DACĂ SUFLETUL ESTE „APĂSAT DE GREUTĂȚILE” DIN CALEA VIEȚII

Şerpii înfocaţi

⁴ Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie, ca să ocolească ţara Edomului. Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum

⁵ şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.”

⁶ Atunci, Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel.

⁷ Poporul a venit la Moise şi a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului ca să depărteze de la noi aceşti şerpi.” Moise s-a rugat pentru popor.

⁸ Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.”

⁹ Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia (Numeri 21:4-6).

Citind acest pasaj istoric, când copii lui Israel au ieșit din Egipt, observăm, ce duh slab, avea poporul lui Dumnezeu în timpul călătoriei. Au început să-și piardă răbdarea, au început să manifeste nemulțumire, din cauza că erau lipsiți de bunătățile dorite. Măcar că, majoritatea credeau, că au dreptul să se plângă, totuși Domnul nu era deacord cu ei, dacă a trimis șerpi înfocați peste ei. La urma urmei fiecare zi din călătoria lor, era o minune a harului Lui Dumnezeu. Dumnezeu nu i-a lăsat fără apă, chiar și în pustiu; au avut pâine din cer – mâncarea îngerilor (Psalmii 78:25); au avut pace și au fost protejați sub umbra norului ziua și în lumina focului noaptea. “Și niciunul n-a şovăit dintre seminţiile Lui” (Psalmii 105:37). Haina nu li s-a învechit pe ei şi nici nu li s-au umflat picioarele în timpul acelor patruzeci de ani. (Deuteronom 8:3,4). Fără îndoială, au avut parte de o luptă interioară, de probleme și frici, ca în cazul nostru. Dar, din cauza că s-au concentrat la dorințele proprii, ei nu i-au dat Domnului cinstea cuvenită, pentru hotărârile, pe care le-a luat cu privire la ei, pentru grija lui, motivată de dragoste, pe care a manifestat-o față de ei, în pustiul plin de pericole. Fiind martorii milei și îngrijirii permanente din partea Domnului față de ei, au început să se atârne față de toate acestea, ca la lucruri, pe care Domnul era obligat să le facă, dar încă au îndrăznit să manifeste nemulțumire, numind mâncarea, pe care a dat-o Domnul, proastă, și au cerut să-i fie dată o altă mâncare.

Când credem că Dumnezeu este obligat să participe în viața noastră, atunci începem să nu prețuim ceea ce face, și cerem, să ne fie “îmbunătățite condițiile”. Nu avem o astfel de atitudine astăzi față de Domnul, precum a avut poporul lui Israel? Ce dorim de la El? Ce dorințe aude Dumnezeu de la noi? Nu avem un duh slab? Nu ne-am pierdut răbdarea, în loc să-i permitem Domnului să-și împlinească hotărârile în viețile noastre? Căci Domnul ne-a chemat la o moștenire “nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi” (1 Petru 1:4)! Să-I fim recunoscători pentru harul Său salvator, care „ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti (urmărirea plăcerilor acestei lumi, practicarea obiceiurilor inutile) şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare (cu prudență, care știe să păstreze măsura, înfrânat(ă)), dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2:12-13).

Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze, să trăim în așa fel cum ne învață harul Său, cu speranță în ziua arătării Domnului nostru Iisus Hristos! În numele Lui Iisus Hristos, amin.

Traducere: Repalov Veaceslav

Autor: Igor Opincă

„Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!” (Plângerile Lui Ieremia 3:22-23)