Sa stim cine suntem

Cine suntem noi baptiştii? De unde am pornit? Ce credem? Spre ce ţintim? Ce avem de dăruit lumii şi ţării în care trăim?

Iată întrebări fundamentale la care fiecare baptist trebuie să ştie să răspundă.

Noi baptiştii suntem credinţa şi practica din Noul Testament. În primele două secole de creştinism, toţi creştinii au fost baptişti, adică toţi creştinii au crezut în Domnul Isus şi şi­au mărturisit credinţa aceasta prin botez la vârsta maturităţii, când erau în stare judece şi să decidă pentru ei înşişi, au avut biserici în care toţi credincioşii erau preoţi şi cred3eau în relaţia personală directă cu Dumnezeu prin Domnul Isus, fără ceremonii, fără aşa­zise „taine", adică au practicat numai ceea ce scrie în Noul testament.

Prin secolul al treilea au început să se introducă în unele biserici nişte practici noi, străine de Noul Testament. Astfel, s­au introdus preoţii, s­au introdus ceremonii asemănătoare cu cele din Vechiul Testament şi ceremonii împrumutate de la religii păgâne, s­a introdus botezul copiilor mici şi s­au introdus credinţe false, ca aceea că botezul spală păcatul strămoşesc şi produce naşterea din nou, că preotul prin anumite formule magice transformă pâinea în trupul lui Cristos şi vinul în sângele Lui, că preotul poate ierta păcatele oamenilor, că prin slujbele făcute de preot chiar şi cei morţi pot fi duşi în cer.

Grupuri mari de biserici au refuzat să accepte aceste schimbări. Ei au fost imediat consideraţi „sectanţi" sau „Schismatici". Ei au primit de­a lungul secolelor diferite nume, ca „novaţieni", „donatişti", „paulicieni", „bogomili", „valdenzi", „albigenzi", etc.

Când martin Luther a început reforma religioasă în anul 1517, el n­a dus această reformă până la capăt. El a păstrat botezul copiilor mici, precum şi alte credinţe şi practici catolice. În anul 1525, un grup de credincioşi din oraşul Zurich, din Elveţia, au ajuns la concluzia că reforma nu este completă decât dacă recunosc că botezul copiilor mici nu este valabil şi dacă se botează din nou cu botezul credinţei. Unul dintre ei l­a botezat pe altul, iar apoi acesta i­a botezat pe toţi ceilalţi.

Fiindcă ei s­au re­botezat, au fost numiţi ana­baptişti, adică re­botezători. După ce ei s­au răspândit prin toată Europa, au primit nume ca „menoniţi", „huteriţi", etc.

La anul 1612, un grup de englezi care au trăit o vreme în Olanda şi acolo au primit credinţa de la menoniţi şi au fost botezaţi cu botezul credinţei, au întemeiat lângă Londra prima biserică pe care ei au numit­o biserica baptistă. De la ei s­a răspândit apoi credinţa baptistă în America şi, treptat, în toată Europa.

În România, anabaptiştii au venit foarte curând, pe la 1560, în Transilvania şi în Bucovina. Baptiştii au venit mai târziu. În 1856 s­a format în Bucureşti prima biserică baptistă germană. În 1875 s­a format la Salonta prima biserică baptistă maghiară. În 1881 s­au format în judeţul Bihor primele biserici baptiste române. De acolo s­au răspândit foarte repede în toată Transilvania şi Bucovina (care era ca şi Transilvania sub stăpânire austriacă).

Din Bucovina, baptiştii au trecut şi în Basarabia.

Baptiştii reprezintă pe aceste meleaguri întoarcerea la credinţa curată şi simplă pe care o găsim în Noul Testament. Noi restituim poporului adevărata credinţă. Căci numai credinţa pe care ne­a dat­o Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, este adevărata credinţă. Noi aruncăm la o parte funcţia preotului de mijlocitor între om şi Dumnezeu şi toate slujbele şi ceremoniile făcute de preot. Ceea ce ne rămâne este relaţia personală a fiecărui credincios cu Dumnezeu mijlocită numai de Domnul Isus!

Această relaţie personală a fiecărui om cu Dumnezeu aduce adevărata viaţă, adevărata trăire cu Dumnezeu.

Noi aducem poporului Cuvântul lui Dumnezeu curat, aşa cum este el scris în Sfânta Scriptură. Şi prin Cuvântul lui Dumnezeu aducem lumina, adevărul, viaţa, moralitatea, împlinirea individuală şi o societate curată, bazată pe învăţătura (moralitatea) Domnului nostru Isus Cristos.