Strigați...(?)

Strigarea în rugăciune a devenit o practică în unele biserici penticostale mai ales în cele în care credincioșii sunt "plini de Duh".

Cineva va argumenta: este biblic! Da, așa este.

Numai că strigarea este contextuală. Adică folosită într-un anume context de împrejurări. Sub nici o formă nu trebuie să devină o rutină.

Dacă citim psalmul 100, el începe astfel: "Strigați de bucurie către Domnul!" O inimă plină de bucurie are tendința de a se exterioriza manifestându-se prin strigare. Nu o poți înăbuși. E o stare ce nu poate fi uneori înțeleasă de cei din jur. Dacă cineva nu strigă de bucurie, e posibil să strige din pricina unui necaz, suferință, durere sufletească sau trupească. Alt psalmist scrie și el de strigare dar într-un context diferit: "Când strigă un nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui." (Ps. 34/6)

Așadar: strigarea este determinată: fie de bucurie, fie de necaz. Poate că ar fi bine când vezi pe cineva că strigă în rugăciune să-l întrebi la urmă de ce a strigat: de bucurie sau de necaz? Să te bucuri și tu de bucuria lui, sau să plângi împreună cu el. ( Rom. 12/15)

Da, necazul în care te găsești, sau urmează să vină te determină să recurgi la strigare. Așa au procedat ninivenii când au auzit că distrugerea cetății va fi peste câteva zile.

Așa a procedat și Mardoheu când a auzit de nenorocirea ce urma să vină peste evreii ce se aflau în capitala Susa."Mardoheu aflând tot ce se petrecea... s-a dus în mijlocul cetății scoțind cu putere strigăte amare." Dar din momentul în care "furtuna" a trecut, iar lucrurile au luat întorsătură în bine și strigarea - deși era tot strigare - s-a transformat în una de bucurie: "Cetatea Susa striga și se bucura." (Ester 4/1,8/15)

Deși, Noul Testament nu încurajează și nu recomandă strigarea, ni se spune că Isus a strigat cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte. Strigarea era justificată. Aproape de moarte... Dar e surprinzător să aflăm că ascultarea Sa nu a fost favorizată de strigăte ci datorită evlaviei. Strigare însoțită de lacrimi...

Nu-i totul să strigi, ci contează la cine și cum strigi. Prorocii lui Baal au strigat de dimineață până la amiază. Fără nici un rezultat... Probabil în pauza de la amiază Ilie le-a cerut să strige și mai tare din pricina faptului că dumnezeul lor e posibil să "se gândească la ceva, sau are treabă, sau e în călătorie, sau poate că doarme... "

Dumnezeul nostru însă nu are astfel de preocupări, nu are auzul slăbit și nici nu este plecat în călătorie, ci locuiește chiar în inima ta: "Voi sunteți duhovnicești dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi." (Rom. 8/9) El preia rugăciunile noastre și le trimite neîntârziat - aidoma unui satelit de transmisie - înaintea Tatălui ceresc. Acolo trebuie să ajungă. Acum înțeleg mai bine de ce apostolul Pavel cere ca rugăciunile noastre să fie făcute prin Duhul. (conf. Efes. 6/18)

Dacă Duhul lui Dumnezeu are locuința în inima noastră, de ce trebuie să folosim strigăte haotice mai ales când suntem în biserică? Chiar dacă Vechiul Testament folosește mereu îndemnul: strigați - nu e neapărat să o faci în public. ( Cu ani în urmă predicam într-o biserică împotriva strigătelor. După mine a urmat un alt frate și în râvna sa fără pricepere a spus printre altele: Cum fraților să nu strigăm că Biblia ne cere lucrul acesta și citește din psalmul 98: "Strigați către Domnul cu strigăte de bucurie... Chiuiți, strigați și cântați laude!" După care îndeamnă: putem striga fraților! La urmă l-am întrebat: De chiuit n-ai spus nimic, biserica poate chiui? Nu-i voie - răspunse el, doar strigare, atât... )

Este absolut necesar să știi că îndemnul "stigați" nu înseamnă neapărat strigăte, ci este în cele mai multe cazuri folosit ca o expresie.

Despre Samuel citim astfel: "Samuel s-a mâhnit și toată noaptea a strigat către Domnul". Poate cineva striga mai mult de cinci minute? Nu cred. Dar o noapte? O rugăciune normală se poate...

( Am crescut într-o biserică în care pastorul obișnuia să spună mereu când era vorba de rugăciune: "să strigăm către Domnul"! Deși eram cu o bancă în spatele său, de cele mai multe ori nici nu-l auzeam. Creșterea mea ca și conservator a fost înfluențată de un alt frate care îndemna mereu când era vorba de rugăciune: " Rugăciunea noastră să fie uniformă ca zgomotul din stupul de albine. Dacă zgomotul familiei de albine este dezordonat, e semn că familia e bolnavă - argumenta fratele respectiv. Acum când constat lucrul acesta la propriile mele familii de albine, îmi dau seama câtă dreptate avea fratele în spusele sale. Dacă o biserică nu reușește să armonizeze latura fonică, înseamnă că este o problemă cu ea.) Imaginați-vă acum că propriul copil ar veni să-ți ceară ceva. Deși este lângă tine se manifestă prin strigare și gesturi. Sigur ai gândi: e o problemă și cu copilul nostru. Închinarea cu evlavie înseamnă: pioșenie, reverență, respect. Atitudinea noastră înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie asemănătoare măcar cu cea pe care o avem atunci când mergem înaintea unui om și îi facem o cerere. Atitudine de bun simț...

(Am fost într-o biserică caracterizată de strigăte încât mi se părea că va cădea tencuiala de pe pereți. Până și organele de poliție au intrat în timpul rugăciunii să vadă ce se întâmplă... Am rupt legătura cu o astfel de biserică.) M-am născut, am crescut, și slujesc într-o biserică penticostală. La vârsta de 18ani m-am botezat în apă. Nu știam că Biblia nu menționează de stăruință după Duhul Sfânt și nimeni nu mi-a spus că pentru primirea Duhului nu este nevoie de stăruință. Împreună cu alți tineri frecventam diferite "cercuri de rugăciune". În urma strigătelor, manifestărilor ciudate și falsul ce abia mai târziu l-am realizat - am rămas cu un "gust amar" pentru toată viața...

Eu înțeleg că ni se dă dreptul să fim nebuni pentru Hristos, dar ni se cere să fim și înțelepți când e vorba de rugăciune. (1Petru 4/7) Așa că lasă inima să strige și nu doar gura!

Cea mai frumoasă recomandare în acest sens o primim din partea apostolului Petru:

"Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, ci să fie omul ascuns a inimii, în curăția neperitoare a unui duh blând și liniștit ce este de mare preț înaintea lui Dumnezeu." (1Petru 3/3,4) - cât și înaintea oamenilor...

Dumnezeu i-a cerut prorocului Ilie să-l aștepte la gura peșterii. A trecut un foc, apoi un cutremur, apoi o furtună, dar Dumnezeu nu era nici în una din ele.

A trecut un susur blând și subțire. Dumnezeu era în el. De acolo l-a întrebat: "ce faci tu aici Ilie"?

O lecție frumoasă pentru Ilie din care poți învăța și tu... !

Fiți binecuvântați!