Povestea cinicului: Se spune că un cinic stătea sub un nuc și rostea un monolog zeflemitor la adresa lui Dumnezeu. Temeiul plângerii sale îl constituia ceea ce considera a fi un eşec evident din partea lui Dumnezeu de a respecta regulile în privința designului structural. „Auzi, spunea el, cum se face că ai făcut ca un copac atât de mare și de solid să țină nişte nuci atât de mici, aproape lipsite de greutate? Şi ai făcut plante mici, firave, care susțin pepeni atât de mari și de grei!" Cum chicotea el amuzat de nebunia unei asemenea disproporții în Universul absurd al lui Dumnezeu, îi căzu o nucă în cap. După o pauză de uluire, omul bombằni: „Bine că n-a fost un pepene!"
Cum ar arăta lumea dacă i s-ar da posibilitatea omului să o creeze? Cred că în copaci falnici (asta în fericitul caz în care i-ar trece omului prin cap să creeze așa ceva) ar pune să crească pepeni iar din plante firave să crească nuci doar pe baza unui raționamet logic. Mintea umană deși are creativitate, are multe limitări, noi ca și oameni suntem limitați, aceasta este realitatea chiar dacă societatea modernă încearcă să o ignore prin îndemnarea indivizilor de a-și depăși limitele.
Cartea Iov este o carte ce scoate la lumină limitările umane, în primul rând în ceea ce privește înțelegerea luptelor spirituale, Iov nu era conștient de discuțiile care erau în cer în fața tronului lui Dumnezeu cu privire la el; la fel și noi când vin greutăți peste noi, ar trebui să stăm puțin pe gânduri și să nu uităm că nu este vorba doar de noi ci și despre numele lui Dumnezeu. În al doilea rând în finalul cărții Domnul îi arată lui Iov limitările sale cu privire la creație; capitolele 38,39, 40 și 41 sunt o amplă demonstrație a limitărilor umane și a măiestriei divine: Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii şi a zis: "Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, şi tu să Mă înveţi. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori şi scutece din întuneric; când i-am pus hotar şi când i-am pus zăvoare şi porţi; când am zis: "Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale"? De când eşti, ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat zorilor locul lor, ca să apuce capetele pământului şi să scuture pe cei răi de pe el? Ca pământul să se schimbe ca lutul pe care se pune o pecete, şi toate lucrurile să se arate îmbrăcate ca în haina lor adevărată? Pentru ca cei răi să fie lipsiţi de lumina lor, şi braţul care se ridică să fie zdrobit? Ai pătruns tu până la izvoarele mării? Sau te-ai plimbat tu prin fundurile adâncului? Ţi s-au deschis porţile morţii? Sau ai văzut tu porţile umbrei morţii? Ai cuprins tu cu privirea întinderea pământului? Vorbeşte, dacă ştii toate aceste lucruri. Unde este drumul care duce la locaşul luminii? Şi întunericul unde îşi are locuinţa? Poţi să le urmăreşti până la hotarul lor şi să cunoşti cărările locuinţei lor? Ştii, căci atunci erai născut, şi numărul zilelor tale este mare! Ai ajuns tu până la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele de război şi de bătălie? Pe ce cale se împarte lumina? Şi pe ce cale se împrăştie vântul de răsărit pe pământ? Cine a deschis un loc de scurgere ploii şi a însemnat drumul fulgerului şi al tunetului, pentru ca să cadă ploaia pe un pământ fără locuitori, pe un pustiu unde nu sunt oameni; pentru ca să adape locurile pustii şi uscate, şi ca să facă să încolţească şi să răsară iarba? Are ploaia tată? Cine dă naştere picăturilor de rouă? Din al cui sân iese gheaţa şi cine naşte promoroaca cerului, ca apele să se îngroaşe ca o piatră, şi faţa adâncului să se întărească? Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei sau să dezlegi frânghiile Orionului? Tu faci să iasă la vremea lor semnele zodiacului şi tu cârmuieşti Ursul mare cu puii lui? Cunoşti tu legile cerului? Sau tu îi orânduieşti stăpânirea pe pământ? Îţi înalţi tu glasul până la nori, ca să chemi să te acopere râuri de ape? Poţi tu să arunci fulgerele ca să plece? Îţi zic ele: "Iată-ne"? Cine a pus înţelepciunea în negura norilor sau cine a dat pricepere întocmirii văzduhului? Cine poate să numere norii cu înţelepciune şi să verse burdufurile cerurilor, pentru ca să înceapă pulberea să facă noroi, şi bulgării de pământ să se lipească împreună? Tu izgoneşti prada pentru leoaică şi tu potoleşti foamea puilor de lei, când stau ghemuiţi în vizuina lor, când stau la pândă în culcuşul lor? Cine pregăteşte corbului hrana, când puii lui strigă spre Dumnezeu, când umblă rătăciţi şi flămânzi?
