Categorie: Rugaciune
Importanţa rugăciunii
Istoria Anei este una foarte interesantă. Putem vedea actul rugăciunii în trei moduri: în primul rând, ca pe un eveniment real atât de plin de interes pentru a vedea cum Domnul a lucrat cu slujitorul Său; apoi din punct de vedere profetic priveşte spre acea zi minunată când Unsul lui Dumnezeu, Împăratul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu va avea supremaţia în această lume şi toţi duşmanii lui Dumnezeu vor fi înfrânţi; iar apoi aplicarea ei timpurilor noastre astăzi şi în legătură cu aceasta ne vom preocupa în mod special pentru a putea primi încurajări cu privire la această chestiune a rugăciunii.
Atât în mod individual, cât şi colectiv suntem cu toţi preocupaţi de creşterea spirituală. Într-un fel sau altul, auzim în mod repetat despre decădere. Lăudat fie Dumnezeu, sunt locuri unde Domnul pare să fie binecuvântare, dar în desfăşurarea obişnuită a lucrurilor se pare că este contrariul, iar noi dorim să vedem o schimbare; şi cum vom face aceasta? Credem că rugăciunea este unul dintre cele mai bune lucruri cu care putem fi ocupaţi.
Pentru a îmbunătăţi lucrurile, sunt trei paşi pe care le putem face:
- în primul rând şi cred că cel mai important este faptul că ne putem ruga;
- în al doilea rând, putem vorbi despre adevăr şi să ne încurajăm unii pe alţii în el (poate că trebuie să ne adaptăm modul de gândire), dar dacă vorbim despre adevăr în umilinţă şi în dragoste unii faţă de alţii, sunt sigur că Domnul ne ajută;
- în al treilea rând, când cunoaştem adevărul atunci putem fi un model al lui. Acesta este întotdeauna un mijloc de a îmbunătăţi lucrurile.
Dorinţa Anei
„Şi era un om din Ramataim-Ţofim, din ţinutul muntos al lui Efraim, şi numele lui era Elcana, fiul lui Ieroham, fiul lui Elihu, fiul lui Tohu, fiul lui Ţuf, un efraimit. Şi el avea două soţii şi numele uneia era Ana şi numele celeilalte, Penina. Şi Penina avea copii, iar Ana nu avea copii. Şi acest om se suia din cetatea sa, din an în an, ca să se închine şi să jertfească Domnului oştirilor, la Şilo. Şi acolo erau cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, preoţii Domnului. Şi a fost aşa: în ziua când jertfea Elcana, dădea părţi soţiei sale Penina şi la toţi fiii şi fiicele ei. Iar Anei îi dădea o parte dublă, pentru că o iubea pe Ana. Dar Domnul îi închisese pântecele. Şi potrivnica ei o mâhnea foarte mult, ca s-o facă să se necăjească, pentru că Domnul îi închisese pântecele. Şi aşa făcea Elcana an de an. Ori de câte ori se suia ea la casa Domnului, aceea o mâhnea aşa; şi ea plângea şi nu mânca. Şi Elcana, soţul ei, i-a zis: „Ana, de ce plângi? Şi de ce nu mănânci? Şi de ce este întristată inima ta? Nu sunt eu mai bun pentru tine decât zece fii?“” (1. Samuel 1:1-8 ).
Acum, vrem să vedem aceasta în contextul în care se află o femeie copleşită de adversari, o femeie amar întristată în sufletul ei deoarece nu a primit ceea ce şi-a dorit. Cunoaştem din cartea Daniel că femeile evreice îşi doreau să dea naştere unui fiu şi sperau ca acel fiu să se dovedească a fi Mesia, Cel atât de mult promis lui Israel. Fiecare femeie evreică tânjea după aceasta, ca ea să fie cea pe care Dumnezeu o va folosi pentru a-L aduce pe Mesia. Deci, a fi stearpă era pentru o femeie evreică un mare motiv de ruşine.
Aici găsim că Dumnezeu a fost Cel care i-a închis pântecele; cred că pentru a-i testa credinţa şi pentru a o face să se roage în modul în care a făcut-o, astfel încât ea să fie un exemplu pentru noi de rugăciune şi perseverenţă şi răspuns şi reacţie a lui Dumnezeu. O, ce istorisire minunată este aceasta! Deci Ana era persecutată şi ridiculizată şi cât de adânc a simţit ea acestea. Poate că s-a dus la soţul ei şi s-a plâns din cauza acestui tratament, dar în versetul 10 ea s-a rugat Domnului şi a plâns cu amar.
Mă întreb pe mine şi, de asemenea şi pe tine, când a fost ultima oară când ai vărsat lacrimi în legătură cu mărturia? Când ai simţit că condiţia ta spirituală este atât de jos sau condiţia mărturiei creştine este atât de jos încât a produs lacrimi reale şi tristeţe? Ne gândim la oameni ca Pavel care vorbeau despre amintirea în rugăciune noapte şi zi a sfinţilor, timp de trei ani cu lacrimi. Citim despre aceasta în mod constant în viaţa acestui om devotat şi ar trebui să ne întrebăm: oare simţim şi noi vreodată astfel? Cât de dure şi de reci pot fi inimile noastre! Totuşi cred că Domnul ne mişcă pentru a fi adânc îngrijoraţi în legătură cu interesele Sale.
