”; aceasta înseamnă (rămânerea în Hristos) o continuă amintire a dependenţei noastre în El pentru orice, că fără El nu putem face nimic; şi Cuvintele Lui rămânând în noi, modelarea noastră după propriul Său gând, exprimarea Lui Însuşi în noi, noi din nevoie exprimăm propriile Lui gâduri şi dorinţe şi, în consecinţă „orice vrem” trebuie, în cazul de faţă, să fie „după voia Lui”. În acelaşi timp, se va vedea că puterea rugăciunilor noastre depinde de condiţia noastră spirituală. Acesta este un principiu constant. Apostolul Ioan declară: „Preaiubiţilor, dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăzneală la Dumnezeu; şi orice cerem primim de la El, pentru că ţinem poruncile Lui şi practicăm cele plăcute înaintea Lui.” (1. Ioan 3:21,22 ). Şi apostolul Iacov ne spune: „Mare putere are cererea fierbinte a celui drept.” (Iacov 5:16 ). Aceasta este de cea mai mare importanţă, deoarece neglijând starea noastră spirituală şi pierzând astfel părtăşia prezentă cu Dumnezeu, rugăciunile noastre devin reci şi lipsite de viaţă, degenerând într-o repetare de adevăruri cunoscute sau fraze vechi şi astfel, pierzând întreaga semnificaţie trecem înspre forme moarte. Cuvintele sunt spuse pentru a satisface conştiinţa, dar neexprimând nevoi simţite de inimă şi căutări ale sufletului după Dumnezeu, ele nu găsesc niciun răspuns şi nu coboară nicio binecuvântare. Păzeşte-te de o astfel de stare, care este adeseori începutul căii unuia care cade din nou în păcat şi care, în afara cazului în care este împiedicată prin harul lui Dumnezeu, va aduce sufletul în ruşine şi dezonoarea numelui lui Hristos.
2. Utilizarea rugăciunii este variată. Pe primul loc, Domnul ne-a unit cu El Însuşi în toate dorinţele Sale. Da, părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos (1. Ioan 1:3 ). Dumnezeu contează pe dragostea noastră pentru a avea părtăşie cu tot ceea ce este drag inimii Lui. El a făcut ca interesele Lui să fie ale noastre şi prin urmare ne aduce înăuntru şi face acestea obiectul rugăciunilor noastre. Ce privilegiu! A-ţi fi permis să treci prin toate scopurile Sale aşa cum ne sunt revelate în Cuvânt, să priveşti cu plăcere descoperirea lor, să le priveşti toate concentrate şi strălucind în persoana Hristosului Său, precum şi redând câstigul gloriei numelui Său! În adevăr, dacă ne este permis să intrăm în toată această minunată poziţie, prin puterea Duhului, nu vom duce lipsă nici de subiecte, nici de motive de rugăciune.
De asemenea, putem exprima în rugăciune toate nevoile diferite ale sufletelor noastre. „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus” (Filipeni 4:6,7 ). Acest cuvânt este mai de remarcat din faptul că este găsit chiar în capitolul în care apostolul ne asigură „Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus.” (v.19). Totuşi, în pofida acestei încrederi binecuvântate, Dumnezeu doreşte să Îi facem cunoscute cererile noastre cu toată libertatea de copii şi cu toate că nu promite să le aprobe în orice situaţie, totuşi ne asigură că pacea Sa ne va păzi inimile. Într-adevăr, este în acest fel faptul că încrederea este stabilită în legătura noastră cu Dumnezeu, că obiceiurile de nepreţuit se formează neavând nicio reţinere faţă de El şi că intimitatea comuniunii este cultivată. Potrivit cu aceasta, psalmistul strigă: „Încrede-te în El în toate timpurile, poporule; vărsaţi-vă inima înaintea Lui” (Psalmul 62:8 ), iar Apostolul Petru spune: „aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi” (1. Petru 5:7 ).
4. Ar trebui adăugat faptul că Cuvântul lui Dumnezeu pune un mare accent pe legătura dintre credinţă şi rugăciune. Domnul nostru spunea: „Tot ce veţi cere rugându-vă, credeţi că aţi primit, şi veţi avea” (Marc 11:24). Tot la fel şi Apostolul Iacov după îndemnul său de a se cere înţelepciune de la Dumnezeu, spune: „dar să ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc.” (Iacov 1:6 ); şi, din nou, el ne spune că „rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav” (Iacov 5:15 ). Tot la fel, în Evrei citim că „fără credinţă este imposibil să-I fii plăcut, pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că-i răsplăteşte pe cei care-L caută.” (Evrei 11:6 ). Aceasta este uşor de înţeles, deoarece cu siguranţă că Dumnezeu are un drept să se bizuiască pe convingerea noastră în dragostea Lui, pe încrederea noastră în caracterul Său şi pe credinţa noastră în Cuvântul Său, atât timp cât El ni S-a descoperit pe Sine Însuşi într-un mod deplin în persoana Fiului Său. A ne îndoi, aşadar, în timp ce ne apropiem de El, ar însemna să Îi dezonorăm numele. Şi după cum El se bazează pe încrederea şi credinţa noastră, tot aşa şi El doreşte ca noi să ne bizuim pe credincioşia şi dragostea Lui. Binecuvântatul nostru Domn le aminteşte ucenicilor Săi: „pentru că Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie mai înainte de a-I cere voi” (Matei 6:8 ). Şi Apostolul Pavel ne învaţă că „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?” (Romani 8:32 ). Astfel darul Fiului Său, în măsura în care a fost darul Lui cel mai măreţ şi cea mai perfectă garanţie a dragostei Sale, este temelia pe care noi ne putem odihni în deplina siguranţă că El nu numai că nu ne va refuza niciun lucru bun pentru noi, dar El va găsi placere să ne binecuvânteze potrivit cu inima Sa şi cunoştinţa Sa faţă de nevoile noastre.
5. Încă odată, toate rugăciunile adevărate trebuie să fie prin Duhul Sfânt (vezi Romani 8:26,27 ; Filipeni 3:3 ; Iuda 20 ). Într-adevăr, El este puterea pentru rugăciune, după cum El este puterea pentru fiecare activitate a vieţii duhovniceşti. Noi suntem astfel în totalitate dependenţi de Domnul Isus pentru accesul la Dumnezeu, de Duhul Sfânt pentru puterea de a ne ruga şi de Dumnezeu pentru binecuvântarile pe care le căutăm. Numelui Său fie toată lauda!
Dar nu voi continua acest subiect. Cu toate acestea, îmi vei îngădui să te îndemn cu privire la perseverenţa în rugăciune. Reguli cu privire la acest subiect - legate de timp sau frecvenţă - nu avem niciun drept să facem sau să impunem. Totuşi cu privire la un singur aspect trebuie să fii sigur - nu poţi sta prea mult în rugăciune. Şi dacă locuieşti în prezenţa lui Dumnezeu vei găsi atât inima cât şi ocazia pentru rugăciune. Responsabilitatea noastră este să ne rugăm neîncetat, menţinând întotdeauna neîntreruptă conştiinţa dependenţei şi nevoia noastră de harul divin. Astfel ne vom îndrepta întotdeauna spre Dumnezeu, întotdeauna bucurându-ne de libertatea inimii în prezenţa Sa şi prin urmare să găsim întotdeauna în primirea constantă a milei, harului şi binecuvântării, în răspunsul la rugăciunile noastre noi teme de mulţumire şi laudă.
Cu dragoste în Hristos,
E.D.
sursa: https://comori.org/