Cum s-a născut Apocalipsa - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

Trecuseră șase decenii de la înălțarea lui Iisus la cer. Undeva, pe o insulă stâncoasă din Marea Egee, un bătrân singuratic privea întinderea nesfârșită a apelor. Ioan, bătrânul a cărui vârstă se apropia de un secol, fusese exilat pe insula Patmos din cauza credinței lui în Christos. Devotamentul său pentru cauza Mântuitorului și a Bisericii Sale i-au atras ura autorităților romane, care nu au ezitat să-l izoleze pe această insulă pierdută în imensitatea apelor.

Încerc să-mi imaginez o scenă care se repetă zilnic, ori de cate ori Ioan, terminându-și munca silnică la care era supus, alături de alți ocnași și dezmoșteniți ai sorții, avea timp să se gândească la trecut. Ioan era acum un bătrân neputincios… Neputincios și din cauza vârstei, dar mai ales din cauza împrejurărilor în care se afla.

Șezând pe țărmul stâncos al insulei și privind cu nostalgie valurile care se spărgeau de țărm, bătrânul Ioan avea în fața sa marea necunoscutului, iar în spate – marea amintirilor. Oare de ce se afla aici?

Una câte una, amintirile încep să se depene în imaginația bătrânului exilat. Ioan își amintește cu nostalgie de ziua întâlnirii cu Iisus… Și atunci era tot pe țărmul mării, dar (ce deosebire!) era tânăr și, mai ales, liber.

Parcă și acum vede mrejele pe care le repara împreună cu Iacov, fratele său, și tatăl său Zebedei. Parcă vede și acum momentul în care Iisus s-a apropiat de ei, chemându-i să-L urmeze. Întâlnirea l-a cucerit. Într-adevăr, în persoana fermecătoare a lui Iisus Îl vedea pe Mesia.

Ioan era pe atunci un „fiu al tunetului”, un om iute la mânie, răzbunător, ambițios, energic, dar și foarte sincer. Și, îndrăgostit de prezența demnă și atrăgătoare a lui Iisus, Îl urmează. Au urmat apoi trei ani și jumătate de experiențe tulburătoare alături de Iisus, fiind martorul nemijlocit al nenumăratelor minuni de vindecare, învieri, înmulțiri ale pâinilor, dar mai ales, al învățăturilor rostite de Acesta.

Parcă și acum aude în urechi cuvintele rostite de Mântuitorul într-un cimitir, la mormântul lui Lazăr: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan 11,25). Parcă și acum simte acea pace în inimă pe care o trăia atunci când își pleca fruntea obosită pe umărul Domnului. Ce nu ar fi dat acum bătrânul Ioan să mai audă măcar un cuvânt din partea lui Iisus? Ce nu ar fi dat să mai guste odată din bucuriile acelei perioade fericite din viața sa?

Apoi, urmând firul amintirilor, Ioan își aduce aminte de atmosfera apăsătoare din camera de sus, de gestul umilinței Domnului, de teribilele clipe ale arestării, judecării și crucificării Lui… Ce dezamăgire cruntă a putut trăi atunci, alături de ceilalți zece tovarăși de suferință!

Apoi a urmat dimineața învierii… Ioan își aduce aminte cum alerga cu sufletul la gură alături de bătrânul Petru la mormântul lui Iisus, ca să vadă minunea. Ce bucurie imensă a putut trăi când L-a văzut pe Domnul său înviat! Parcă și acum îi răsună în ureche glasul acela mângâietor, spunându-le ucenicilor speriați de apariția Sa: „Pace vouă!” (Ioan 20.19).