Aici era o problemă foarte personală a Anei şi ea s-a rugat şi a plâns. Când Domnul a privit în jos la această femeie scumpă, îngenuncheată fără nicio îndoială în prezenţa Sa, în singurătate şi plângând din inimă, cum a apreciat El o astfel de condiţie! Nu era o simplă rugăciune citită, ceva ce era repetat cuvânt cu cuvânt la infinit, o reiterare a aceloraşi fraze, nu cred că era o astfel de rugăciune, era o rugăciune din inima ei, o preocupare reală şi sinceră, un strigăt către Domnul pentru a întoarce situaţia în care era spre binecuvântarea ei şi, după cum vom vedea, pentru interesele Domnului; şi astfel s-a rugat şi a plâns ea.
Prima rugăciune şi jurământul Anei
“Şi Ana s-a ridicat după ce au mâncat şi au băut la Şilo (şi preotul Eli şedea pe scaun, lângă unul din uşorii templului Domnului). Şi ea avea sufletul amărât şi s-a rugat Domnului şi a plâns mult. Şi a făcut o promisiune şi a zis: Doamne al oştirilor, dacă vei căuta în adevăr spre întristarea roabei Tale şi Îţi vei aminti de mine şi nu vei uita pe roaba Ta şi vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Domnului în toate zilele vieţii lui şi briciul nu va trece pe capul lui.” (1. Samuel 1:9-11 )
Ea a făcut un lucru remarcabil, ea a făcut o cerere exactă. Nu era o rugăciune generală, era o cerere specifică. Ea a spus: 'Doamne, vreau un băiat şi dacă îl voi primi ţi-l voi da ţie înapoi, el va fi al Tău pentru totdeauna'. Ea era pregătită să primească ceea ce dorea inima ei şi după aceea să îl dea înapoi Domnului. Ce femeie remarcabilă! Ce seriozitate a dorinţei! Ce intuiţie de a vedea ceea ce îi face plăcere Domnului şi ea a făcut această decizie hotărâtă, ceea ce înseamnă, pe cât putem privi noi, că rugăciunile noastre nu trebuie să fie centrate pe sine; noi ne rugăm pentru interesele Domnului.
Ce om a fost Samuel! El a fost rodul rugăciunii; el a fost rodul grijii din partea mamei sale; şi fără îndoială prin tatăl său ce om a devenit, un om al lui Dumnezeu, profet în Israel, ultimul dintre judecători, folositor în introducerea regelui lui Dumnezeu pentru Israel, David, fiul lui Isai. Acea scumpă femeie nu a ştiut pentru ce se ruga în adevăratul sens atunci când se ruga pentru un copil de parte bărbătească, iar Dumnezeu i-a dat după dorinţa ei; se poate să fie la fel şi cu noi atunci când ne rugăm fiind cu adevărat preocupaţi de interesele Domnului, ne rugăm într-un spirit de sacrificiu de sine, în duhul dorinţei de a face ceva pentru Domnul, ceva ce va rezista testul timpului şi va promova interesele Lui într-un mod mai adânc şi mai deplin.
Dacă am analiza rugăciunile noastre şi dacă ar fi posibil ca să fie derulate înapoi pe un casetofon, cred că am fi uluiţi să vedem cum noi înşine suntem centrul rugăciunilor noastre, dorinţelor noastre şi într-o atât de mică măsură centrate pe interesele Dumnezeului nostru şi Tatălui şi Domnului Isus Hristos! Cred că spun adevărul, cel puţin voi vorbi despre mine, oh, câtă nevoie avem să fim orientaţi înspre interesele lui Dumnezeu şi să ne rugăm cu toată seriozitatea pentru ele!
Făcând acest jurământ extraordinar, nu numai să primească un băiat şi să îl dea înapoi Celui care i l-a dat, dar şi să îl crească într-un astfel de mod că el va fi complet şi în întregime devotat Domnului; ea îl va aduce ca pe un nazireu. Mă întreb oare câţi părinţi şi-au primit copiii din partea Domnului şi poate că au făcut o promisiune că îi vor creşte în frica de El şi apoi, în decursul timpului, acea dorinţă a pălit probabil şi poate că învăţătura nu a fost dată aşa cum trebuia? Dar Ana a fost credincioasă jurământului ei şi ea l-a crescut pe Samuel astfel încât atunci când l-a predat Domnului, el fusese crescut cum se cuvine şi a fost un instrument potrivit în mâna Domnului; el a fost într-adevăr un nazireu.
Nu am avut niciodată copii şi nu cunosc problemele pe care le implică creşterea lor, deci nu pot vorbi din experienţă; pot doar să citez ceea ce Scriptura spune şi mi se pare că aici era o femeie care era în întregime devotată intereselor Domnului şi lucrul care era cel mai apropiat inimii ei, acest băiat pentru care ea tânjea de atât de mult timp, îl va fi dat înapoi de bună voie Lui şi nu într-un mod întâmplător, ci ca un dar potrivit să îi fie dat Lui, crescut să fie un nazireu şi crescut să Îi slujească Lui.
