Cronicile din Târgu Jiu Capitolul 1

CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege Capitolul I – Umbra războiului În primele decenii ale secolului al XVI-lea, Europa era un continent aflat într-o continuă schimbare. Regate puternice își disputau granițele, iar cetățile își întăreau zidurile de teamă că într-o zi vor fi asediate. Negustorii călătoreau dintr-un oraș în altul, ducând nu doar mărfuri, ci și vești despre războaie, alianțe și conducători care își doreau să-și extindă stăpânirea. La răsărit, Imperiul Otoman continua să se extindă. Armatele sale numeroase inspirau teamă în multe țări. În fiecare an apăreau noi zvonuri despre cetăți cucerite și armate înfrânte. Mulți conducători se întrebau cât timp va mai trece până când va veni și rândul lor să fie atacați. Între Munții Carpați și apele repezi ale Jiului se afla un regat despre care puțini cronicari scriau, dar pe care locuitorii îl iubeau mai presus de orice: Regatul Olteniei de Nord. Capitala sa era Târgu Jiu, un oraș înconjurat de ziduri înalte din piatră, cu turnuri de veghe și porți masive din stejar întărite cu fier. În fiecare dimineață, clopotele bisericilor răsunau peste oraș, iar oamenii își începeau ziua cu rugăciune. Deasupra tuturor clădirilor se ridica Palatul Regal. Construit din piatră albă, cu acoperișuri înalte și turnuri elegante, acesta era simbolul puterii regatului. În sala tronului, coloane uriașe susțineau tavanul pictat cu scene de vitejie și dreptate. Ferestrele mari lăsau lumina să cadă peste tronul din lemn sculptat și împodobit cu aur. Pe acel tron domnea regele Constantin. Era un om înalt, cu privire hotărâtă și barbă neagră. Purta armura cu aceeași ușurință cu care alți oameni purtau haine obișnuite. Soldații îl respectau pentru curajul lui, iar poporul îl iubea pentru dreptatea cu care judeca fiecare pricină. Dar mai presus de toate, Constantin era cunoscut pentru credința sa. Înainte de orice hotărâre importantă, mergea singur în capela palatului. Acolo îngenunchea și se ruga lui Dumnezeu, cerând înțelepciune pentru a conduce regatul. Regina Liliana era iubită de întregul popor. Avea o inimă milostivă și nu lăsa pe nimeni să plece flămând de la porțile palatului. Se îngrijea de orfani, de văduve și de bolnavi, iar în fiecare săptămână vizita bisericile și spitalele regatului. În anul 1509, Dumnezeu le-a dăruit un fiu. Clopotele au bătut ore întregi, iar oamenii au ieșit pe străzi să sărbătorească. Copilul a primit numele Nicolae, iar bătrânii spuneau că privirea lui era liniștită și plină de curiozitate. Regele și-a ridicat fiul în brațe și a spus: — Doamne, îți mulțumesc pentru acest copil. Fă-l drept, înțelept și curajos. Să nu uite niciodată că un rege este dator să-și iubească poporul. În aceeași zi, bătrânul cronicar al curții a scris în marea carte a regatului: „Astăzi s-a născut moștenitorul tronului. Numai Dumnezeu știe prin câte încercări va trece acest copil și ce loc va avea în istoria regatului.” Anii au trecut liniștiți. Nicolae creștea sănătos și plin de energie. Îi plăcea să alerge prin grădinile palatului, să privească antrenamentele cavalerilor și să asculte poveștile bătrânilor ostași despre luptele purtate de tatăl său. Seara, regina Liliana îi citea din Sfânta Scriptură și îl învăța să fie bun, smerit și iubitor față de oameni. — Puterea fără dreptate nu valorează nimic, îi spunea ea. Un conducător adevărat trebuie să-L caute pe Dumnezeu înainte de toate. Nicolae asculta cu atenție fiecare cuvânt. Însă, dincolo de zidurile înalte ale cetății, umbrele războiului începeau să se apropie. În cetățile de la hotare se vedeau tot mai des coloane de fum. Cercetașii aduceau vești despre armate străine care își întăreau taberele. Solii alergau zi și noapte între regate, iar liniștea Europei începea să dispară. Într-o seară, după ce a privit îndelung harta regatului, regele Constantin s-a întors către generalii săi și a spus: — Se apropie vremuri grele. Trebuie să fim pregătiți. Nu pentru glorie și nici pentru bogății, ci pentru a ne apăra poporul. Generalii au încuviințat în tăcere. În aceeași noapte, departe de palat, într-o casă părăsită de la marginea orașului, câțiva oameni s-au întâlnit în secret. Flacăra unei lumânări lumina chipurile lor ascunse sub glugi negre. Unul dintre ei a rostit încet: — Dacă regele Constantin va continua să devină tot mai puternic, nimeni nu-l va mai putea învinge. Altul a răspuns: — Atunci va trebui să-l lovim înainte să fie prea târziu. Nimeni nu știa cine erau acei oameni și nici cât de departe erau dispuși să meargă. Dar în acea noapte a luat naștere conspirația care avea să schimbe pentru totdeauna destinul familiei regale și al Regatului Olteniei de Nord. Iar micul prinț Nicolae, care dormea liniștit în camera sa, nu bănuia că peste doar câțiva ani avea să-și piardă părinții și să pornească pe un drum plin de suferință, credință și luptă.