„... păcatul care locuiește în mine”. (?)

Citind epistolele scrise de Pavel, apostolul Petru face o constatare cu privire la ele și scrie astfel:

„În ele sunt lucruri grele de înțeles pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor”. (2Petru 3/16). Unul din „lucrurile grele de înțeles” se găsește în epistola scrisă romanilor în care apostolul vorbește despre sine. Deși a scris celor din Filipi că: „pot totul în Hristos care mă întărește” Pavel vede chiar în lăuntru său un inamic greu de învins și se destăinuie: „am voința să fac binele dar n-am puterea să-l fac”Rom. 7/18).

Apoi explică cauza „neputinței”: „... păcatul care locuiește în mine”. Dar cum este posibil așa ceva? Păcatul locuia în el?

În aceeași epistolă și chiar pe aceeași pagină scrie: „voi sunteți duhovnicești, dacă Duhul Lui Dumnezeu locuiește în voi”. (8/9)

Așadar cine locuiește în noi: păcatul sau Duhul Lui Dumnezeu? Amândoi... Dar cum să împacă aceste două „persoane” atât de diferite și opuse să locuiască în aceeași „casă”? Spunem persoane deoarece și păcatul se personifică. Dumnezeu l-a avertizat pe Cain: „ păcatul pândește la ușă”, iar cei din Roma au fost și ei atenționați: „păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui”.

Foarte important:

Fiecare persoană este formată din doi „oameni”: Omul din afară (firea pământească) și omul lăuntric (sufletul). Într-un singur verset Pavel îi descrie pe amândoi: „Chiar dacă omul nostru din afară trece, omul nostru lăuntric se înnoiește din zi în zi”. (2Cor. 4/16) Între acești doi „oameni” există o rivalitate permanentă... Petru avertizează: „Preaiubiților vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul. (1Petru 2/11)

După ce a păcătuit primul om în grădina Edenului, iar Duhul lui Dumnezeu l-a părăsit, el a afirmat: „am văzut că sunt gol... ” iar Dumnezeu constată: „... omul (a rămas doar) carne păcătoasă.”

Carnea (firea pământească) este „locuința” păcatului deoarece în ea sunt localizate toate poftele, atât cele bune dar și cele rele care trebuie anesteziate (adormite).

Tot apostolul Pavel recomandă să umblăm cu grijă cu firea pământească să nu-i trezim poftele, Dacă se trezesc intră în conflict cu sufletul. Iacov atenționează și el:

„... fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi pofta când a zămislit dă naștere păcatului. Păcatul înfăptuit aduce moartea”.

Firea pământească este asociată cu „păcatul” dar inactiv ca și o sămânță într-un pământ uscat. Dar dacă găsește mediul prielnic el „încolțește” și iese la suprafață. Medicina susține că în fiecare om există celule canceroase dar inactive (în stare de adormire). Trebuie umblat cu grijă cu ele...

„Semințele cu puf de păpădie purtate de vânt” cum ar fi dușmănie, ură, răutate invidie și altele asemănătoare cu acestea ajung vrând-nevrând în fiecare om, dar nu trebuie să le dăm posibilitatea să încolțească - găsind mediul prielnic ele vor ieși la suprafață.

Exemplu biblic: Ucenicii au văzut că femeia a turnat mirul pe picioarele Domnului Isus. Fiind un produs deosebit de scump, invidia care deja era prezentă a reacționat imediat: „Ce înseamnă risipa aceasta”? . - deși pe ei nu-i costase absolut nimic...

Firea provocată de diferite pofte rele (lumești Tit3/5) intră în conflict cu sufletul datorită incompatibilității. Însă între cele două entități se găsește duhul omului care raționează, el „funcționând” pe bază de înțelepciune, având rolul de mediator. Dacă înțelepciunea este firească (Iacov 3/15) firea va fi totdeauna îndreptățită, dacă înțelepciunea este „de sus” sufletul va avea câștig de cauză. „Fiindcă după omul lăuntric îmi place legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea... ” (Rom. 7/22)

Firea pământească are dorința de a domina, (de a stăpâni) de acea Pavel scrie: „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor”. (Rom. 6/12)

În mod nejustificat punem pe seama diavolului mulțimea de păcate care se comit fără să ținem cont că firea pământească este în cele mai multe cazuri sursa tuturor relelor. Iacov scria în acest sens: „De unde vin luptele și certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? (Iacov 4/1) Suntem avertizați adesea de pericolul care ar putea veni din partea „săgeților arzătoare” ale celui rău fără să ținem cont că „răul este lipit chiar de mine” - spunea Pavel și locuiește în „camera” alăturată dar în aceiași „casă”. În aceiași idee scrie și Ioan: „Dacă zice cineva că n-are păcat adevărul nu este în el” - forma gramaticală fiind la timpul prezent (persistent)și nu la timpul trecut.

„Căci tot ce este în lume, pofta firii pământești, pofta ochilor... nu sunt de la Tatăl, ci din lume.”

În loc să fie pe „frontul de luptă”, David se plimba pe acoperișul palatului împărătesc. Din acest loc ochii lui au văzut cel mai bine... De aici un șir de fărădelegi...

Tot ochii au determinat-o pe femeie să mănânce din pomul oprit: „pomul era plăcut la vedere și de dorit ca să deschidă cuiva mintea”

Ochii au adus nenorocirea asupra lui Acan: „Am văzut în pradă o manta frumoasă, două sute de sicli de argint și o placă de aur, le-am poftit... ”

Concluzie finală:

„Nu de rău te teme/ Nici de unde-ți vine/ Teme-te de firea/ Ce-i ascunsă-n tine”

„Mă port aspru cu trupul meu ca nu cumva după ce am spus altora eu însumi să fiu lepădat”.