Nu este oare unul din cele mai triste lucruri din istoria mărturiei pe care o cunoaştem, ceea ce Dumnezeu ne-a dat ca să apărăm, adevărul cu privire la adunare, acţiunea liberă a conducerii lui Hristos şi a Duhului Sfânt şi toate adevărurile legate cu acesta, faptul că atât de puţini copii ai sfinţilor continuă această cale? Teoretic, ar trebui să fie izvorul din care ar trebui să luăm pentru a umple rândurile. Nu pot să aduc nicio acuzaţie împotriva oricărora dintre aceşti părinţi legat de ce ar trebui să fie aşa, eu pot doar să observ faptul şi să văd că este aşa. Oh, ce lucru trist este acesta. Nu pot decât să mă mâhnesc împreună cu aceşti părinţi asupra acestui fapt.
Domnul a răspuns rugăciunii Anei
"Şi a fost aşa: pe când se ruga ea îndelung înaintea Domnului, Eli a luat seama la gura ei. Şi Ana vorbea în inima ei; numai buzele i se mişcau, dar glasul nu i se auzea. Şi Eli gândea că era beată. Şi Eli i-a zis: Până când vei fi beată? Depărtează vinul de la tine! Şi Ana a răspuns şi a zis: Nu, domnul meu, sunt o femeie cu duhul întristat; n-am băut nici vin, nici băutură tare, ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului. Nu lua pe roaba ta drept o fiică a lui Belial, pentru că din marea mea durere şi întristare am vorbit până acum. Şi Eli a răspuns şi a zis: Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi împlinească cererea pe care I-ai făcut-o. Şi ea a zis: Să capete roaba ta favoare în ochii tăi! Şi femeia a mers pe drumul ei şi a mâncat şi faţa ei n-a mai fost tristă. Şi s-au sculat dis-de-dimineaţă şi s-au închinat înaintea Domnului şi s-au întors şi au venit la casa lor în Rama. Şi Elcana a cunoscut pe Ana, soţia sa; şi Domnul Şi-a amintit de ea. Şi după trecerea zilelor, după ce Ana a rămas însărcinată, a născut un fiu şi i-a pus numele Samuel, zicând: Pentru că l-am cerut de la Domnul." (1. Samuel 1: 12-20 )
Astfel, această femeie scumpă, după ce şi-a făcut jurământul său, a continuat să se roage înaintea Domnului. Ea a continuat să se roage; nu ca o rugăciune care poate fi pusă într-un dosar şi care poate fi scoasă afară la un moment potrivit, ci o permanenţă în rugăciune, dorinţa inimii atât de active în acest fel. Rugăciune, rugăciune, rugăciune. Nu ştiu cât s-a rugat ea, dar ea a continuat să se roage făcându-şi cunoscută dorinţa, exprimându-şi jurământul, exprimându-şi hotărârea de a face aşa, ea a continuat în aceasta până când a venit timpul când ea a primit pace şi siguranţă. Amărăciunea a dispărut. Preotul i-a spus: „Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi împlinească cererea pe care I-ai făcut-o”.
Cât de uşor se greşeşte! Eli era un preot al Domnului şi a crezut că ea era beată deoarece buzele ei se mişcau, dar el nu auzea niciun sunet! Ea se purta într-un fel care arăta că era beată, dar el se înşela, total! Ea se ruga cu toată seriozitatea Domnului şi i-a explicat aceasta lui Eli, iar el a văzut apoi că acolo era o femeie cu dorinţe reale şi i-a dat binecuvântarea Domnului: „Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi împlinească cererea”.
Să privim schimbarea – „Şi femeia a mers pe drumul ei şi a mâncat şi faţa ei n-a mai fost tristă”. Cred că sunt timpuri când ne rugăm pentru anumite probleme, cu umilinţă pot să spun căci cunosc aceasta din experienţă, sunt momente când ne rugăm şi ştim că rugăciunea noastră a fost auzită şi că urmează să primească răspuns. Tot ceea ce avem de făcut este să aşteptăm cu răbdare până când va veni timpul Domnului. Spun adesea că sunt trei răspunsuri la rugăciunile noastre – da, nu şi aşteaptă. Este aşteptarea cea care reprezintă timpul încercării. Dar ea a continuat în rugăciunea ei şi apoi a primit această confirmare din partea slujitorului Domnului, 'Da, rugăciunea ta va primi un răspuns' şi înfăţişarea ei s-a schimbat; nu mai era tristeţe şi ea a mâncat (se pare că ea a postit) şi ea a mers pe calea ei bucurându-se.
Să privim rezultatul – „Şi s-au sculat dis-de-dimineaţă şi s-au închinat înaintea Domnului şi s-au întors şi au venit la casa lor în Rama. Şi Elcana a cunoscut pe Ana, soţia sa; şi Domnul Şi-a amintit de ea”. Primul lucru este faptul că soţul şi soţia se închină împreună. Este o fericire atunci când viaţa căminului are un astfel de caracter, unde soţul şi soţia sunt devotaţi intereselor Domnului şi ei se pot închina împreună, se pot ruga împreună, se pot gândi la interesele Domnului împreună. Ce fericit este acest fel de cămin! Binecuvântarea Domnului este acolo, acolo este un răspuns pentru Domnul, interesele Domnului sunt preţuite acolo şi acesta este felul de cămin în care Domnul este binevenit. În Betania, în casa Mariei, Martei şi a lui Lazăr, Domnul era binevenit şi ei i-au pregătit o cină şi sunt sigur că ei ştiau ceva despre închinare şi rugăciune atunci când El era în mijlocul lor. Tot la fel a fost şi cu Elcana şi soţia sa, Ana, ei „s-au închinat înaintea Domnului… şi Domnul Şi-a amintit de ea”. Acesta este cel mai măreţ lucru. Să ne gândim la un Dumnezeu care aude rugăciunile noastre, ia socoteală de motivele şi dorinţele noastre. În epistola lui Iacov, el spune: „Cereţi şi nu primiţi” (Iacov 4:3 ). Cât de des trebuie să spunem că aceasta este adevărată pentru rugăciunile noastre – cerem şi nu primim şi Iacov spune şi de ce „pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre”.