Au urmat apoi anii mărturisirii, ai activității, când ușa camerei de sus s-a deschis larg spre lume, spre vestirea Evangheliei. Ce ani frumoși și plini de realizări au fost aceia! Chiar dacă sabia persecuției trimitea în mormânt când pe unul, când pe altul dintre apostoli, sângele lor devenea o sămânță, iar mărturisirea lor căpăta și mai multă putere. Din acești ani de slujire dezinteresată s-a născut cartea „Faptele apostolilor”…

Rând pe rând, apostolii au pecetluit cu propria lor viață credința în Iisus. Iacov fusese ucis cu sabia, Petru fusese crucificat, Pavel fusese decapitat la Roma și unsprezece din cei doisprezece apostoli se odihneau acum în mormânt… Doar el, Ioan, un bătrân neputincios și izolat de frații săi, mai trăia pe acest petec de pământ în imensitatea mării.

Atâtea întrebări îi trec bătrânului prin minte! Deși apostolii dispăruseră, în locul în care a curs sângele lor au răsărit primele biserici creștine: Efes, Smirna, Pegam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodicea, Colose, Tesalonic, Filipi, Corint… Oare ce se va întâmpla cu aceste biserici? Nu vor fi nimicite de prigoana nemiloasă pornită împotriva creștinilor de „fiara nespus de înspăimântătoare cu dinții de fier” (Roma păgână: vezi Daniel 7,7)?

Și apoi, unde era împlinirea acelei frumoase promisiuni făcută de Iisus: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14,1‑3)? Trecuseră șaizeci de ani de la rostirea acestei făgăduințe și nimic nu s-a întâmplat. Niciun cuvânt, niciun semn venit din ceruri… Doar tăcere, tăcere deplină… Șaizeci de ani de tăcere… Oare să se fi înșelat cu privire la Iisus? Fuseseră oare în zadar toate jertfele aduse și toată lucrarea pe care o făcuseră apostolii?

Acestea erau gândurile și frământările bătrânului apostol, șezând pe țărmul stâncos al Patmosului și având în față doar nesfârșitele ape frământate de vânt…

Deodată însă, firul gândurilor și amintirilor este întrerupt brusc de o voce. O voce cunoscută, pe care o aude în spatele lui: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea” (Apocalipsa 1,11).

Bătrânul apostol se întoarce să-l vadă pe cel al cărui glas îi era atât de cunoscut. Și, când se întoarce, vede o scena uimitoare: „Când m-am întors” – povestește el – „am văzut șapte sfeșnice de aur. Și în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur pe Cineva care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur.

Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor, și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri și Fața Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea lui.

Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților. Scrie lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele” (Apocalipsa 1,12‑19).

Ce întâlnire plăcută! Iisus era acolo, pe acel colț de stâncă, venind în întâmpinarea frământărilor bătrânului Său ucenic și apostol. Glasul blând al Mântuitorului voia să-i spună: „Ioan, nu te îngrijora. Nu ești ultimul stâlp al Bisericii. Eu voi veghea ca ea să reziste și o voi călăuzi spre biruința finală. Atâta vreme cât trăiesc Eu – și Eu trăiesc veșnic! – Biserica Mea va fi ocrotită. Într-o zi voi deschide mormintele tuturor celor ce cred în Mine și le voi da viața veșnică. Nu te îndoi de aceasta! Bucură-te, căci nu ai niciun motiv să fii descurajat! Ai încredere în Mine și fii credincios până la moarte! Nu te voi dezamăgi!”

Cu vreo trei decenii în urmă, pe când se afla la Roma și așteptând să fie judecat de Cezar, apostolul Pavel le scria credincioșilor din Efes o epistolă. Printre altele, Pavel le scria efesenilor despre o dorință pe care o păstra de multă vreme în suflet și care constituia unul dintre subiectele lui de rugăciune:

„Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Christos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui, și să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți, și care este față de noi nemărginita mărime a puterii Sale…” (Efeseni 1,17‑21).

Așa s-a născut Apocalipsa… Din frământările sufletului unui bătrân ucenic, din rugăciunea fierbinte a unui apostol întemnițat pentru credința sa, dar și din revelația lui Iisus cu privire la viitorul plin de slavă al Bisericii Sale.

sursa: https://www.loribalogh.ro/