Siguranţa veşnică şi îndreptăţirea prin credinţă

Ce e doctrina siguranţei veşnice?

Când vorbim despre doctrina siguranţei veşnice, folosim descrierea populară a unei doctrine clasice pe care o numim perseverenţa sfinţilor. Ea înseamnă că odată ce o persoană a fost adusă la viaţă de Duhul Sfânt, a fost născută din Duhul şi îndreptăţită prin credinţa în Hristos, fiind astfel aşezată într-o stare de mântuire, acea persoană, în realitate, nu-şi va pierde niciodată mântuirea. E un punct foarte controversat în contextul creştinismului istoric.

Sunt mulţi creştini care nu cred că odată ce o persoană ajunge într-o stare de har, ea va rămâne în acea stare de har. Biserica romano-catolică, de exemplu, învaţă din punct de vedere istoric deosebirea dintre păcatele scuzabile şi păcatele mortale. Păcatul de moarte este definit ca fiind astfel deoarece are capacitatea de a ucide sau de a distruge harul îndreptăţitor care există în suflet, un astfel de păcat făcând necesară o restaurare a îndreptăţirii acelei persoane prin sacramentul penitenţei. Alte grupuri de creştini cred de asemenea că e posibil ca un creştin să-şi piardă mântuirea.

Susţinătorii siguranţei veşnice spun că mântuirea noastră e sigură odată ce a fost îndeplinită prin credinţă şi nimic nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos. Poziţia lor se bazează pe câteva pasaje din Scriptură, cum ar fi învăţătura lui Pavel din Filipeni. Ni se spune că "Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos." De asemenea, Scripturile vorbesc despre lucrarea Duhului Sfânt în viaţa creştinului. Duhul Sfânt nu numai că ne regenerează, sau ne aduce la viaţă, începând întregul proces al trăirii unei vieţi creştine, dar, aşa cum ne spune Biblia, Dumnezeu dă fiecărui creştin pecetea Duhului Sfânt şi arvuna Duhului. Acest cuvânt e puţin obscur în vocabularul de zi cu zi, deşi atunci când cumpărăm o casă agentul imobiliar ne cere să depunem o mică sumă de bani pe care o numim garanţie. E o expresie din economie, iar în Scriptură e folosită cu acelaşi sens. Arvuna era un avans, o garanţie absolută că suma totală va fi în cele din urmă plătită în întregime. Când Dumnezeu Duhul Sfânt depune un avans în legătură cu ceva, El nu se sustrage de la plată. Dumnezeu Duhul Sfânt nu îţi oferă o arvună care îşi pierde valoarea în timp. E cât se poate de hotărât să ducă până la capăt ce a început în tine.

De asemenea, conceptul pecetluirii de către Duhul Sfânt îşi are originea în limbajul străvechi al inelului cu sigiliul împăratului. Când ceva era sigilat şi pecetluit cu pecetea regelui sau a proprietarului, atunci devenea proprietatea acestuia. Cred că trebuie să aducem aici o rezervă: Dacă ar fi după noi, nu cred că vreunul din noi ar persevera, şi nu am putea fi siguri de prea multe lucruri. Cu toate acestea, conceptul, aşa cum îl înţeleg eu în lumina Bibliei, ne arată că Dumnezeu promite că nimeni nu ne va smulge din mâinile lui Hristos, şi El e Cel ce ne va păstra în siguranţă.

Dacă îndreptăţirea e doar prin credinţă, cum putem aplica versetul din Iacov 2:24, unde ni se spune că omul este socotit neprihănit prin fapte, nu numai prin credinţă?

Întrebarea e critică nu doar astăzi, ci a fost centrul furtunii pe care o numim Reforma Protestantă, ce a străbătut şi a divizat biserica creştină din secolul al şaisprezecelea. Martin Luther şi-a declarat poziţia: Îndreptăţirea e doar prin credinţă, iar faptele nu adaugă absolut nimic la îndreptăţirea noastră, noi neavând vreun merit pe care să-L oferim lui Dumnezeu într-un mod care să ne mărească îndreptăţirea. Acest lucru a provocat cea mai mare schismă din istoria creştinătăţii.

Refuzând să accepte poziţia lui Luther, Biserica romano-catolică l-a excomunicat, apoi a răspuns la răspândirea mişcării protestante printr-un conciliu major al bisericii, Conciliul din Trent, care a fost parte a aşa-numite Contrareforme ce a avut loc la mijlocul secolului al şaisprezecelea. A şasea sesiune din Trent, în care au fost articulate canoanele şi decretele referitoare la îndreptăţire şi credinţă, a apelat la Iacov 2:24 ca text biblic pentru a mustra protestanţii care spuneau că ei sunt îndreptăţiţi doar prin credinţă: "Vedeţi că o persoană e socotită neprihănită prin ceea ce face, nu doar prin credinţă." Cum ar fi putut Iacov să o spună mai clar? Se părea că acel text îl va discredita pe Luther pentru totdeauna.

Desigur, Martin Luther era cât se poate de conştient că acest verset se găseşte în cartea lui Iacov. Luther citea cartea Romani, unde Pavel explică foarte clar că omul nu e socotit neprihănit prin faptele legii şi că suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă şi numai prin credinţă. Ce avem aici? Unii învăţaţi spun că avem un conflict ireconciliabil între Pavel şi Iacov, că Iacov a scris după Pavel şi a încercat să-l corecteze pe acesta. Alţii spun că Pavel a scris cartea Romani după Iacov şi încerca să-l corecteze pe Iacov.

Sunt convins că nu există vreun conflict în acest punct. Iacov spune de fapt: Dacă o persoană spune că are credinţă, dar nu oferă nici o dovadă exterioară a acelei credinţe prin fapte neprihănite, atunci credinţa sa nu îl va îndreptăţi. Martin Luther, John Calvin, sau John Knox, au fost absolut de acord cu Iacov. Nu suntem mântuiţi printr-o mărturisire a credinţei sau printr-o credinţă pretinsă. Credinţa trebuie să fie autentică înainte ca meritele lui Hristos să fie trecute în contul cuiva. Nu poţi spune pur şi simplu că ai credinţă. Adevărata credinţă în mod absolut şi necesar va aduce roadele ascultării şi faptele neprihănirii. Luther spunea că acele fapte nu adaugă la îndreptăţirea cuiva înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Dar ele îi confirmă pretenţia că are credinţă. Iacov nu spune că omul e socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale ci afirmaţia lui că are credinţă e adevărată atunci când prezintă şi demonstrează dovezile acestei pretenţii prin faptele sale.