Nu cred că vreunul dintre noi se roagă pentru lucruri mare în această lume, dar motivul poate fi greşit în rugăciunile noastre, undeva în rugăciune este acel mic vierme al eu-lui. Nu cred că Dumnezeu aprobă aceste rugăciuni. Astfel Iacov spune că trebuie să ceri prin credinţă. Un om cu gândurile înjumătăţite nu primeşte nimic din partea Domnului. Scopul şi motivul care este în spatele rugăciunii este acesta: dorinţa după gloria şi interesele Domnului. De aceea găsim această afirmaţie în legătură cu Ana, „Domnul şi-a amintit de ea” şi acum roţile încep să se învârtă astfel încât rugăciunea Anei putea primi răspuns.
Aflăm că băiatul este născut şi că primeşte un nume, Samuel. Acesta va fi o amintire continuă că rugăciunea Anei a primit răspuns, ea l-a cerut de la Domnul şi Domnul i l-a dat. Era amintirea continuă că Ana a triumfat în rugăciune şi Domnul Şi-a adus aminte de ea şi a binecuvântat-o. acesta este un lucru minunat şi sunt sigur că foarte mulţi creştini au experimentat această binecuvântare. Ei au primit ceea ce au cerut în legătură cu interesele Domnului. Cred că mărturia creştinului este susţinută în putere prin rugăciunile multora, ale multora care se roagă în casele lor, oameni în vârstă, ei nu ajung niciodată la ochiul public, dar masa rugăciunilor se ridică spre Dumnezeu şi Dumnezeu le ascultă.
Ne amintim trezirile din insulele din nordul Scoţiei care au fost rezultatul rugăciunii, câţiva sfinţi adunaţi împreună şi strigând către Domnul pentru a aduce trezire. Când am fost în America, anul trecut, am fost la o adunare foarte mare în New York constând în majoritate din oameni negri şi mi s-a spus că la un moment dat era un singur frate şi 15 surori, astfel că atunci când era seara de rugăciune aveau doar o singură rugăciune. Ei bine, surorile s-au strâns împreună pentru a avea o strângere de rugăciune, ceea ce a însemnat 15 rugăciuni. Astăzi sunt peste 150 în părtăşie în acea adunare. Este minunat ce poate face Domnul atunci când este o practică clară.
Aşadar, acesta este lucrul pe care îl găsim aici, în acest capitol, Domnul şi-a adus aminte de Ana. Rugăciunea era reală, era un motiv potrivit, Domnul a onorat-o şi acolo era o mărturie vizibilă că rugăciunea ei a fost ascultată. Fiul ei, Samuel, înseamnă „cerut de la Domnul”.
"Şi Elcana, soţul ei, s-a suit împreună cu toată casa lui să aducă Domnului jertfa de fiecare an şi să-şi împlinească promisiunea. Şi Ana nu s-a suit, pentru că a zis soţului ei: Voi aştepta până va fi înţărcat pruncul; şi atunci îl voi aduce, ca să se înfăţişeze înaintea Domnului şi să rămână acolo pentru totdeauna. Şi Elcana, soţul ei, i-a zis: Fă ce este bine în ochii tăi; rămâi până îl vei înţărca. Numai să întărească Domnul cuvântul Său! Şi femeia a rămas şi şi-a alăptat fiul, până l-a înţărcat. Şi, după ce l-a înţărcat, l-a suit cu ea, luând un taur de trei ani şi o efă din floarea făinii şi un burduf cu vin, şi l-a adus în casa Domnului, la Şilo; şi copilul era mic. Şi au înjunghiat taurul; şi a adus pe băiat la Eli. Şi ea a zis: O, domnul meu, viu este sufletul tău, domnul meu, eu sunt femeia care a stat aici, lângă tine, rugându-se Domnului. Pentru acest băiat m-am rugat; şi Domnul mi-a ascultat cererea pe care I-am făcut-o. De aceea l-am împrumutat şi eu Domnului; el este împrumutat Domnului toate zilele cât va fi. Şi ei s-au închinat acolo Domnului" (1. Samuel 1:21-28 ).
Ei bine, Elcana s-a suit să se închine, dar Ana a rămas acasă; ea a spus: 'Voi înţărca pruncul'. Ar fi fost foarte uşor pentru ea să dea copilul imediat. 'Nu', a spus ea, 'voi înţărca pruncul'. Mamele ştiu că este implicat un proces lung înainte ca pruncul să fie înţărcat şi copilul devine înconjurat de afecţiuni, copilul devine parte a mamei, ei bine el este parte a mamei, dar devine tot mai mult pe măsură ce mama are grijă de copil înainte ca timpul înţărcării să vină. Cred că acest fapt indică dimensiunea jertfei pe care a făcut-o Ana. Ea l-a predat Domnului înţărcat în întregime. Oh, cât l-a iubit ea şi cum a avut ea grijă de el, după cum vedem în capitolele următoare, pregătindu-i o haină în fiecare an, pe măsură ce creştea şi dat Domnului şi slujitorului Domnului şi ce fel de om a devenit el!
