Despre singuratatea parintilor nostri

Despre singuratatea parintilor nostri.

Un vechi proverb romanesc spune asa:

“Cine nu are un batran, sa-si cumpere”.

Inainte batranii erau de mare pret.

Intotdeauna aveau locul in capul mesei, frangeau painea si cereau binecuvantarea lui Dumnezeu peste rodul muncii.

Astazi tot mai des auzim la radio sau la televizor cum se plang guvernantii nostri ca sunt prea multi pensionari.

In alte tari ii omoara, dar au botezat frumos acest lucru: “dreptul de a fi eutanasiat”. Adica dreptul de a muri, de a fi ucis.

Pe "parintii/batranii nostri" inainte de ai omori bolile, ii omoara indiferenta noastra, a copiilor lor.

Batranetea este o toamna a fiecaruia dintre noi.

Asa cum toamna se culeg roadele pamantului, tot asa, la batranete, omul culege ce a semanat; se culege pe sine.

In timp ce unii isi traiesc batranetea incruntati, vesnic nemultumiti si cicalitori, altii sunt senini, bucurosi si multumitori pentru fiecare clipa sub soare.

Pentru aceia care merg spre intalnirea cu Dumnezeu, batranetea e bucurie.

Avandu-l prieten pe Domnul Isus, omul batran nu va simti niciodata povara apasatoare a singuratatii, a bolilor, ori a lipsei lui de rost.

Batranii credinciosi stiu sa imbatraneasca frumos.

Batranii sunt copiii lasati in grija noastra.

Porunca lui Dumnezeu din Exod 20:12, va rasuna pana la sfarsitul lumii, chiar daca urechile surde nu vor vrea sa auda:

“Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, pentru ca sa ti se lungeasca zilele in tara pe care ti-o da Domnul Dumnezeul tau”.

Nu este de mirare ca generatia actuala este asa cum este: dupa cum isi cinsteste batranii.

Batranii sunt parintii si bunicii nostri, ajunsi la vremea culesului.

Odata eram noi copii lor, acum ei sunt copii nostrii de care trebuie sa avem grija.

“O femeie a facut un A. V. C. (Accident Vascular Cerebral), a paralizat si a ramas imobilizata la pat. Nu putea sa-si miste decat o mana si capul, in rest tot trupul era paralizat, fara simt.

Avea nevoie permanent de cineva care sa o ingrijeasca, sa-i dea sa manance, s-o spele, s-o schimbe sau s-o mai intoarca pe o parte sau pe alta din cand in cand. Avea o fata, eleva de liceu.

Colegele i-au spus sa-si duca mama la un azil, si ea sa-si vada de viata, sa-si gaseasca un baiat, sa se casatoreasca, etc.

Dar fata le-a spus:

- Dragele mele colege, eu il iubesc pe Hristos.

Eu il slujesc pe Hristos si faptura purtatoare de El, care imi este mama.

Nu mi-as alege drept sot un baiat care sa nu mi-l daruiasca pe Hristos.

Daca Isus imi va da un barbat ca sot, acesta va trebui sa imi accepte si mama, asa cum e.

Pentru ca ieri, eram eu copilul mamei, astazi mama este copilul meu.

Asa cum ea nu m-a parasit cand eram mica, desi i-a fost tare greu, si m-a ingrijit cu mult drag, asa o voi ingriji si eu pe mama mea.

Ce poti sa spui de un asemenea copil, decat: “Ferice de parintele care are asemenea copii!”.

Dar, ce trist ca nu toti copii sunt asa.

Societatea contemporana, moderna, e orientata numai spre castig cu orice pret si spre implinirea poftelor nelegiuite, si neaga tot ce aminteste de suferinta si moarte.

Astazi copiii au o piatra in loc de inima. S-au racit inima fata de parinti.

Vor bani, bani si iar bani!

Si-au abandonat parintii batrani pentru bani prin Europa sau America

Astazi, e la moda:

-Ca sa scape de parinti, copii au construit aziluri si-i incuie acolo. Mai mult, ii tin departe de nepotii lor, ca nu cumva sa-i influenteze cu educatia lor depasita.

- Cateodata ii declara nebuni, lipsiti de discernamant, ca sa le ia bruma de economii.

-Ii lasa sa moara de dor, asteptandu-i in prag, sarutandu-le poza si hranindu-se cu amintirea tineretii.

- Iar cand parintii le spun durerea lor, isi astupa urechile.

Ei, parintii nostrii, nu mai inteleg nimic din tumultul vietii moderne.

Dintii ii parasesc, picioarele nu-i mai asculta, vazul si auzul nu mai sunt bune, partenerii de viata se sting si prietenii le mor. Nu mai au loc nicaieri.

Inainte vreme nimeni nu se supara de batrani. Erau folositori, ingrijeau de nepoti si-i incantau cu povestile si cantecele lor, ori cu amintiri despre lumi trecute. Notiunea de estetica era si ea diferita. Copilul mic putea sa considere placut un chip plin de riduri si putea sa considere frumoase mainile deformate de reumatism si de munca.

Ce am putea face pentru parintii nostrii?

Trebuie stiut ca ei nu cer prea mult.

Am putea sa-i vizitam, sa-i ascultam, si sa-i facem sa simta ca ne pasa de ei.

Dragi cititori, nu va abandonati parintii!

Sa ne indreptam deci atentia spre parintii care privesc in pamant si sa le aratam cerul, prin purtarea noastra de grija, prin o vorba calda si printr-o mangaiere.

“ Ieri eram eu copilul mamei, astazi mama este copilul meu”, spunea tanara domnisoara.

Cati dintre noi putem spune: “Ieri eram eu copilul mamei, astazi parintii sunt copii mei?”

Sa ne gandim la cate lucruri nu ar fi facut pentru noi.

-de am fi fost bolnavi, ar fi mers pana la capatul lumii pentru a noastra vindecare.

-de si-ar fi putut da viata pentru noi, ar fi facut-o cu mare drag.

-poate i-ai auzit rugandu-se: “ Doamne, da-mi mie boala copilului meu si lasa-l de el sanatos”.

Abia dupa ce se duc ne aducem aminte de ei, de vorba lor calda, parinteasca, de sfaturile lor intelepte, de mangaierea mainilor lor batatorite.

Cei care mai aveti parinti, pe pamant, nu in mormant, faceti o rugaciune pentru ei.

Iar voi, parintilor de copii, faceti o rugaciune pentru copii vostri si

Dumnezeu sa va asculte tuturor rugaciunile!

Amin!