Povestea Dragostei

A fost o vreme când omul stătea și simțea dragostea lui Dumnezeu bucurându-se în Grădină de creația perfectă și de prezența foarte apropiată a Tatălui. Omul vorbea în fiecare zi cu Dumnezeu iar apropierea lor era una reală pentru că El se plimba prin gradină în răcoarea zilei alături de om. Dar omul, ca un fiu risipitor a ales să plece de acasă, prin propria decizei a ales să nu mai stea în casa părintească mușcând din singurul pom din Grădină ce-i era oprit să mânce, era simbolul ascultării de Tatăl Creator. Și de atunci își naște fii și ficele într-un pământ arid ce poartă doar vag urma a ceea ce a fost o dată casa părintească. Cu trudă și sudoare își adună din acest pământ pâinea ce trebuie să o împartă la copii, aducându-și aminte cum altă dată doar întindea mâna și se înfrupta din bunătățile pregătite de Tatăl doar pentru el, toate le avea la îndemână… dar i-au scapat printre degete. Și își creștea fii și ficele cu speranța în suflet că o dată și o dată va reuși să ajungă iar acasă; dar era atât de murdar, plin de mizeria păcatului din cap până în picioare, cum putea să se întoarcă acasă unde Tatăl era desăvârșit? Avea hainele pătate și contrastau puternic cu haina curată a Tatălui… acesta e rodul alegerii pe care am făcut-o își spunea omul, nu mai am cale de întoarcere decât să mă afund din ce în ce mai mult în mocirlă. Pe zi ce trecea până și imaginea caldă a Tatălui se ștergea din mintea omului, și întunericul i-a pătruns tot mai mult în suflet și în oasele slăbănogite care nu-l mai ajutau nici măcar să-și lucreze pământul pentru o fărâmă de pâine. Soarele nu mai lumina la fel de blând ca și-n Gradină, fie era prea arzător fie lipsea zile întregi și ploua cu grindină și vânt puternic distrugându-i omului casele ce și le-a ridicat în încercarea de a se ascunde de natura atinsă și ea de păcat. Toate par a i se fi întors împotrivă, pentru că a avut nesăbuința de a încerca să fie asemeni lui Dumnezeu, ne știind că defapt îl avea pe Dumnezeu în el.

Știind Tatăl că omul nu mai poate să-și curețe haina, așa plină de păcat îi era, și să se întoarca acasa, l-a trimis pe Fiul său cel întâi născut să mearga să-l aduca pe om înapoi la dragostea părintească. Tatăl se gândea: când îl vor striga pe nume, Emanuel, își vor da seama că Eu sunt cu ei, că nu i-am uitat, sau dacă-i vor zice Isus își vor da seama că le-am pregătit mântuirea, iertarea de greșeala ce au făcut-o și toate păcatele ce au urmat după ea. Și Fiul a răspuns: Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!. A început umblarea în lumea întunecată a omului dintr-o iesle, pășind zi de zi în adevăr îi chema pe om înapoi acasă. Prin cuvintele sale încerca să le aducă aminte oamenilor de chipul Tatălui pe care l-au pierdut în Grădină. Dar ei îi strigau să-i lase în pace căci și-au făcut alți Dumnezei:preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Dar El, Isus umbla printre ei și le demonstra dragostea lui Dumnezeu, vindecându-le bolnavii, săturând mulțimile în încercarea de a le aduce aminte că Tatăl nu i-a uitat, ba chiar a înviat și mortii, dar parcă oamenii pe măsură ce aveau tot mai multe dovezi atunci respingeau mai tare chemarea lui Dumnezeu. Atât de tare s-au împietrit încât parcă nimic nu-i mai făcea să tresalte, s-au îmbrăcat într-o haină a păcatului care-i trăgea în jos înspre pământ dar nu vroiau să o dezbrace. El le vorbea de Împărăția Cerurilor, o casa nouă pe care Tatăl a pregătit-o doar pentru ei pentru a simți iarăși acea dragoste de care au avut parte în grădină. Ceva parcă a sclipit în ochii omului la gândul că acest pământ vremelnic nu este sfârșitul, că totuși mai au o șansă. Dar când au aflat că nu pot ajunge la împărăție decât prin Cel dintâi născut, când Fiul le-a spus Eu sunt Calea, Adevărul și Viața, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine, atunci ei au răbufnit: este prea mult – la moarte cu el . Și l-au băut și l-au scuipat, i-au întins pe cruce mâinile de ziditor al lumii bătându-și joc de el. Insă un tâlhar alături de care a fost Fiul răstignit și-a dat seama lângă cine sta, și a făcut un lucru simplu – s-a predat în întregime singurului care avea puterea să-i curățească haina pătată de hoție, minciună și înșelătorii, iar prin Cel care a venit în lumea plină de mizerie a fost primul din cei din vremea lui ce a intrat în noua casă pregătită de Tatăl pentru toți cei ce vor să se reîntoarcă acasă. Atât de ușor, dar totuși atât de greu ca omul să-și deschidă inima și să-L poată avea iarăși pe Dumnezeu în ei, căci a mai fost un talhar la cruce care la fel ca și mulțimea își bătea joc de Fiul, neînțelegând planul de răscumpărare pregătit de Tatăl, iar partea lui a fost iazul care arde cu foc și pucioasă. Dar tuturor celor ce L-au primit pe Fiul, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Și Fiul s-a înălțat la ceruri pentru că moartea nu-L putea ține în lanțuri, demonstrându-le oamenilor că ei nu sunt de aici de jos, că țara lor e acolo sus în Împărăția pregătită de Tatăl. Iar în ceruri s-a deschis o poartă care are forma chipului celui care a fost jos pe pământ să-i cheme pe oameni înapoi acasă, și toți cei care se aseamă Fiului, de atunci încolo intră pe poartă.