Când l-a înţărcat, ea l-a luat cu ea şi împreună cu trei tauri şi o efă de floarea făinii şi un burduf cu vin şi l-a adus în casa Domnului la Şilo; şi copilul era mic. Cred că aceasta ne arată că era un răspuns foarte hotărât pentru Domnul. Dumnezeu şi-a făcut partea Sa, acum, spune Ana, noi ne vom face partea noastră şi cred că taurii ar fi arderi-de-tot, făina arată jertfa de mâncare şi vinul arată jertfa de băutură, iar jertfa de băutură este întotdeauna asociată cu bucuria. Domnul are partea lui, cel care aducea jertfa are partea lui, un prilej reciproc de bucurie. Primind această binecuvântare de la Domnul, Ana şi soţul ei i-au răspuns Domnului cu adorare şi mulţumire.
Apoi i-a mărturisit lui Eli “Pentru acest băiat m-am rugat; şi Domnul mi-a ascultat cererea pe care I-am făcut-o. De aceea l-am împrumutat şi eu Domnului; el este împrumutat Domnului toate zilele cât va fi” şi să observăm ce se spune “şi el [acesta este Eli – în traducerea din engleză este vorba despre “el” şi nu “ei” ca în română] s-a închinat acolo”. Aici este adorare, părtăşie în adorare. Ana şi soţul ei s-au închinat, Eli, văzând rezultatul rugăciunii, s-a închinat. Ce lucru minunat este rugăciunea! Ce fapte minunate produce, un răspuns către Dumnezeu, răspuns în adorare şi laudă, toţi implicaţi în aceasta, aceia care primesc binecuvântarea, preotul Domnului, atât de fericit în sufletul său că a văzut acest răspuns la rugăciune, se închină de asemenea.
A doua rugăciune a Anei
„Şi Ana s-a rugat şi a spus: Mi se veseleşte inima în Domnul. Mi s-a înălţat puterea în Domnul. Mi s-a deschis larg gura împotriva vrăjmaşilor mei: pentru că eu mă bucur în mântuirea Ta. Nimeni nu este sfânt ca Domnul, pentru că nu este altul în afară de Tine şi nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru. Nu vă înmulţiţi cuvintele trufaşe. Să nu iasă mândrie din gura voastră, pentru că Domnul este un Dumnezeu al cunoştinţei şi de El sunt cântărite faptele.” (1. Samuel 2:1-3 )
Vreau să împart această rugăciune foarte simplu:
- versetele 1 la 3 se referă în mod specific la măreţia lui Dumnezeu;
- versetele 4 la 8 Îl arată pe Dumnzeu care poate schimba lucrurile; şi apoi în
- versetele 9 la 10 găsim o menţionare profetică cu privire la Domnul Isus Hristos Însuşi.
Dar mai întâi, să privim aceste versete de început: „Mi se veseleşte inima în Domnul... eu mă bucur în mântuirea Ta“. A fost într-adevăr mântuire; un rezultat foarte practic al rugăciunii, evidenţa foarte clară a faptului că Dumnezeu va salva această femeie de amărăciune şi de ruşinea duşmanilor ei; iar El a schimbat lucrurile într-o manieră atât de remarcabilă că ea s-a rugat şi s-a închinat, după cum cred că, pe bună dreptate, o putem lega cu această rugăciune.
Această rugăciune era în întregime despre Domnul – puterea ei era în Domnul, înălţarea ei era în Domnul, El era Acela care a înfăptuit mântuirea. Nu este nicio menţiune aici despre ce a făcut ea în rugăciune, ci este mai degrabă despre ce a făcut Dumnezeu ca rezultat al rugăciunii ei. Ea i-a dat gloria lui Dumnezeu. Nu este acest fapt adevărat şi despre rugăciunea pe care Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage – mai întâi Dumnezeu; aşa este întotdeauna corect în rugăciune, interesele lui Dumnezeu pe primul loc, apoi interesele celorlalţi şi interesele noastre personale; tot la fel şi Ana aici, cunoscând în mod intuitiv ceea ce era corect, L-a glorificat pe Dumnezeul care a făcut atât de multe pentru ea? Găsim aceasta în Vechiul Testament, o găsim în Noul Testament şi, lăudat fie Dumnezeu, o întâlnim şi în trăirea noastră.
Este unul din modurile ce ne încălzeşte inimile atunci când ne plecăm genunchii în rugăciune, nu pentru ca imediat să începem cu cererile noastre pentru ajutor sau suport sau călăuzire, ci doar ca pentru câteva momente să fim captivaţi de măreţia lui Dumnezeu Însuşi, doar pentru a lăsa să intre în sufletele noastre ceva din măreţia Aceluia cu care vorbim, fie că este Domnul singur, fie că este vorba despre Dumnezeu, Tatăl nostru, însă făcând toate acestea în puterea Duhului. Suntem îndemnaţi să ne rugăm în Duhul şi cred că acesta este modul în care ne rugăm în Duhul, adresându-ne lui Dumnezeu Tatăl, adresându-ne lui Dumnezeu Fiul, prin puterea şi ajutorul Său, pentru a spune lucrurile care sunt în concordanţă cu gloria şi măreţia Lor. Aceasta ne încălzeşte inimile când, mai întâi de toate, recunoaştem măreţia, gloria şi supremaţia Lor, atât de mici şi firavi cum suntem şi totuşi privilegiaţi pentru a Le vorbi în libertate şi în voie, având puţină inteligenţă în sufletele noastre potrivit cu măreţia Lor şi totuşi cine suntem noi că Le putem vorbi?
