Vorbirea în alte limbi - între minune și dar

Subiectul „vorbirii în alte limbi” pare a fi unul deosebit de complex. Este normal să fie așa, având în vedere dificultățile de interpretare. Trebuie să recunosc că mi-au fost necesari mulți ani de studiu pentru a-l înțelege. Dar oare ce se întâmplă cu cei care nu studiază și se bazează doar pe informații „din auzite”?

Astăzi, vorbirea în limbi este practicată din diverse considerente: unii o folosesc pentru a demonstra primirea Duhului Sfânt, alții pentru a arăta că sunt însoțiți de putere, iar alții pur și simplu pentru a impresiona. Rămâne ca fiecare să se cerceteze în ce categorie se află, însă este esențial de știut că: limbile nu au fost date pentru niciunul dintre scopurile menționate mai sus.

Contextul și esența spirituală

Pentru a aduce rânduială și claritate în acest „compartiment”, Apostolul Pavel scrie bisericii din Corint un capitol întreg (1 Corinteni 14). Chiar la mijlocul acestuia (vers. 20), el îndeamnă: „Fraților, nu fiți copii la minte!”. Înțeleg de aici că în nicio altă zonă nu există mai multă „copilărie spirituală” ca în interpretarea acestui subiect. De aceea, Apostolul a fost determinat să îi stabilească „miezul” sau esența duhovnicească.

Mai mult, Pavel direcționează cititorul către origine, deoarece numai astfel îi poate fi înțeles scopul. Biblia, în ansamblul ei, nu poate fi înțeleasă dacă este citită fragmentat.

Originea și scopul semnului

Ne întoarcem, așadar, la originea subiectului, acolo unde face trimitere și Apostolul: „În Lege este scris: Prin niște oameni cu buze bâlbâitoare și cu o vorbire străină va vorbi poporului acestuia Domnul” (Isaia 28:11).

Concluziile sunt clare:

Vorbirea în limbi a fost rezultatul unei profeții.

A fost concepută ca un semn supranatural pentru cei necredincioși. „Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși... ” (1 Corinteni 14:22).

Manifestarea la Cincizecime

La sărbătoarea Cincizecimii, mii de iudei din diaspora s-au reunit la Ierusalim. Dumnezeu a folosit acest prilej vorbind prin gura celor credincioși mesaje despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”. Mulțimea a rămas încremenită. Semnul a fost eficient și înțeles: deși pentru vorbitori era o limbă necunoscută, pentru ascultători era limba lor maternă, vorbită în ținuturile de unde veneau.

Vorbirea într-o limbă neînvățată este o minune. (S-a vorbit, de exemplu, despre un pastor român plecat în Germania, căruia Dumnezeu i-ar fi dat darul vorbirii în germană fără cursuri). Însă la Cincizecime, minunea a fost și mai mare: aproape 120 de persoane au vorbit simultan și totuși au fost înțelese pe deplin. Ca orice minune, aceasta depășește logica umană. Evenimentul, însoțit de vuiet și limbi de foc, a rămas unic și irepetabil în acea formă.

Când Pavel se referă la vorbirea în limbi într-un cadru bisericesc normal, el ține cont de limitările omenești și îndeamnă: „Dacă sunt unii care vorbesc în altă limbă, să vorbească pe rând, câte doi sau cel mult trei, și unul să tălmăcească” (1 Corinteni 14:27).

Așadar, minunea de la Cincizecime a fost o „punte de trecere”, oferind iudeilor posibilitatea de a trece de la Iudaism la Creștinism și de a fi integrați în Trupul lui Hristos.

Ulterior, vedem și alte punți similare:

Fapte 8 (Samaritenii): O altă punte prin care și samaritenii — aflați în conflict istoric cu iudeii — au fost integrați în Biserică.

Fapte 10 (Casa lui Corneliu): Aici s-a făcut trecerea Neamurilor. Acum înțelegem mai bine cuvintele lui Pavel: „Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci... ” (1 Corinteni 12:13). Duhul Sfânt este „Botezătorul”, Cuvântul este „mediul” (apa), iar oamenii din toate națiunile sunt candidații scufundați în Cuvânt și integrați în Trupul lui Hristos.

Fapte 19 (Ucenicii lui Ioan): Prozeliții care aveau doar botezul pocăinței au primit și ei confirmarea apartenenței la Trupul lui Hristos. Aceștia au parcurs cel mai lung traseu: de la păgânism la iudaism, apoi la creștinism.

Concluzii practice

Vorbirea în limbi trebuie interpretată ca o minune divină cu un scop definit: „... după cum le dădea Duhul să vorbească” (Fapte 2:4). Minunile nu se produc zilnic după dorința omului. Pavel întreabă retoric: „Toți sunt făcători de minuni? Toți vorbesc în alte limbi?” (1 Corinteni 12:30).

Minunile din cartea Faptele Apostolilor au avut rolul de a favoriza tranziția de la Lege la Har. Deși acel capitol istoric s-a încheiat, vorbirea în limbi poate continua sub formă de dar spiritual, dar cu un alt scop. Subliniez că formele care constau în repetarea obsesivă a două-trei cuvinte fără sens nu au corespondent biblic, fiind deseori manifestări false.

Este important de reținut: Cartea Faptele Apostolilor este o narațiune istorică, nu un manual de doctrină (aceasta din urmă fiind detaliată în Epistole). Pavel admite existența darului în biserică, dar subliniază scopul său actual: nu pentru a demonstra primirea Duhului, sau demonstrații de putere, nu pentru a impresiona, ci pentru zidire sufletească (1 Corinteni 14:4).

Aceasta este diferența dintre scopul vorbirii în limbi de „atunci” și cel de „acum”.

Fiți binecuvântați!