"Rugăciunea prin Duhul Sfânt"

Categorie:  Rugaciune
 

Duhul Sfânt, Duhul înfierii, este Cel care reglementează întreaga experienţă creştină adevărată şi care îi determină întreaga desfăşurare. Suferim ca fii şi ne bucurăm ca fii. Dacă ne cunoaştem poziţia, găsim că ea este una pur filială. Prin urmare Duhul Sfânt, care ne dă mărturie despre această siguranţă binecuvântată, devine puterea care formează caracterul creştin. Pentru că El nu este doar Acela care transmite iniţial viaţă sufletelor noastre ci de asemenea şi puterea activă pentru a o susţine şi a o manifesta. Din acest motiv toate aceste sentimente şi afecţiuni care îl disting pe credincios de omul natural, sunt atribuite în Scriptură Duhului, ca fiind Cel care le produce.

După cum lauda este expresia cuvenită a acelei păci şi bucurii pe care cunoaşterea Dumnezeului speranţei o stârneşte în inimile noastre (Romani 15:13 ; Evrei 13:15 ), tot astfel exprimarea firească a dorinţei spirituale este rugăciunea. Exprimarea vagă şi tristă a suferinţei şi luptei dinăuntru este ajutată de simpatia Duhului harului care mijloceşte cu suspine de nespus (Romani 8:26 ). Duhul Sfânt care, în timp ce ne readuce aminte de nevoile noastre personale, sau de cele ale mădularelor Trupului lui Hristos ca întreg, care suferă, sau în timp ce însufleţeşte speranţa noastră şi stârneşte în noi dorinţe mai stăruitoare pentru gloria lui Dumnezeu, îl conduce inevitabil pe acela care se roagă, a cărui inimă o umple, la Domnul Isus.

Adevărata rugăciune prin Duhul trebuie să cuprindă, ca scop final al ei, împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Scopul ei, prin urmare, variază odată cu progresul credinciosului pe calea lui Dumnezeu. Arătându-ne lucrurile lui Hristos, El ne face să cunoaştem speranţa chemării noastre cereşti ca pe un adevăr prezent, în timp ce El ne îngăduie să anticipăm manifestarea viitoare a gloriei lui Isus, în împlinirea cuvântului sigur al profeţiei. Lumea care va veni, eliberarea creaţiei care suspină, astfel de lucruri fiind cuprinse în promisiunile lui Dumnezeu, sunt o parte din alimentaţia naturală a sufletului celui credincios. Ele formează, prin urmare, subiecte pentru rugăciuni prin Duhul. Deoarece tot ceea ce Îi aparţine Domnului Isus trebuie să fie dorinţa inimii în care locuieşte Duhul înfierii.

Este remarcabil că, în timp ce îndemnul la rugăciunea frecventă este adresat sfinţilor în mod repetat în Scriptură, doar în acest pasaj se regăseşte întreaga expresie „rugându-vă prin Duhul Sfânt”. Dacă observăm contextul în care se află, la începutul acelui îndemn izbitor de rămas bun cu care încheie Iuda, avertismentul lui profetic sumbru cu privire la apostazia creştină, cu greu nu vom putea să vedem că în această expresie există o mare forţă caracteristică. Credinţa pe care suntem noi îndemnaţi să ne zidim este denumită accentuat „credinţa voastră preasfântă”. Rugăciunea prin care noi trebuie să-I facem cunoscut lui Dumnezeu cererile noastre, în mijlocul răului crescând al vremii, trebuie să fie „prin Duhul Sfânt”. Adevărul distinct al dispensaţiei creştine este prezenţa şi puterea Duhului Sfânt în Adunare, ca Martor divin al gloriei Mântuitorului înălţat. Odată cu înaintarea stricăciunii spirituale în această dispensaţie, va urma în mod firesc o insensibilitate crescândă cu privire la natura şi valoarea acestei învăţături caracteristice. La încheierea ei duhul abaterii, cu un efect de temut, deşi având cel mai drept caracter al pedepsei, va pune pe deplin stăpânire pe minţile acelora care nu s-au lăsat înduplecaţi de dragostea adevărului mântuitor. Într-o ignoranţă de bunăvoie a primelor Sale fapte de judecată, vor batjocori avertismentele Duhului ca fiind doar nişte tradiţii neconvingătoare şi mitice. În mijlocul dominării răului nestăpânit al oamenilor, aceia care sunt iubiţi de Dumnezeu sunt îndemnaţi atât de solemn la rugăciune prin Duhul Sfânt.

Însă rugăciunea prin Duhul Sfânt implică o supunere deplină atât a inimii cât şi a conştiinţei faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, deoarece cuvântul este pentru credincios întotdeauna un cuvânt de har, nu doar un avertisment necesar, ci şi o mai îmbelşugată plinătate de mângâiere, cuvântul lui Dumnezeu va fi primit de către aceia care în loc să trăiască pe pământ în plăceri (Iacov 5:5 ) aşteaptă în speranţă sigură şi o lung încercată răbdare venirea Fiului lui Dumnezeu din ceruri (Evrei 10:36-39 ). A ţine adevărul ca învăţătură şi chiar a zidi aşteptări întemeiate pe o asemenea înţelegere a învăţăturii, nu este suficient. Dacă nu este activă credinţa, zidirea este imposibilă.

Rugăciunea nu este întotdeauna un lucru izvorât din instinct, la repezeală. Este mai degrabă privită în Scriptură ca o acţiune deliberată a unei înţelegeri spirituale. De aceea este deseori găsită în asociere cu lupta, cu stăruinţa, etc. Ca orice alt exerciţiu spiritual autentic, îşi are originea în inimă, în care locuieşte Duhul Sfânt. Credinţa în Dumnezeu este cauza care o produce. Voia lui Dumnezeu, cunoscută, trebuie prin urmare să fie principiul care o reglementează. În timp ce este modelată şi condimentată de anumite cerinţe care stârnesc din când în când sentimentele celui credincios, fie ca membru al unicului Trup al lui Hristos, fie ca un om al lui Dumnezeu singur în mijlocul unei lumi amestecate, rugăciunea prin Duhul trebuie să fie un obicei al omului cu adevărat spiritual. În privinţa solemnităţii şi a râvnei, decursul ei va fi fără vlagă sau din abundenţă, după cum credinciosul însuşi este obişnuit să fie puţin sau mult în părtăşie conştientă cu Dumnezeu.

sursa: https://comori.org/