Şi totuşi aceasta este minunea mântuirii pe care Dumnezeu ne-a asigurat-o şi anume că putem vorbi ca şi cum este cineva în prezenţa noastră, un prieten de-al nostru, vorbindu-I faţă în faţă. Aceasta este minunea părtăşiei astăzi, Dumnezeu nu este un Dumnezeu îndepărtat, El este un Dumnezeu care este aproape, ne aude cererile, este bucuros să ne aibă în prezenţa Lui, bucuros să asculte ceea ce vrem să îi spunem şi cred că, mai presus de toate, să ne audă spunând cât de mare este El, cât de minunat, posedând o putere nelimitată; şi într-un sens, dorinţele noastre sunt atât de mici în comparaţue cu măreţia lucrărilor Sale pe care El le stăpâneşte şi adeseori lucrurile care par atât de mari în ochii noştri sunt atât de mici atunci când le aducem la Dumnezeu. Ne amintim când David a intrat în prezenţa lui Dumnezeu, el a spus “Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule? Şi ce este casa mea, că m-ai adus până aici?”. Dar el a spus: “bunătatea Ta m-a făcut mare” (2. Samuel 22:36 ). Ce minunat să afirmi astfel în prezenţa lui Dumnezeu!
Deci Ana a continuat să spună “Nimeni nu este sfânt ca Domnul, pentru că nu este altul în afară de Tine şi nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru”. Scriptura spune că dacă am păcat în inima mea, Dumnezeu nu mă va asculta. Citiţi cartea Proverbe şi veţi găsi în mod repetat afirmaţii în acest sens şi anume că rugăciunile celui nedrept sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu. Condiţia morală este imperativ necesară în această chestiune a rugăciunii.
Dumnezeu este sfânt şi El doreşte să aibă slujitori sfinţi. Ni se spune să ridicăm mâini curate în locul preasfânt. Ni se spune să venim înaintea lui Dumnezeu în curăţie, cu o inimă pocăită. Nu putem veni în prezenţa lui Dumnezeu şi să ne rugăm pentru interesele Sale cu gânduri de răzbunare sau mânie împotriva celor împreună-credincioşi, toate aceste lucruri trebuie să fie eliminate din gândurile şi conştiinţele noastre. Dumnezeu este sfânt şi El ne doreşte să fim sfinţi când ne apropiem de El în rugăciune sau în adorare. Aceasta ne îngenunchează atunci când venim în prezenţa lui Dumnezeu şi ne amintim că El este sfânt. Nu poate exista nicio uşurătate în prezenţa Sa, nu poate fi nimic ce vorbeşte despre om şi slava sa în prezenţa Lui. “Cine se laudă să se laude în Domnul” (1. Corinteni 1:31 ), tot la fel şi Ana a recunoscut sfinţenia lui Dumnezeu şi ceea ce era esenţial în apropierea Sa.
Apoi a spus: “şi nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru”. Vă recomand atenţiei voastre Deuteronom 32 pentru a vedea de câte ori se vorbeşte despre Dumnezeu în acel capitol ca despre o Stâncă şi gândiţi-vă la celelalte stânci, stâncile păgânilor, idolii lor, ajutorul lor, gândiţi-vă la contrastul uimitor dintre Dumnezeu şi ele; şi despre aceasta vorbea Ana: 'Oh', a spus ea, 'nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru'. 'Dumnezeul nostru', a spus ea. Aceasta ne arată un anume simţ al legăturii din sufletul ei. Ea se gândea la siguranţa lui Dumnezeu, durabilitatea Lui, nimeni şi nimic nu ar putea să îl răstoarne pe Dumnezeu, El este capabil prin puterea Sa să pună în aplicare ceea ce doreşte.
Şi apoi “Nu vă înmulţiţi cuvintele trufaşe. Să nu iasă mândrie din gura voastră, pentru că Domnul este un Dumnezeu al cunoştinţei şi de El sunt cântărite faptele”. Sunt multe locuri în cuvântul lui Dumnezeu care ne spun că Dumnezeu este un Dumnezeu care cunoaşte inima. Putem fi înaintea Lui cu cele mai corecte exprimări, dar poate să nu fie adevărat despre inimile noastre. Dumnezeu cunoaşte inima şi prin El faptele sunt cântărite. Parabola, sau mai degrabă istoria pe care Domnul o spune în Luca 18 vorbeşte despre doi oameni care s-au urcat la templu să se roage. Unul spunea: “Dumnezeule îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18:11 ) şi a continuat să spună că era un om foarte bun şi, potrivit cu standardele noastre, era un om foarte bun, chiar dacă unul foarte mândru şi arogant. Dar celălalt om nu putea să îşi ridice faţa spre ceruri, ci se bătea în piept şi afirma ceea ce el era în realitate în prezenţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a auzit şi a răspuns rugăciunii sale deoarece El este un Dumnezeu care cunoaşte inima.