Limitele umane se resfrâng în multe domenii, cel mai pregnant care l-a simțit întreaga umanitate în ultimii ani cel al bolii, doctorii și-au dat toată silința să facă față unei boli care părea că face parte dintr-o categorie destul de ușor de controlat și stăpânit cum este gripa, dar și bolile ușoare pot deveni complicate uneori, dovedind nimic altceva decât limita umană în fața bolii. Pe paginile Scripturii avem o relatare care tocmai aceasta exprimă și anume faptul că omul este limitat, dar Dumnezeu este nelimitat în putere. Avem exemplul femeii care avea o scurgere de sânge de 12 ani, și este relatat atât în Matei, în Marcu și în Luca, dar dintre toți Luca adaugă amănuntul că femeia și-a cheltuit toți banii cu doctorii: Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge; ea îşi cheltuise toată averea cu doctorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul. Ea s-a apropiat pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei lui Isus. Îndată, scurgerea de sânge s-a oprit. Şi Isus a zis: "Cine s-a atins de Mine?" Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi cei ce erau cu El au zis: "Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: "Cine s-a atins de Mine"? Dar Isus a răspuns: "S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere." Femeia, când s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui şi a spus în faţa întregului norod din ce pricină se atinsese de El şi cum fusese vindecată numaidecât. Isus i-a zis: "Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace." Luca 8:43-48 Observați, ea vine înaintea mântuitorului și chiar dacă nu cu vocea, ci în duhul ei, declară limitările umane, doctorii nu mai pot face nimic; situația ei era disperată ca multe alte situații și din zilele noastre, omul când se îmbolnăvește ar da tot ce are doar ca să fie iar sănătos. În fața acestei realități femeia a luat singura decizie salvatoare pentru trupul său: s-a dus la Fiul Lui Dumnezeu, dar nu s-a dus oricum ci plină de credință, și a fost vindecată. Prin prezentarea acestei minuni evangheliștii doreau să demonstreze că în Isus se împlineau vechile prorociri (și se mai împlinesc și azi): Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui (Isaia 53:4)
Vindecarea femeii intervine cumva în mijlocul unui alt eveniment în care un fruntaș al sinagogii vine la Isus ca să-L roage să se atingă de fiica sa bolnavă, dar în timp ce Isus era preocupat de femeia cu scurgere de sânge, vine un slujitor al acestui fruntaș Iair, aducând vestea că fata a murit, dar ceea ce este destul de subtil exprimat e modul în care se exprimă: Pe când vorbea El încă, vine unul din casa fruntașului sinagogii și-i spune: "Fiica ta a murit, nu mai supăra pe Învățătorul." Noi ca oameni avem uneori tendința de a-i pune limite și lui Dumnezeu, Doamne știm că poți însă doar până aici, mai încolo nu poți; uneori și în mod inconștient avem tendința păcătoasă de a tranfera și asupra lui Dumnezeu limitările noastre, pe când El este infinit în putere. Slujitorul nu a făcut decât să verbalizeze ceea ce era în mintea și inima lui, în fața morții nu se mai poate face nimic, dar Isus se întoarce către Iair si face apel la un element fundamental din viața omului care poate fi fără limită, și anume credința. Dacă noi credem Dumnezeu este nelimitat în a lucra în noi, observați că Isus nu-i spune lui Iair să nu-l asculte pe slujitor, ci îi cere să aibă credință pentru ca fiica lui să fie vindecată, vindecată chiar și de moarte. Domnul vieții nu are limite în fața morții, și bine ar fi să nu-i punem noi limite.
Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?
Un verset care îl rostim de multe ori dar oare cât de adânc i-am pătruns sensul? Omul este făcut din trup și din suflet, am văzut până acum că omul este limitat în ceea ce privește trupul său, în fața bolii și a morții suntem limitați. Dar în ceea ce privește sufletul? Ca economist am o predilecție pentru a face calcule, iar în urma acestei întrebări pe care o pune Isus, m-am întrebat și eu ce înseamnă să câștigi toată lumea? Să însemne să ai toți banii din lume, și anume toți banii din fiecare țară (atât cei fizici cât și cei scripturali să fie ai tăi)? Am găsit că un fond de investiții a calculat cât este valoarea acestora și a rezultat undeva la 81 de mii de miliarde de dolari, sau în termeni mai palpabili de 250 ori mai mult decât este averea celui mai bogat om de pe glob, sau dacă ar fi să o ducem la extrem ți-ar ajunge să cumperi fiecare mp de pe planeta noastră (atât uscat cât și apă). Acum întrebarea lui Isus începe să capete noi valențe; având o asemenea avere crezi că ți-ai putea răscumpăra sufletul cu ea? Răspunsul este NU, pentru că Cel care a asistat la creerea omului, când omul a fost făcut din țărână și a fost suflat duh în el, ne-a avertizat că Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine, altfel spus nu ai putea să îți plătești răscumpărarea sufletului chiar dăcă ai avea toți banii din lume, pentru că răscumpărarea se face doar prin Hristos. Așadar noi prin puterile noastre nu avem cum să ne salvăm sufletul, suntem limitați în această privință, și doar prin credința în Hristos sufletul nostru poate fi restaurat astfel încât să aibă iar acea comuniune perfectă cu creatorul său, comuniune care exista în Grădina Edenului. Biblia începe cu crearea cerului și a pământului și trăirea omului într-o simbioză perfectă cu creatorul său, și se încheie la fel, cu un cer nou și un pământ nou unde oamenii vor trăi o veșnicie în prezența creatorului lor. Dar între cele două capete, începutul și sfârșitul, stă alegerea omului, de mii de ani omul trebuie să aleagă, începând din Grădina Edenului a trebuit să aleagă, și fiecare om, fiecare generație alege dacă stă în ascultare sau nu.
Transformarea mintii si a inimii incepe de la recunoasterea limitelor noastre: Sa nu va potriviti chipului veacului acestuia, ci sa va prefaceti, prin innoirea mintii voastre, ca sa puteti deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea buna, placuta si desavarsita. (Rom.12:2) Văzut din această perspectivă, versetul ne spune că nu trebuie să fim conduși de duhul vremurilor în care trăim care ne spune că omul nu are limite că doar am ajuns pe lună, și prin cercetare vom reuși să controlăm și gena responsabilă de îmbătrânire. Ci noi în momentul în care ne conștientizăm limitările trebuie să ne schimbăm și tiparul de gândire: dictonul „eu pot totul” se transform în „pot totul în Hristos care mă întărește“ și înțeleg că voia lui Dumnezeu care e bună, plăcută și desăvârșită are în vedere întoarcerea mea de pe căile greșite: Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea lui, si sa traiasca. Intoarceti-va, intoarceti-va de la calea voastra cea rea! (Ezec.33:11)