Vă amintiţi de acel om care trebuia să fie ales dintre cei doi candidaţi pentru a ocupa locul lui Iuda. Ucenicii au simţit că ei nu puteau lua decizia şi astfel s-au rugat Domnului şi au spus: “Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor” (Fapte 1:24 ). La exterior, aceşti oameni erau la fel, ei fuseseră cu Domnul, cunoşteau tot ce a făcut El de la botezul lui Ioan până la momentul când El S-a înălţat în glorie. Erau familiarizaţi cu Domnul şi lucrurile Domnului. Ucenicii au spus: 'Tu eşti un Dumnezeu cunoscător al inimilor, spune-ne care dintre cei doi va lua locul lui Iuda?'. Şi sorţul a căzut pe Matia şi el a fost ales să ocupe locul. Găsim aceasta şi în rugăciunea Anei aici, Dumnezeu este un Dumnezeu al cunoştinţei, prin El sunt cântărite faptele. Vă amintiţi ce este spus despre Belşaţar: “ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit prea uşor”. Dumnezeu, care cunoaşte motivele noastre, dorinţele noastre şi totul despre noi, care poate privi drept în inimile noastre şi să judece cu exactitate de ce spunem sau facem lucruri şi de ce ne rugăm pentru anumite lucruri, El cântăreşte faptele noastre. Şi nu era nicio îndoială cu privire la Ana, că inima ei era pe cât de deschisă posibil, nu exista nici măcar un singur gând despre sine, era totul despre Dumnezeu şi interesele Sale şi ea a fost atât de curată şi sinceră în legătură cu aceasta încât Dumnezeu a răspuns rugăciunii ei. Supremaţia lui Dumnezeu era foarte categorică în inima Anei.
“Arcul celor puternici este sfărâmat şi cei care se poticneau sunt încinşi cu putere. Cei care erau sătui s-au închiriat pentru pâine şi cei flămânzi nu mai sunt flămânzi; chiar cea sterilă a născut şapte şi cea care avea mulţi copii lâncezeşte. Domnul omoară şi dă viaţă, coboară în Locuinţa morţilor şi ridică de acolo. Domnul face sărac şi bogat, şi coboară şi înalţă. El ridică din pulbere pe cel sărac, înalţă din gunoi pe cel nevoiaş, ca să-l facă să şadă cu căpeteniile şi să moştenească tronul gloriei. Pentru că stâlpii pământului sunt ai Domnului şi pe ei a aşezat El lumea.” (1. Samuel 2:4-8 ).
Dumnezeu schimbă situaţiile. Duşmanul a fost foarte evident înainte ca Ana să se roage şi săraca Ana a avut într-adevăr o perioadă foarte dificilă, dar acum vedem în toate lucrurile pe care ea le spune că situaţia s-a schimbat, în loc de a fi prigonită ea era într-un loc de pace, de binecuvântare, în loc de a fi stearpă ea avea un fiu pe care îl putea da Domnului, în loc de a fi duşman ea era acum într-un loc în apropierea lui Dumnezeu sub adăpostul şi bunătatea Sa. Am putea trece mai departe peste aceste propoziţii şi să găsim că Dumnezeu este Cel care schimbă lucrurile. Oh, trebuie să îmi însuşesc aceasta în sufletul meu şi sunt sigur că şi tu trebuie să faci la fel. Nu este nevoie să accepţi într-o situaţie în mod personal sau în casele noastre sau în strângerile noastre, nu este drept să accepţi şi să spui: 'Nu pot face nimic în legătură cu aceasta, trebuie să o accept'. Noi putem face ceva, ne putem ruga lui Dumnezeu să schimbe lucrurile. Aceasta a fost făcută întotdeauna în vieţi, în case, în strângeri, în mărturia creştinului. Este un Dumnezeu care aude rugăciuni, rugăciuni bune, rugăciuni curate care vin din inimă şi din cuget, iar Dumnezeu poate schimba lucrurile. Poţi să uiţi tot, oh, dar aminteşte-ţi aceasta, şi este valabil şi pentru mine, că avem un Dumnezeu care schimbă lucrurile! El este atât de puternic, atât de măreţ, încât se poate ocupa de orice situaţie, oricare ar fi aceasta şi poate aduce binecuvântare în situaţii evident imposibile.
Dacă noi nu avem această credinţă în Dumnezeu, am impresia că nu vom face prea mult progres. Pavel strigă victorios din Romani 8 : “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8:31 ). Este o notă de triumf şi noi toţi putem lua acasă pentru sufletele noastre în această seară – un Dumnezeu care schimbă lucrurile.
“El păzeşte picioarele celor sfinţi ai Săi, iar cei răi vor amuţi în întuneric. Pentru că nici un om nu va învinge prin putere. Cei care se luptă cu Domnul vor fi sfărâmaţi în bucăţi. El va tuna împotriva lor din ceruri, Domnul va judeca marginile pământului şi va da putere împăratului Său şi va înălţa cornul unsului Său” (1. Samuel 2:9-10 )
Sunt sigur că am experimentat cu toţii că El ne ţine paşii pe calea dreaptă atunci când ar fi atât de uşor să ne abatem şi să deviem. Privind în urmă în vieţile noastre putem spune: 'Oare cum am răzbit? Cum am putut să continuăm?'. Putem să ne amintim momente când ar fi fost atât de uşor să dispărem. Putem doar să spunem: 'Ei bine, Dumnezeu ne-a ţinut picioarele pe cale pentru gloria Sa deoarece El avea ceva pentru noi de făcut şi El dorea un răspuns din inimile noastre'. Îl lăudăm pe Dumnezeu în zilele nesigure ce ne aşteaptă, zile pe care nu le cunoaştem, probabil zile de întuneric, zile de necaz, noi putem avea această încredere, El va ţine picioarele sfinţilor Săi.
Este un veset ce este adesea o bucurie specială pentru duhul meu şi acesta este în 2. Timotei 4 . Pavel, slujitorul Domnului, era în închisoare şi se confrunta cu un mare necaz, nu era o experienţă plăcută pentru el, dar el rosteşte atât de victorios cuvintele către Timotei atunci când spune: “Domnul mă va scăpa de orice lucrare rea şi mă va păstra pentru Împărăţia Sa cerească” (2. Timotei 4:18 ). Era un om cu credinţă în sufletul său căruia Dumnezeu îi ţinea picioarele; şi noi avem nevoie să ne amintim aceasta, în zile de mare împotrivire şi necaz avem un Dumnezeu care ne ţine. Domnul Isus I-a spus Tatălui Său în Ioan 17 : 'Niciunul n-a pierit, Eu i-am păzit, Eu i-am ţinut'. Oh, cât de minunat este astăzi că Domnul ne ţine şi noi doar ne dăm vieţile în linişte pentru păstrarea Lui, cât de capabil este El să facă aceasta şi să ne conducă în continuare pas cu pas pentru plăcerea şi gloria Sa. Ana cunoştea aceasta, ea a experimentat-o, ea cunoştea bucuria victoriei prin rugăciune şi a fost capabilă să îi răspundă Dumnezeului care făcuse totul.
Versetul 10 ar putea fi spus doar prin inspiraţie divină. În acea vreme nu era împărat în Israel, nu era nicio idee despre un împărat şi totuşi aici Ana vorbeşte despre un împărat, vorbeşte despre unsul Domnului. Spun din nou că aceasta putea fi doar prin inspiraţie divină şi chiar dacă a fost împlinită parţial în David, fiul lui Isai, va fi împlinită la final şi complet în Isus, Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Dumnezeu, Unsul lui Dumnezeu, atunci când toţi duşmanii vor fi înfrânţi şi distruşi şi o schimbare durabilă pentru mai bine va fi introdusă pentru o mie de ani, atunci când Împăratul lui Dumnezeu va domni şi toţi duşmanii vor fi culcaţi la pământ pentru totdeauna. Ana era un exemplu viu pentru aceasta, ea a biruit, duşmanii ei au fost învinşi şi ea era în bucuria victoriei. Tot la fel va fi şi cu Unsul Domnului, El va birui, El va introduce condiţii diferite şi El va stârni laudă şi adorare lui Dumnezeu pentru acea perioadă minunată când El va fi suveran.
Rezultatele rugăciunii Anei
“Şi Elcana s-a dus la Rama, la casa lui. Şi copilul slujea Domnului înaintea preotului Eli.” (1. Samuel 2:11 ).
Trăim zile când atât de des are loc un comportament de izolare, tinerii creştini doresc să fie cu ei înşişi şi nu doresc să îi aibă pe sfinţii mai în vârstă printre ei. Vedem aici un băiat tânăr care era împreună cu un om bătrân, iar în compania acestui bătrân el urma să înveţe ceva, după cum descoperim în capitolul următor, ceva ce el nu putea să distingă prin el însuşi, el nu avea vârsta sau maturitatea necesară pentru a deosebi glasul Domnului atunci când El îi vorbea, dar el a învăţat aceasta prin preotul Eli; tânărul şi bătrânul au mers împreună.
Aş vrea să spun fraţilor tineri: rămâneţi în compania celor care ştiu mai mult decât voi, prin aceştia veţi învăţa. Acesta este modul în care noi toţi am învăţat, fiind în tovărăşia fraţilor mai în vârstă şi maturi şi de la ei am învăţat prin cunoştinţa lor, prin experienţa lor; şi am progresat. Totul prin Scripturi, acesta este principiul adevărat, modelul adevărat şi lui Dumnezeu I-ar plăcea dacă ar fi urmat mai mult astăzi, astfel încât tineri şi bătrâni să înainteze împreună pentru plăcerea lui Dumnezeu.
Ce scenă încântătoare să vezi pe acest băiat tânăr predat Domnului şi în prezenţa acestui slujitor în vârstă, învăţând ceea ce este plăcut Domnului. Astfel rugăciunea Anei a produs roade minunate şi este o încurajare pentru fiecare dintre noi să continuăm cu toată convingerea în rugăciunea şi să ne asigurăm că rugăciunile noastre sunt centrate pe Dumnezeu, pe Hristos şi, bineînţeles, să menţionăm şi problemele şi necazurile noastre. Domnului Îi place să le audă şi să le răspundă. Fie ca şi noi să fim încurajaţi pentru Numele Său.
sursa: https://comori.org/